150 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc

Marele poet George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, în localitatea Hordou. Satul Hordou este aşezat pe Valea Sălăuţii, la 5 kilometri de vărsarea acestuia în Someşul Mare, la Salva. Tatăl său, Sebastian Coşbuc, s-a născut la Hordou la 23 aprilie / 5 mai 1818, a trecut prin Şcoala Normală din Năsăud, de unde a plecat să studieze la Blaj, devenind preot. Maria, mama poetului, s-a născut la 14 februarie 1828. Absolvind Şcoala Germană de fete din Năsăud, Maria Avram devine prima femeie din familia coşbucenilor trecută printr-o instruire superioară. La 15 ani, Maria se mărită cu Sebastian Coşbuc; din căsătoria lor vor rezulta 12 copii, dintre care ajung maturi şi întemeiază familii doar 6: Raveca, Saveta, Angelina, Leon, George şi Aurel. Casa în care s-a născut şi a crescut George Coşbuc reprezintă întruchiparea unui model arhaic, „o căsuţă cu acoperişul de paie, cu umerii gârbovi, cu gard de nuiele împrejurul ogrăzii scunde şi cu grădiniţă în faţă”.
Poetul şi-a început studiile în Hordou, la şcoala elementară, în toamna anului 1871, la vârsta de 5 ani. În anul şcolar următor, George Coşbuc se îmbolnăveşte şi nu mai poate merge la şcoală. Tatăl său îi comandă o bancă specială cu pupitru la mijloc şi învaţă acasă. De atunci a început să înveţe şi limba germană, având profesor un neamţ. În toamna anului 1873, George este înscris la Şcoala Trivială din Telciu, tatăl său fiind convins că schimbarea locului va contribui în mod sigur şi la ameliorarea sănătăţii lui. Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, la aproximativ 10 kilometri mai sus de Hordou, cu peste 2.000 de suflete, avea în anii aceia şcoală de piatră în care învăţau aproape 200 de elevi. Printre învăţători se număra şi Ion Ionaşcu, un unchi de-al său. La Telciu, George urmează clasele a II-a şi a III-a, fiind notat la toate obiectele cu e = eminenţă mică. Şcolile triviale şi-au luat numele din Evul Mediu, în care se studiau trei materii de învăţământ: gramatica, dialectica şi retorica. Respectând modelul, şi în programa lor figurau tot trei obiecte: citirea, scrierea şi calculul matematic. Deşi nu era un obiect obligatoriu, din 1864 germana continuă să le fie predată elevilor de învăţătorul Ionaşcu, în semn de respect pentru tradiţiile grănicereşti.
În toamna anului 1875, George este înscris în clasa a IV-a la Şcoala Normală din Năsăud. La sfârşitul anului şcolar, pe data de 21 iunie 1876, şcoala din Năsăud va elibera un Testimoniu Scolasticu, în baza căruia elevul George Coşbuc se va înscrie la gimnaziu. Coşbuc a avut şansa de-a locui, de la început, la învăţătorul Teodor Rotariu, într-un spaţiu de cultură, oricât ar fi fost de modest şi oricât de multe asemănări va fi avut cu cel ţărănesc. La sfârşitul anului şcolar, elevul George Coşbuc s-a clasificat printre premianţii clasei „a I-a gimnaziale”, alături de Emilian Popescu şi Basiliu Rebreanu, tatăl viitorului romancier. În toamna anului 1877, năsăudenii urmăreau cu sufletul la gură luptele pentru cucerirea Independenţei de Stat a României. Exultând de bucurie la căderea Griviţei, Rahovei, Plevnei, gimnaziştii sărbătoresc prin cuvântări naţionale înflăcărate şi prin cântările orchestrei gimnaziului.
