150 de ani de la trădarea „monstruoasei coaliţii” care l-a silit pe Domnul Unirii să abdice

Mai zilele trecute, la 24 ianuarie, în întreaga Ţară s-au aniversat 157 de ani de la „Unirea cea Mică”. S-a vorbit despre semnificaţia Unirii celei Mici, despre importantele reforme înfăptuite de Cuza care au pus bazele României moderne, despre personalitatea Domnului, despre participarea majorităţii categoriilor sociale, de la boierimea liberală şi intelectualitatea progresistă până la Moş Ion Roată, la actul Unirii şi multe altele. Dar nu s-a spus nimic despre cei vinovaţi de întreruperea acestui proces, de răsturnare de la Domnie a înţeleptului Principe Cuza, despre stoparea României de pe calea progresului social şi evoluţiei sale pe calea unei adevărate democraţii, în care massele să participe la treburile statului. De ce oare? Pentru că şi atunci ca şi acum, interesele clasei conducătoare nu au coincis şi nu coincid cu interesele celor mulţi, interesele personale şi de grup ale „elitei politice” sunt deasupra intereselor naţionale, interesele dominatorii ale marilor puteri s-au impus şi se impun asupra puterilor firave ale unei mici naţiuni. Şi credeţi că vinovaţii au fost cumva traşi la răspundere? Dimpotrivă, au ajuns eroii momentului şi profitorii viitorului. La făurirea istoriei participă, în aceeaşi măsură, şi învinşii şi învingătorii, dar istoria o scriu doar învingătorii. Vinovaţii, cei răi, fără excepţie, sunt învinşii. Deci, nimic nu s-a scris, nu s-a scos un cuvânt despre sfârşitul impus acestei glorioase domnii, sfârşit determinat de o laşă lovitura de stat organizată de „monstruasa coaliţie”, în noaptea de 10-11 februarie 1866, prin care Domnul a fost silit să semneze actul de abdicare şi constrâns să părăsească Ţara.
La începutul articolului de faţă, în puţine cuvinte, rostite de mari istorici şi oameni de stat de-a lungul timpului, ţin să subliniez marile calităţi ale primului Domn al României, Alexandru Ioan Cuza, şi ce a pierdut Poporul Român prin trădarea săvârşită în noapte de 10 spre 11 februarie 1866. Nicolae Iorga afirma că marea iubire a Poporului Român pentru Domnul său, mult mai mare decât pentru Traian, Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare, este „iubire pentru dezrobirea ţăranilor, fără îndoială, iubire pentru înapoierea către naţiune a teritoriului naţional uzurpat în largă parte de călugării greci, iubire, în ceea ce ne priveşte pe noi, pentru demnitatea cu care a reprezentat Ţara, pe care el a întemeiat-o unitar şi solid aşa cum a fiinţat pe urmă”. Iar un alt mare istoric, Constantin C. Giurescu, spunea: „Prin felul cum, ajutat de sfetnici luminaţi, Cuza a ştiut să rezolve, în împrejurări dificile, marile probleme ale naţiunii, Unirea deplină, secularizarea averilor mănăstireşti, lărgirea dreptului de vot, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, precum şi formarea unui cadru modern al Statului prin legi speciale privind organizarea judiciară, militară, administrativă şi culturală - toate deziderate ale revoluţionarilor din 1848, din rândurile cărora a făcut el însuşi parte -, Cuza poate fi socotit ca un remarcabil - aş îndrăzni să spun chiar admirabil - exponent al simţului politic românesc. Dintre oamenii de Stat contemporani din Europa, el poate fi pus alături de Cavour, iar dintre cei ai Americii, Abraham Lincoln. Şi unul şi celălalt au asigurat unitatea politică a naţiunii lor; şi unul şi celălalt au împărtăşit concepţiile înaintate ale vremii, au mers pe calea progresului social. Au avut însă avantajul de a se sprijini pe formaţiuni de Stat independente şi suverane: Regatul Sardiniei pentru cel dintâi, Republica Statelor Unite pentru cel de-al doilea; ei au fost mult mai liberi în acţiunile lor. Cu atât mai mare este - fără exagerare - meritul lui Alexandru Ioan Cuza care, într-o Ţară înconjurată de rivalităţile a trei Mari Puteri autocrate, acţionând într-o adevărată ţesătură de interese ale tuturor Puterilor europene în sud-estul continentului, a ştiut, ajutat de spiritele reprezentative ale generaţiei lui, să-şi croiască drum propriu şi să realizeze nobilele deziderate ale revoluţionarilor patrioţi de la 1848”. La rândul său, marele om politic care a fost Mihail Kogălniceanu, la Ruginoasa, în mai 1873, la înmormântarea lui Alexandru Ioan Cuza, sublinia meritele deosebite ale Domnului prin cuvintele: „Cuza nu este decât renaşterea României… ci şi conştiinţa naţională… Naţiunea vroia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul nou şi a făcut legi nouă, care au făcut apoi lume nouă, căci lumea de la `63 este alta. Astăzi Statul Român nu mai este provincia vasală a Moldovei sau a Valahiei... Iată ce a făcut Alexandru Ioan!”.
În anul 2002, s-a făcut un sondaj în universităţile bucureştene, ale cărui rezultate au fost redate în revista „Historia”. La întrebarea „Ce personalitate politică a influenţat cel mai mult istoria Poporului Român de-a lungul timpului”, răspunsul a fost: Ştefan cel Mare - 42%; Mihai Viteazul - 54%; Alexandru Ioan Cuza - 62%.
De fapt, Iorga se întreba încă de la 1909: dacă a fost atât de iubit... de ce lovitura de la 11 februarie 1866, de ce izbânda ei, de ce aceea presupusă bucurie a poporului, de ce acea primire din partea oştirii a situaţiei celei noi, de ce acea nevrednică izgonire, acel sfârşit urât al unei frumoase şi mari Domnii? Răspunsuri corecte la aceste întrebări au dat mulţi cercetători, istorici şi oameni politici ai timpului. Eu aş încerca o asemănare cu evenimente petrecute în perioadele mai apropiate istoriceşte de actualitate. Desigur, dacă cititorul avizat are imaginaţia şi elementele de comparaţie la îndemână, posibil trăite, poate formula răspunsuri corecte la multe alte întrebări privind evenimente importante din Istoria Românilor şi îşi poate explica şi de ce reamintirea acestora nu se mai practică la ora actuală. Ar fi prea evidentă coincidenţa repetării, în tipare identice, a conduitei şi acţiunii unor persoane, grupuri de interese, „mari pigmei”, erijaţi în elita conducătoare a politicii contemporane româneşti.
Pentru înţelegerea actului de la 10/11 februarie 1866, cred că este necesar a începe prin a defini noţiunea de „manipulare” ca fiind „activitatea de a antrena, prin mijloace de influenţare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor”, sau „activitatea de a influenţa prin diverse mijloace modul de a gândi şi de a acţiona al unei persoane sau al unei colectivităţi”, sau, şi mai simplu, „activitatea de a influenţa opinia publică prin mas-media sau prin alte metode persuasive în interes propriu”. Când interesele sunt de ordin politic, manipularea o exprimăm prin sintagma „manipulare politică”. Sintagma „manipulare politică”, ca expresie, a fost inventată în epoca contemporană, dar tehnicile manipulării politice s-au născut odată cu prima formă democratică de conducere a societăţii (secolul V î.Hr., în Grecia), când cetăţenii unui stat au primit dreptul de a participa la conducerea statului, de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile sale de conducere. Politica, definită iniţial, era privită ca fiind ştiinţa gospodăririi, conducerii, oraşului-stat (polis) în Grecia antică. Inventatorul termenului „politică” şi cel care a pus bazele ştiinţei politice a fost filosoful grec Aristotel (384-322 î.Hr.), prin elaborarea lucrării sale filosofice „Politica”. Deci, tehnica manipulării politice are rădăcini milenare şi era bine cunoscută şi aplicată în toate ţările lumii care cochetau cât de cât cu democraţia, aşa cum erau şi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei la mijlocul secolului al XIX-lea. O cunoşteau foarte bine şi grupările politice conservatoare şi radical-liberale din Principatele Unite care au format alianţa total nefirească, potrivit principiilor lor politice, numită, mai apoi, monstruoasa coaliţie, ai cărei membrii erau nemulţumiţi de reformele înfăptuite de Cuza Vodă, care le afectase privilegiile avute până la 1864 sau accesul la putere. Denumirea de „monstruoasă coaliţie” a fost promovată, la început, de adepţii lui Alexandru Ioan Cuza, ca apoi să fie însuşită de toţi istoricii români importanţi în cercetarea şi scrierea Istoriei Românilor, dar mai ales de opinia publică românească.