În toamna anului 1880, se produce evenimentul ce avea să marcheze în existenţa gimnazistului George Coşbuc începutul unui nou destin: primirea în rândurile Societăţii de lectură a elevilor „Virtus Romana Rediviva”. Aici are ocazia să-şi citească primele sale poezii, iar în „Muza someşană” îi apar primele poezii, versuri originale şi traduceri. Profesorul Grigore Pletosu, care îşi făcuse studiile la Universitatea din Lipsca, îi apreciază talentul, fiind considerat cel dintâi critic al poeziei lui George Coşbuc. Debutul la societatea de lectură îi determină conştiinţa existenţei valorii artistice. Al doilea eveniment important din acel an şcolar îl constituie întâlnirea cu profesorul de matematică dr. Paul Tanco, unul din conducătorii Societăţii de lectură în anii ei de început. Viaţa elevilor la gimnaziul din Năsăud va fi considerată de critici şi cercetători, din cauza simplităţii ei rustice, ca foarte poetică. Debutul literar al poetului are loc în 1881, când George a publicat o poezie în foaia pedagogică „Şcoala practică”, fiind vorba de traducerea „Cuvintele Coranului”. La 24 septembrie 1882, sub preşedinţia profesorului dr. Constantin Moisil, George Coşbuc este ales vicepreşedinte al Societăţii de lectură, iar la 20 decembrie 1883, prin aclamaţii generale devine preşedintele societăţii. În timpul gimnaziului, George Coşbuc a învăţat să cânte la pian şi a început studiul limbii maghiare. Nivelul scăzut al cunoştinţelor sale la acest obiect trebuie pus pe seama atitudinii generale a ardelenilor, dar mai ales a năsăudenilor, hărţuiţi în toate felurile de stăpânirea maghiară.
Gimnaziştii, majoritatea covârşitoare fii de ţărani, considerau folclorul o componentă a patriotismului, formă de luptă naţională şi factor constructiv al Limbii Române şi foarte puţin un mod estetic de existenţă a culturii. Gimnazistul George Coşbuc a studiat „Elementele de limbă română” şi „Elemente de poetică metrică” de Timotei Cipariu, a făcut lectură din „Lepturariul” lui Aron Pumnul şi a audiat un curs de „Istoria limbii şi literaturii române până în timpul prezent”.
La 14 mai 1884, începe examenul de bacalaureat pe care îl termină în ziua de 26 iunie. În perioada pionieratului poetic năsăudean, Onisim Filipoi aprecia la 200 numărul poeziilor scrise de George Coşbuc.
Viitorul lui George fusese fixat de mult, încă din copilăria precoce - avea să devină preot ca şi tatăl său, ca şi străbunicii lui, generaţii la rând. Tatăl său avea să-şi aducă feciorul la Gherla, să-l înscrie la Seminarul Teologic, dar tânărul George a încurcat lucrurile rău de tot şi nu a putut fi înscris. Întorşi acasă, mama ghicind ce se întâmplase, şi-a înduplecat soţul să-i facă pe voie băiatului şi să-l lase să se ducă la Cluj-Napoca să studieze după pofta inimii.
În câteva zile, bătălia va fi câştigată. Pe data de 13 august 1884, absolventul George Coşbuc va trimite o cerere către administraţia fondurilor grănicereşti, pentru a-i asigura un ajutor financiar ca să poată studia facultatea filozofică. Comitetul administrativ al fondurilor îi va aproba, pentru anul şcolar 1884-1885, suma de 200 de florini.
George Coşbuc se prezintă, în septembrie 1884, la Universitatea maghiară din Cluj şi completează formularul cererii de înscriere, devenind astfel student al Facultăţii de Filozofie şi Litere. Aflând apoi că scrie, de la Leon Scridon, student în anul doi la drept, cei de la Societatea literară înfiinţată de profesorul Grigore Silaşi şi botezată „Iulia”, ca un omagiu voievodului transilvănean Gelu, îl vor invita în rândurile lor, iar la 27 septembrie 1884 va fi ales ca „membru de încredere” şi George Coşbuc, student la litere.
Încă din iarna lui 1884-1885, Coşbuc se va face repede cunoscut în lumea „inteligenţei româneşti” din Cluj, fiind invitat de însuşi protopopul Tulliu Rozescu în familia căruia citeşte cele dintâi versuri pe care le semnase cu pseudonimul C. Boşcu. În „Tribuna” din Sibiu, în decembrie 1884 îi apare poezia „Filosofii şi plugarii”, după o poveste poporală, semnată C. Boşcu, pseudonim determinat de conjunctura nefavorabilă prin care treceau atunci studenţii români la Universitatea maghiară din Cluj. Un cercetător orădean, Vasile Vartolomei, a arătat că C. Boşcu ia legătura cu „Familia”, în octombrie 1884, cu mult înainte de a se adresa „Tribunei”. Rămâne surprins, când la 3/15 mai 1885 studenţii maghiari ard pe Feleac ziarele româneşti „Tribuna”, „Gazeta Transilvaniei”, „Luminătorul” şi „Observatorul”, produc dezordine la cursul profesorului Silaşi şi organizează demonstraţii la locuinţa acestuia şi a altor fruntaşi români. Profesorul izbuteşte să fugă, dar huliganii îi devastează biblioteca şi o incendiază.
În condiţii de tensiune întră în sesiunea de examene de la sfârşitul anului întâi a facultăţii. Afirmaţia că „a urmat cursurile luându-şi toate examenele” nu se confirmă. Din cele 6 discipline la care se înscrisese, nu se prezintă decât la 3, obţinând note de promovare. Un eveniment important îl constituie apariţia în „Tribuna” la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1885 a poemului „Zlatna”, de Martin Opitz, în traducerea lui George Coşbuc. În vara anului 1885, Coşbuc se adresează din nou autorităţilor pentru a primi sprijin financiar, iar cererea se aprobă, în rate lunare, la 26 septembrie 1885.
Printre studenţii cei noi din anul întâi îi venise un prieten de la Năsăud, Virgil Şotropa. Acum începe pentru studentul George Coşbuc criza financiară. Se adresează rudelor şi îi trimite o scrisoare lui Ioan Slavici la redacţia „Tribunei” din Sibiu pentru a primi ajutor financiar. Slavici îi răspunde şi-l încurajează să scrie, să trimită în continuare poezii la „Tribuna”, promiţându-i că îl va căuta la Cluj. Se ţine de cuvânt, se duce la Cluj fiind citat „în faţa curţii cu juri”, îl caută pe Coşbuc la Universitate în 11-12 mai 1866, dar studentul Coşbuc lipsea din oraş, era plecat la Hordou, fiindcă se îmbolnăvise de friguri.
Spre sfârşitul primăverii anului 1886, poetul student „îşi pierduse într-o oarecare măsură sfiala”, devenind favoritul Societăţii de lectură. În septembrie 1886, pe la jumătatea lunii, studentul George Coşbuc apare din nou pe culoarele facultăţii şi se înscrie în anul trei fără a mai putea prezenta aprobarea de stipendiu din partea Fondurilor grănicereşti. În toamna anului 1886, urmăreşte cel puţin la început cursurile, după care se lasă tot mai mult furat de bibliotecă şi de scris. Apoi se îmbolnăveşte de „aprindere de plămâni”, situaţie în care Crăciunul şi Anul Nou 1887 le petrece acasă, bolnav şi necăjit, tânjind după colindat şi mersul cu steaua. Prin martie, mai încearcă încă o dată la Cluj, la facultate, dar nu rezistă şi se întoarce la Hordou. După câteva zile începe peregrinările sale în Munţii Rodnei şi la Herina, la sora sa Angelina. De aici îi scrie lui Slavici, îi explică situaţia sa, care îl invită la redacţia „Tribunei” din Sibiu. Deşi, scurtă ca durată (venise la facultate în toamna anului 1884 şi-o părăsea în pragul toamnei anului 1887), perioada clujeană e importantă pentru contactul cu Universitatea, care era o cu totul altfel de şcoală, şi ca atmosferă şi ca nivel decât fusese gimnaziul. Faptul că în oraş mare parte din populaţie era maghiară, va determina mai mult decât la Năsăud o înţelegere majoră a tragediei prin care trecea neamul său - românii din Transilvania.