Iată câteva dintre tehnicile manipulării opiniei publice româneşti folosite de „monstruoasa coaliţie”, devenite „cheia succesului” detronării lui Alexandru Ioan Cuza: atragerea instituţiilor de forţă, în cazul nostru atragerea de partea complotiştilor, prin convingere, şantaj, promisiuni, minciună, naivitate sau chiar inconştienţă a unei fracţiuni din armata condusă de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul Regimentului de Artilerie, respectiv fracţiunea maiorului Lecca, şeful Gărzii Domneşti; încurajarea unor tulburări sociale, demonstraţii, revolte „spontane”. După adoptarea de către Alexandru Ioan Cuza a primului dintre fiii săi naturali, Alexandru, toată opoziţia a comentat că „ar dori să devină rege şi să instituie o dinastie”. Altă grupare susţinea că vrea să trădeze România prin aducerea pe tron a Ducelui de Leuchtenberg (din casa domnitoare rusească). În această atmosferă, Domnul, plecat la Ems, la tratament, a lăsat opozanţilor clipa mult aşteptată pentru a incita şi crea tulburări în Ţară, pentru a pregăti atmosfera, desigur nefavorabilă lui. O ordonanţă a Primăriei bucureştene prin care precupeţii (comercianţii) de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă, a scos în stradă un mare număr de negustori ambulanţi în ziua de 15 august 1865. În semn de protest, precupeţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incendiară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă. Generalul Florescu, ministrul de Interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras şi, din rândurile devastatorilor, care nu aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lider marcanţi ai liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din „lipsă de probe”. Represiunea sângeroasă a stârnit o virulentă campanie împotriva Domnului, cu totul că el se afla la Ems, în Germania; acţiuni pe plan extern - represiunea, „informarea” puterilor străine şi campania de presă au stârnit o reacţie complet nefavorabilă lui Cuza, mai cu seamă din partea Franţei, care influenţată de numeroşii opozanţi aflaţi în străinătate şi de ampla campanie de presă din Ţară, care susţineau că Domnul intenţionează să se alieze cu Rusia, a dus la blocarea relaţiilor lui Cuza cu Napoleon al III-lea. Faptul a fost mărturisit de însuşi ambasadorul Franţei în România, Ducele de Grammont, nemulţumit de politica lui Carol I, care, îi propunea Prinţului Cuza să revină pe tronul României, la doi ani de la lovitura de stat de la 10/11 februarie 1866, într-o discuţie purtată cu acesta în Franţa, din care reproduc un scurt fragment:
„Domnul Cuza: În tot acest timp la Paris m-am considerat implicat în ameninţările dinspre Rusia.
Ducele de Grammont: Ah, s-au făcut prostii, da, am crezut-o, ne-am lăsat înşelaţi.
Domnul: Dar permiteţi-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimţi niciodată a intra în România printr-o intervenţie străină, cu ajutorul Franţei, tot atât de puţin ca şi cu cel al Rusiei. Nu aş vrea să ajung altfel decât prin Ţară (prin voinţa Poporului Român - n.n.).
Ducele: Cu dumneavoastră principe, suntem siguri că influenţa rusă nu va ajunge să predomine în România.
Domnul: Între timp, am fost luat drept rus la Paris.
Ducele: Acum ştim adevărul, dar am fost prost informaţi, am făcut şi prostii”.
Reacţia de moment a lui Cuza a fost de a trimite o scrisoare, pe 1 octombrie 1859, adresată lui Napoleon al III-lea din care reieşea că „dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi Franţa nu îl mai susţine, el va părăsi tronul”. De asemenea, tot ca reacţie împotriva acestei campanii, a fost mesajul lui Alexandru I. Cuza, din 5/17 decembrie 1865, către Parlament român, la deschiderea noii sale sesiuni, care-i descumpănea pe toţi susţinătorii săi prin afirmarea clară a dorinţelor sale de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. Îndoita lui alegere, expresie a voinţei statornice de Unire, era considerată doar ca un depozit sacru la care el poate oricând renunţa.