Prima întâlnire a lui George Coşbuc cu redacţia „Tribunei” are loc pe 5 septembrie 1887. Tribuniştii îl primesc pe Coşbuc cu braţele deschise, sperând că vor rezolva cu el delicata chestiune a redactorului responsabil. Dar cum legea presei preciza că acesta trebuie să aibă vârsta de 24 de ani împliniţi, iar Coşbuc urma să împlinească abia 21 de ani peste câteva zile, vor fi fost desigur decepţionaţi. Trebuiau să aştepte întoarcerea lui Slavici plecat la băi, până atunci, Coşbuc intră în ceea ce s-ar numi săptămâna de probă. Lui Slavici, întâlnirea cu poetul îi făcu mare plăcere. Adolescentul, blond, cu priviri deschise şi c-o mustaţă care dădea figurii sale un aer ştrengăresc, inspira încredere. Aşa că Slavici îşi ţine promisiunea, îl păstrează la „Tribuna”, dar situaţia lui Coşbuc din punct de vedere financiar era încurcată. La rândul său, Slavici solicită sprijin material de la I. Bianu pentru ca George să rămână în Sibiu. Aici are posibilitatea să-l întâlnească şi să-l cunoască pe George Bariţiu. Tânărului Coşbuc îi place Sibiul, al doilea oraş din Europa cu tramvai, care atunci avea 22.000 locuitori. În această perioadă va publica multe din poeziile sale în „Tribuna”, iar Slavici va trimite din aceste poezii la Bucureşti, lui B.P. Haşdeu şi lui Titu Maiorescu, trăind în atmosfera tribunistă cel mai rodnic moment al vieţii sale. La Sibiu, George primeşte şi sarcini politice, fiind trimis în diferite localităţi din Ardeal. Aşa ajunge în Alba-Iulia de câteva ori, se deplasează la Blaj, Abrud, de aici se duce la Târgul de fete de pe Muntele Găina, la Deva, Braşov cu diferite scrisori. După condamnarea lui Slavici pentru „delict de agitaţie” la un an închisoare, la Vacz, Coşbuc are din nou probleme în legătură cu serviciul său. În această perioadă îi cunoaşte pe Bogdan Duică, Septimiu Albini, Alexandru Hodoş şi începe să-i încolţească în cap ideea plecării la Bucureşti.
Istoricii literari consideră luna mai a anului 1889 piatră de hotar în evoluţia creaţiei coşbuciene. Acum îi apărea capodopera „Nunta Zamfirei”. Era poezia prin care un nou poet îşi anunţa mesajul său, după dispariţia în acelaşi an a poetului Mihai Eminescu. Locul lăsat de Eminescu n-a rămas gol. Din rezervorul de creaţie artistică a poporului a ţâşnit o altă lumină cu un alt colorit, o altă faţă a aceluiaşi suflet, sufletul Poporului Român. La sfârşitul lunii august 1889, se întoarce Slavici la Sibiu, îi scrie lui Maiorescu şi aranjează plecarea lui Coşbuc la Bucureşti.
George Coşbuc va trece în curând Carpaţii, fără paşaport, urmând un drum de glorie literară. Soseşte la Bucureşti în decembrie 1889, se întâlneşte cu Bogdan Duică şi cu Ion Rusu Şirianu, care-i înlesnesc întâlnirea cu Titu Maiorescu. Când îl vede pe Coşbuc, Maiorescu declară: „Dumneata trebuie să fi tânăr, căci numai tinereţea are orizonturi în care imaginaţia se proiectează ca-ntr-un cadru de timpurie primăvară. Bucuria mea ar creşte dacă Ardealul înstrăinat ne-ar trimite des astfel de raze în România liberă”. La intervenţia lui Maiorescu, Coşbuc a fost numit desenator calculator la Serviciul arhitectonic din Ministerul Instrucţiunii. La Bucureşti, George Coşbuc îşi publică poeziile în „Convorbiri literare” şi „Românul”, contribuie la elaborarea manualelor şcolare, colaborează cu Barbu Constantinescu, I. Manoliu. La sărbătorile jubilare, 25 de ani de domnie a Regelui Carol I, din mai 1891, participă din Transilvania o delegaţie a Partidului Naţional în frunte cu V. Babeş, V. Lucaciu şi I. Coroianu. Cunoscându-l pe Vasile Lucaciu, care-l aprecia foarte mult pe Coşbuc, aceştia rămân prieteni apropiaţi toată viaţa. Răcindu-se relaţia cu Maiorescu, Coşbuc descoperă casa lui Al. Vlahuţă, „mic cuib literar”, unde se împrieteneşte cu B. Şt. Delavrancea, I.L. Caragiale, Spiru Haret, V.A. Urechia.