Complotiştii, în acţiunea lor, au ţinut prea puţin seama de riscul de a pune însăşi Unirea Principatelor în pericol, deoarece Turcia, ca putere suzerană, recunoscuse Unirea deplină a tuturor instituţiilor statului, în decembrie 1861, doar pe timpul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi reacţia Imperiul Otoman putea fi hotărâtoare în separarea Principatelor. De fapt, turcii, în urma victoriei complotiştilor, au mobilizat armata la Dunăre pentru a intervenii împotriva României. De asemenea, nu au ţinut seama de faptul că în Ţară poate izbucni un adevărat război civil prin mişcări separatiste, cum de altfel a avut loc la Iaşi, în ziua de 3 aprilie 1866 (mişcarea candidatului la Domnia Moldovei, N. Roznovanu), sau prin izbucnirea unor mari răscoale ale ţărănimii înspăimântată că reforma agrară nu va mai avea loc. Nu conta interesul naţional, ci interesul personal al complotiştilor.
Însăşi actul de renunţare la Tron semnat de Cuza este o manipulare, fiind pregătit de conspiratori cu mult înainte, semnat în grabă (pentru ca lucrurile să meargă mai repede, actul este semnat pe spatele unuia dintre ofiţerii trădători ai Batalionului Vânătorilor, căpitanul Pilat, nume predestinat trădării) şi sub ameninţarea armelor. Acesta, prin conţinutul său, o mare minciună de la cap la coadă, cuprinde următorul text: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor”. Se pun, în mod firesc, câteva întrebări la care nu există răspunsuri veridice. Când şi cum şi-a exprimat întreaga Naţiune Română dorinţa de a abdica Alexandru Ioan Cuza şi când a fost ales de popor Ministrul? Sau când s-a angajat să depună Domnul „cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti” şi aceasta şi sub ameninţarea armelor?
Dar să revenim. Totuşi, pentru a preîntâmpina, pe cât posibil, o parte a riscurilor, atât interne cât şi externe, manipularea trebuia continuată pe ambele planuri, chiar dusă cu mai mare vigoare. Astfel au continuat învinuirile de trădare de Ţară, promiţându-se chiar publicarea unor documente în acest sens, care vor fi pune la dispoziţia opiniei publice şi care vor demonstra că „vrea să vândă Ţara muscalilor”, potrivit ziarului „Românul” şi a redactorului său, C.A. Rosetti, lider al liberalilor radicali. Şi, toate acestea, pentru aşi justifica trădarea faţă de Domn, de frica opiniei publice interne sau a intervenţiei unor puteri europene. Trebuie spus că aceste documente „doveditore ale trădării lui Cuza” nu au fost publicate niciodată din simplul motiv că ele nu existau. Mai era acuzat că a atentat la libertatea publică şi a dezonorat Palatul prin viaţa imorală pe care o ducea. În presă, complotiştii au făcut caz şi zgomot în mod deosebit pe „două teribile capete de acuzare” care chipurile motivaseră lovitura de Stat de la 11 februarie 1866, fără să le pese prea mult de faptul că cele două acuzaţii se aflau în totală contradicţie: hotărârea lui Cuza Vodă de a da României, prin chemarea la Tron, în locul său, a Ducelui de Leuchtenberg (din casa domnitoare rusească) şi tendinţele sale de instaurare a Dinastiei Cuza, lăsând ca urmaşi la Tron pe fiii săi Alexandru şi Dimitrie.