În primăvara anului 1892, e gata de tipar prima variantă a volumului „Balade şi idile”. Poetul călătoreşte în Germania, iar la întoarcere, în iunie 1892, îşi găseşte cartea tipărită. În „Moftul român”, Caragiale arată că volumul lui Coşbuc „este fala limbii noastre româneşti”. Poeziile lui Coşbuc sunt foarte bine primite de critici şi presă, dar în mod asemănător cu apariţia „Năpastei” lui Caragiale, şi Coşbuc a fost atacat în presă de plagiat de un obscur scriitor, Nicu Lazu, care iubea mai mult scandalul decât scrisul, la care se asociază şi Alexandru Macedonski şi Anton Bacalbaşa. Coşbuc refuză să le răspundă în presă imediat, dar mai târziu în scrierile sale fiecare îşi primeşte replica. Coşbuc devenise un nume cunoscut în literatura română, atât scriitorii contemporani cu el, cât şi criticii îl considerau cel mai mare artist al naţiei începând cu divinii noştri cronicari.
În octombrie 1893, poetul intră în casa lui Constantin Sfetea, unde o cunoaşte pe sora acestuia, Elena. În iunie 1895, George se căsătoreşte cu Elena, evenimentul are loc la Câmpina, naş fiindu-le Gustav Pecici, un prieten al poetului. Bucuria n-a fost deplină, deoarece de la Hordou n-a participat nimeni. În 13/25 august 1895, la Craiova s-a născut Alexandru, singurul fiu al poetului. În martie 1896, îi apare volumul „Fire de tort”, ce a avut un succes de librărie deosebit, ce se datora în aceeaşi măsură şi poeziilor cuprinse în volum, dar şi notelor cu care autorul îşi însoţise cartea şi care constituiau de fapt, exprimarea atitudinii sale faţă de acuzaţia de plagiat.
În 1897, munca şi opera lui Coşbuc sunt răsplătite cu premiul cel mare al Academiei Române, pe care „până acum nu l-a obţinut decât două figuri mari ale literaturii române: V. Alecsandri şi Al. Odobescu”. Dezvăluirile privind metoda sa de creaţie îi vor surprinde pe mulţi: „Poeziile mele le compun cântându-le şi am atâtea melodii în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta, ori mă închid într-o odaie, ori plec pe câmp, dar cu voie compun când călătoresc cu trenul”. În aprilie 1897, „Foaia interesantă” consemna un eveniment considerat o premieră absolută pe malurile Dâmboviţei, prima serată oferită de un ministru român, Spiru Haret, în cinstea unui literat român, George Coşbuc, prilejul festiv constituindu-l premiera academică a „Eneidei”. Boala declanşată în primăvară îl chinuie rău de tot, iar la insistenţele Elenei şi ale cumnatului său, Sfetea, se hotărăşte să plece la Karlsbad pentru a-şi îngriji sănătatea.
La sugestia ministrului Spiru Haret, în 1899, George Coşbuc publică volumele: „Fapte şi vorbe româneşti. Carte de citire pentru toţi românii”, „Războiul nostru pentru neatârnare” şi „Povestea unei coroane de oţel”. Scrierile lui Coşbuc sunt controversate, dar succesul cărţilor l-au determinat pe Iosif Vulcan să-l propună pe Coşbuc membru activ al Academiei Române, primind decoraţiile „Bene Merenti” şi „Steaua României” în grad de cavaler. La 25 martie 1900, Coşbuc devine membru corespondent al Academiei Române.
În ziua de 7 iunie 1900, a încetat din viaţă Sebastian Coşbuc, tatăl poetului, în vârstă de 82 de ani. George Coşbuc n-a putut participa la înmormântarea tatălui său din motive politice. La 23 februarie 1901, participă la sărbătorirea lui Caragiale, numit „Moliere al României”, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate. În această perioadă publică volumul „Din Ţara Basarabilor”, scoate revista „Sămănătorul” împreună cu Alex. Vlahuţă şi termină traducerea „Infernului” lui Dante. Călătoreşte în Italia, apoi la Karlsbad, unde urmează o cură de ape minerale. Anul 1902, pentru Coşbuc, se încheie cu un remarcabil eveniment poetic, apariţia volumului „Ziarul unui pierde-vară”. Numit şef al Biroului Administrativ şi de Corespondenţă din Administraţia Casei Şcoalelor, George Coşbuc se deplasează prin judeţele ţării, ţine conferinţe, participă la cercurile şcolare, scrie articole, cărţi, având o activitate prolifică. Volumul „Conferinţe ţinute de învăţătorii rurali” a lui Coşbuc a întrunit aprecierea tuturora. După opt ani de la moartea tatălui său, pe 19 septembrie 1908, a încetat din viaţă şi preoteasa Maria, mama poetului. Nici de această dată n-a putut participa la înmormântarea mamei sale, din aceleaşi motive. „Viaţa literară” ce apare în ianuarie 1906, avându-i ca directori pe George Coşbuc şi Ion Gorun, secretar de redacţie pe Ilarie Chendi, a fost ultima revistă condusă de Coşbuc. Tot acum îi apăruse volumul „Cântece de vitejie”, cea de-a patra carte de versuri originale. Anul 1906 era an jubilar, 40 de ani de domnie a Regelui Carol. Participă la acest eveniment, unde are ocazia să se întâlnească cu Ion Agârbiceanu şi să-i cunoască mai bine pe Octavian Goga, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, precum şi cu prietenul din copilărie Virgil Şotropa.
Momentul din 1907 coincide cu terminarea „Divinei Comedii”. Mărturia prietenului său Ramiro Ortiz este revelatoare, „Coşbuc ştia toată „Divina Comedia” pe dinafară în italieneşte”. Capodopera sa „Noi vrem pământ” este numită o „Marseilleză română”.
După 20 de ani, poetul George Coşbuc reuşeşte să se întoarcă acasă. Copleşit de emoţie, de amintirile tinereţii, se duce în vizite la toate rudele sale, iar voluptatea revederii îl durea. Primit de prietenii săi ardeleni, pe unde mergea într-o clipă femei, bărbaţi, copii se asociază şi toată lumea cântă, cântă şi el plângând... „Pe umeri pletele-i curg râu”. Acum îl cunoaşte mai bine pe Liviu Rebreanu, între cei doi se înfiripă o prietenie pe viaţă.
După întoarcerea la Bucureşti publică lucrarea „Superstiţii păgubitoare ale poporului nostru”. La aniversarea a 25 de ani de la absolvirea liceului, în august 1909, poetul vine din nou la Năsăud, însoţit de Elena şi de Alexandru. Participă în august 1911 la Blaj la semicentenarul ASTREI, alături de Caragiale, Iorga, Aurel Vlaicu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Şt.O. Iosif, Sextil Puşcariu, S. Mehedinţi şi mulţi alţii. Vestea sosirii „poetului neamului” se răspândi ca fulgerul în tot Blajul şi prin împrejurimi, toată lumea voia să-l vadă, să-l cunoască, atât era de îndrăgit.
Când fiul său Alexandru a împlinit 16 ani, îi spunea lui A.P. Bănuţ, „citeşte cărţi în câteva limbi, ştie literatură, artă, mai ales istorie, e de pe acum istoric format, are să-l întreacă pe Iorga”. Era mândru de el şi-l iubea foarte mult.