Continuarea manipulării opiniei publice după succesul loviturii de Stat s-a făcut, mai cu seamă, prin documentele oficiale emanate de la noile autorităţi ale Statului sau a unor persoane implicate în lovitura de Stat, acte precum:
- Proclamaţia noului guvern către populaţie: (nu se inventase sintagma - „guvern format din tehnocraţi”) din care citez: „din nenorocire v-aţi înşelat în alegerea Domnului chemat în Capul naţiunii; anarhia şi corupţiunea, călcarea legilor, desconsiderarea Ţării, înlăuntru şi în afară, risipirea averii naţionale, erau principiile care conduceau acest Guvern vinovat”; se pomeneşte de „cupa plină a răbdării naţiunii”, de soldaţii care s-au arătat „demni de strămoşii lor”, de un „patriotism la înălţimea situaţiei”, ba chiar - cine ar putea crede? - de „onoare”. Semnează: generalul Golescu, liberal care candidase în Ţara Românească la Domnie în ianuarie 1859; Dimitrie Sturdza, văr cu Doamna Elena, fost secretar al Domnului, dat afară de Domn pentru trădare în 1860 (vezi propunerea lui Napoleon al III-lea pentru obţinerea independenţei), viitor preşedinte al Partidului Liberal, prim-ministru al României; colonelul Nicolae Haralambie, comandant al Regimentului de Artileriei din Bucureşti, cel care a rostit jurământul prinţului Carol I, la 10 mai 1866, viitor ministru de Război; Ion Ghica, prim-ministru după lovitura de Stat; Dimitrie Ghica; Ion Cantacuzino; P. Mavrogheni; C.A. Rosetti, directorul ziarului „Românul”; maiorul D. Lecca, comandantul Gărzii Domneşti;
- Circulara noului prim-ministru Ion Ghica, din care se află: „aclamaţiunea orăşenilor Capitalei, dreptul redobândit cu entuziastică veselie, sfârşitul suferinţelor noastre celor mari”;
- Declaraţia făcută de Guvern în Cameră, care l-a sacrificat fără tremur de înduioşare, fără cel mai mic semn de părere de rău, după cum spunea Iorga: După depunerea aşa-numitului „act de abdicare” se arată că Domnitorul, „fostul Domnitor al Principatelor Unite Române, a recunoscut în sfârşit că abdicarea sa a fost cerută de către naţiune”, că „poporul întreg al Capitalei a dorit, a cerut, a efectuat şi a salutat cu entuziasm această abdicare”, care „corespundea voinţei naţiunii, atât de des şi de solemn exprimate”. Abdicarea fusese elaborată de „monstruoasa coaliţie” înaintea actului abdicării şi nu în momentele abdicării;
- Declaraţia maiorului Lecca: „Actul ce am făcut, este un fapt istoric şi vânătorilor le va rămânea o glorie eternă pentru devotamentul ce au avut către patrie”, căci ei doar „prin spirit de disciplină şi ordine” care era „o fală a lor”, „zădărniciseră grozava trădare ce se pregătea şi cu care era să se facă din ţara noastră o a doua Polonie”. În realitate trădase un singur Regiment de Artilerie şi Batalionul Vânătorilor conduşi de ofiţeri proveniţi din rândul opoziţiei conservatoare sau liberal-radicală, membrii ai „monstruoasei coaliţii”.
Tăinuirea Arhivei personale a Domnului de către Dimitrie A. Sturdza (Mitiţă), în 1860, secretarul său particular, a constituit o altă formă de manipulare a opiniei publice româneşti. Pentru a înţelege mai bine acest aspect trebuie să amintesc un episod semnificativ din istoria Domniei lui Cuza. În anul 1860, scrisoarea lui Napoleon al III-lea, trimisă lui Cuza, privind independenţa Principatelor, scrisoare păstrată în Arhiva personală a Domnului (descoperită şi în Arhiva Centrală Franceză, în dosarele corespondenţei din anul 1860, a împăratului Napoleon), îl sfătuia pe Cuza astfel: „Strânge oricâtă armată ai şi concentrez-o în câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independenţa Ţării, căci eu voi sili pe Turcia să primească aceasta ca fapt împlinit”). Mitiţă a informat consulii englez, austriac, prusian de tentativa napoleoneană. Consulii, la rândul lor, au informată presa occidentală provocând un întreg scandal diplomatic. Acest fapt a creat o impresie penibilă lui Napoleon al III-lea, care telegrafiază Domnului: „O ţară care are asemenea trădători nu merită independenţa”, telegrama fiind însoţită şi de extrase din presa engleză ce publicase textul scrisorii lui Napoleon al III-lea către Cuza. Din acel moment, Cuza îl demite din funcţia de secretar particular pe D.A. Sturdza, cu totul că era