La începutul lui octombrie 1913, participă la jubileul de 50 de ani de la înfiinţarea gimnaziului din Năsăud, apoi invitat de Al. Ciurea se opreşte la Blaj. Ultimul drum acasă pentru George Coşbuc a fost în vara anului 1915, în plin război. Toate călătoriile lui Coşbuc în Transilvania ne apar aureolate de legendă. Luna august 1915 a fost cea mai tragică pentru poet. Aflat la Tismana cu familia sa, fiul său Alexandru are un grav accident de maşină în ziua de 26 august, în urma căruia îşi pierde viaţa. Dispariţia lui Alexandru răsturnă întreaga existenţă a celor doi părinţi, George şi Elena. Coşbuc îşi pierduse băiatul, dar îi mai rămăsese speranţa dobândirii patriei pierdute.
În mai 1916, George Coşbuc devine membru titular al Academiei Române. Duiliu Zamfirescu, în expunerea sa, arăta: „G. Coşbuc a fost destul de cuminte să nu se amestece în luptele politice şi nici chiar în polemicile literare ale diferitelor biserici şi bisericuţe de pe timpuri, ci, preocupat numai de a crea, a dat la lumină o serie de opere monumentale”. Lucrează la traducerea câtorva capodopere ale literaturii universale, „Odiseea”, „Sacontala”, iar „Divina Comedia” este lucrarea sa capitală, care a îmbogăţit literatura românească cu cea mai perfectă versiune.
La 4/17 august 1916, România semna tratatul de alianţă cu puterile Antantei, iar la 15/28 august România declara război Austro-Ungariei. În urma acestor evenimente, Coşbuc a declarat: „Mă simt întinerit, plec ca voluntar în Ardeal. În sfârşit, văd visul copilăriei mele”. Dar după primele succese, urmară înfrângerile prevestind dezastrul. Coşbuc acceptă numai cu greu noua realitate. Are insomnii, nu poate citi, nu poate lucra. În ziua de 6 decembrie 1916 trupele germane au ocupat Bucureştii. Un număr mare de intelectuali s-au refugiat la Iaşi. În ce-l priveşte pe poet, el rămâne sub ocupaţie dintr-un sentiment de solidaritate cu cei care n-aveau unde să fugă, dar nici nu putea părăsi mormântul lui Alexandru. La 18 iunie 1917, a murit Titu Maiorescu. Înmormântarea a fost de o simplitate absolută. Este martor cum ofiţerii armatelor germane şi bulgare iau cu de-a sila de la Academia Română documente pe care le transportă cu maşinile. La 7 mai 1918, guvernul lui Al. Marghiloman se văzu silit să încheie umilitoarea pace dintre România şi Puterile Centrale. Cu ziarul „Steagul” în mână, a doua zi, rămâne împietrit, nu-i venea să creadă, a schimbat câteva vorbe cu Iuliu Moisil şi Cornel Roman. Palid la faţă, îmbătrânit, era torturat mult de situaţia tristă în care ne găseam, aşa ajunge cu greu acasă. Noaptea de 8 spre 9 mai 1918 a fost cea mai cumplită noapte din viaţa lui Coşbuc, comparabilă numai cu cea petrecută la Tismana, când a murit Alexandru. George Coşbuc a murit în ziua de 9 mai 1918, medicii declarând cauza morţii congestie cerebrală. Şocul ultim, cel care l-a doborât, a fost, însă, pacea semnată cu Austro-Ungaria. După ce destinul îi răpise băiatul, venea acum istoria să-i năruiască visul său cel mai scump. A fost înmormântat în ziua de 11 mai în Cimitirul Bellu.
Liviu Rebreanu l-a numit pe George Coşbuc „poetul sufletului românesc”, iar George Călinescu arăta că: „Biografia lui G. Coşbuc începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii. Cine nu trăieşte postmortem crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”.
Poetul George Coşbuc a devenit poetul conştiinţei naţionale, opera sa de o valoare artistică nepieritoare ne înalţă sufletul şi ne inspiră curaj.