văr primar cu Elena Doamna, soţia lui Alexandru Ioan Cuza. El devine astfel unul dintre cei mai mari duşmani ai Domnului. Arhiva personală a fost confiscată, în noaptea complotului şi-n zilele următoare, tocmai de Dimitrie A. Sturdza, care a tăinuit-o spre a nu se cunoaşte adevărul, ci a se încetăţenii injuriile şi calomniile la adresa lui Cuza Vodă de profitorii loviturii de Stat. Departe însă de a realiza acest lucru, deoarece ei n-au putut stăvili curentul care a dus la intrarea în legendă a Prinţului Unirii. Arhiva lui Cuza a fost tăinuită timp de 62 de ani. Dimitrie A. Sturdza, omul de casă al Brătienilor şi câinele de pază de pe treptele Palatului Regelui Carol I, a ţinut ferecată Arhiva Cuza până în anul 1912. Atunci a predat-o în custodia Bibliotecii Academiei Române, unui viitor preşedinte al Academiei, Ioan Bianu, pe atunci directorul Bibliotecii Academiei Române, „fără însă a o încorpora în colecţiile manuscriptelor ei dată spre cercetare, până mai târziu, când voi crede de cuviinţă că ar fi sosit timpul potrivit pentru aceasta”, declara acesta. Când a socotit Bianu că a venit timpul? La 23 ianuarie 1928, după moartea, în 1927, a lui Ferdinand I, nepotul de frate al lui Carol I, a lui I.I.C. Brătianu, fiul complotistului I.C. Brătianu, a lui Dimitrie A. Sturdza şi a tuturor celor implicaţi, într-o formă sau alta, în trădarea nocturnă de la 10/11 februarie 1866 a Domnului legitim al Ţării. Constantin C. Giurescu, care a fost printre primii istorici care au studiat arhiva personală a lui Cuza, fiind şi cel mai competent biograf de până acum al Domnului, a afirmat în scrierile sale că: „Actele Arhivei sale, cercetate în totalitatea lor, ne arată în mod limpede că Domnitorul Unirii de la 1859 n-a pierdut niciodată din vedere măreţul ideal care era Unirea tuturor românilor într-un singur Stat; el a acţionat însă înţelept şi priceput, potrivit conjuncturii şi posibilităţilor vremii”.
Trebuie arătat că adevărata cauză care a dus la înlăturarea lui Cuza de la cârma Statului Român este afirmată, clar şi răspicat, de Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai mari oameni politici vizionari ai timpului, la înmormântarea ilustrului Domnitor, în mai 1873, la Ruginoasa: „Nu greşelile lui l-au răsturnat… ci faptele mari. Aceste fapte mari sunt nepieritoare, aprind chiar moartea. Alexandru Ioan nu poate să moară, o dovedesc lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte. Veşnica lui amintire… nu se va şterge din lacrimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea Ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”.
Peste puţin timp, Mihai Eminescu, la crucea anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, redactor al ziarului conservator „Timpul”, scria despre acest moment din Istoria Românilor: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul Domnului vândut”.
Toţi marii istorici români ne-au recomandat să ne cunoaştem trecutul, pentru că altfel există pericolul de a se repeta unele fenomene negative. Oare nu este una dintre cele mai mari crime la adresa Poporului Român interzicerea accesului la cunoaşterea ISTORIEI ROMÂNILOR prin şcoală, în primul rând (diminuarea orelor până la dispariţia istoriei din programa şcolară, eliminarea unor întregi capitole din Istoria Românilor, aşa-numita „demitizare” a Istoriei Românilor de falşi istorici, „integrarea” istoriei naţionale în „istoria universală” etc.); prin presă, în al doilea rând (reducerea până la dispariţie a revistelor de specialitate, tirajele ridicole în care se editează şi apar pe piaţă asemenea reviste cu valoare ştiinţifică, în schimb stimularea editării cărţilor şi publicaţiilor cu vădit caracter istoric antiromânesc); prin organizarea, în al treilea rând, a unor manifestări aşa-zise „cultural-artistice”, dar cu un profund caracter antitradiţional, chiar obscen, nu numai în Ţară, ci şi pentru românii din străinătate (expoziţii, spectacole, conferinţe etc.)…? Iar aceasta nu este decât partea vizibilă a fenomenului ridicat în discuţie!
Cu toate cele scrise în acest articol, cred că am spus ce trebuia de spus despre actul săvârşit acum 150 de ani - detronarea lui Alexandru Ioan Cuza de către „monstruoasa Coaliţie”.

Categorie: