170 de ani de la „Ultima Voinţă” a lui Avram Iancu

Motto: „… tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”
(Avram Iancu, „Ultima mea Voinţă”, Câmpeni, 20 decembrie 1850)

Daco-românii moţi au stăpânit liberi de milenii pădurile, apele, minele de aur şi argint din munţii lor. Năvălitori din toate neamurile au venit şi s-au tot înstăpânit treptat. Şi culmea, pe foştii proprietari, moţii-daco-români, îi transformau în sclavi şi „toleraţi” pe pământurile furate tot de la aceştia. „Poporul daco-român n-a uitat că numai de la năvălirea ungurilor se trag toate relele, pe care le suferă Ardelenii de o mie de ani”, tuna profetic vocea marelui Simion Bărnuţiu la Marea Adunare a românilor pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în care Avram Iancu îl completa magnific, zicând: „Uitaţi-vă pe câmp românilor, suntem mulţi ca şi cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!”; „Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata a le apara cu orice pret”.
Iată însă, că în anul 1850, la doar doi ani de când fuseseră rostite aceste cuvinte pe Câmpia Libertăţii şi doar la câteva luni după întoarcerea de la întâlnirea cu împăratul Francisc I (Viena, martie 1850), Avram Iancu îşi redacta testamentul intitulat „Ultima mea Voinţă”. Era în preajma Crăciunului. Avea 26 de ani şi mai avea să trăiască doar 22.
La data redactării trecuse mai bine de un an de când armatele cotropitoare ungare capitulau, depunând armele, la Şiria (13 august 1849, în faţa generalilor ruşi) şi apoi la Deva (18 august 1849, unde a participat şi Avram Iancu cu prefecţii săi). Trecuse mai mult de un an de când li se impusese legiunilor moţilor să depună armele în faţa armatei ruse a generalului Luders. Despre desfăşurarea Revoluţiei pe care o condusese, Craiul Munţilor relatase precis şi concis în cele 50 de pagini ale Raportului său înaintat către guvernatorul civil şi militar Ludovic de Wolgemuth (noiembrie 1849). După revoluţie, împăratul Franz Joseph se dovedise a fi împăratul promisiunilor neîmplinite pentru români, împăratul nesocotirii pe mai departe a drepturilor românilor din Transilvania, care luptaseră cu preţul vieţii, ca de atâtea alte ori, pentru coroana sa.
Acestea erau vremurile în care marele şi nebiruitul erou al românilor ardeleni, Avram Iancu, scria din Câmpeni, fosta sa capitală militară şi administrativă, „Ultima mea Voinţă”, datată 20 decembrie 1850. Avea sufletul şi gândul greu încărcate de povara trădării românilor de către imperialii austrieci, prin fraternizarea acestora cu nobilimea maghiară, responsabilă pentru atrocităţile săvârşite împotriva românilor pe care i-au subjugat de veacuri. Scriind, avea în faţa ochilor atrocităţile ungurilor săvârşite în anii Revoluţiei 1848-1849: 200 de sate complet distruse, 40.000 (patruzeci de mii) de români ucişi în lupte şi tribunale de sânge, văduve, orfani, schingiuiri, întemniţări, umiliri, confiscări de bunuri şi averi, urgisiri, fără drepturi la justiţie, şcoli şi biserici.
În cele 20 de rânduri cât cuprinde testamentul său intitulat Ultima mea voinţă, cel mai iubit fiu al românilor de pe văile Arieşurilor, Crişurilor, Someşurilor, Ampoiului, Târnavelor şi Mureş lui, şi nu numai, în stilul său concis şi precis, jalonează pentru generaţiile viitoare câteva idei de continuare a luptei sale şi a lăncierilor săi. Nici până astăzi urmaşii, şi mai ales guvernanţii şi politicienii, nu au pătruns pe deplin înţelesul adânc al acestui testament, de cum să încerce a-l aplica.
Prin „Ultima mea Voinţă”, Avram Iancu lasă testamentar, în numele luptei şi jertfei Revoluţiei române pe care a condus-o, îndeplinirea şi punerea în aplicare de către fiecare „luptător cu arma legii” a trei obiective (dorinţe) esenţiale, şi anume:
Obiectivul I - Scopul luptei: „Să-mi văd Naţiunea mea fericită”
Este o poruncă şi o pildă care ar trebui învăţată din leagăn de către fiecare român, iar pentru politicieni, guvernanţi şi parlamentari ar trebui să constituie un jurământ de credinţă. Ne punem fireasca întrebare, este azi Naţiunea Română din Ardeal şi din România în general, fericită? Lupta şi jertfa pentru acest crez trebuie să continue! Cum, în ce mod, prin ce metode...? Vom descoperi desluşiri în chiar cuprinsul ultimei sale voinţe.
Obiectivul II - Modelul / profilul „luptătorului cu arma legii”
a) Să fie patriot, să aibă caracter, spirit de sacrificiu şi modestie: „unicul dor al vieţii mele…”; „pentru care după puteri am şi lucrat până acuma…”, se mărturisea Avram Iancu testamentar şi exemplificativ. Comparaţi puterile după care a lucrat Avram Iancu şi „puterile” după care lucrează azi unii politicieni ai noştri pentru Naţiunea Română.
b) Cauza naţiunii să-i fie mai presus decât averea şi interesele personale: *„Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Majestate!”, îi spunea Avram Iancu împăratului austriac când refuza decoraţia oferită de acesta; ** „Hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei…”, spunea Iancu în ultima sa voinţă.
Care era averea lui Avram Iancu la moartea sa în 10/11 septembrie 1872?: casa mare şi casa mică, bucătărie de vară, grânar, grajd, cocină, coteţe, 8 iugăre de pământ arător, 18 iugăre de fânaţe, 12 vaci, 12 boi, 4 cai, 70 oi, 30 porci, o parte din moara Grigoreştilor, un gater, o crâşmă, 1700 florini numerar (o pereche boi valora atunci 30 florini). Administrarea averii lui Avram Iancu s-a făcut prin Asociaţia «ASTRA», care a arendat-o atât unchiului Alexandru Iancu cât şi lui Iosif Iancu. Ulterior, conducerea ASTREI a vândut prin licitaţie publică, în noiembrie 1897, toată averea lui Avram Iancu, mai puţin casa devenită, apoi, muzeu, cu peste 3000 florini. Merită menţionat că, ulterior, s-a găsit un vas cu monede de aur din care Asociaţia «ASTRA», în urma procesului din 30 aprilie 1897 de la Tribunalul Turda, a reuşit să recupereze doar 32 de monede.
Câţi conducători, politicieni, guvernanţi, parlamentari, bogătaşi, posesori ai unor averi de zeci de ori mai mari decât cea a eroului au urmat exemplul lui Avram Iancu prin donaţii în folosul şi prosperitatea Naţiunii Române?
c) Luptătorul să fie lucid, analitic, intuitiv, aproape profetic. Luciditatea-premoniţie a lui Avram Iancu este neaşteptată: *La Hălmagiu, în 1848, Avram Iancu glăsuia: „Vaca mea cea neagră va făta peste 70 de ani”. Deci: 1848 + 70 = 1 Decembrie 1918. În ultima sa voinţă, zicea: ** „Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur…”. Aşa a şi fost, după decembrie 1850 au urmat o serie de evenimente (familiale, personale, politice) care l-au afectat profund, dintre care enumerăm: gustul amar rămas după vizita împăratului Francisc Iosef în Ţara Moţilor şi Transilvania (iulie 1852), împărat care nu şi-a onorat aproape deloc promisiunile de a îmbunătăţi viaţa moţilor; arestarea şi încarcerarea lui Avram Iancu la Alba-Iulia (1851); moare tatăl Alisandru Iancu (25 septembrie 1855); se instaurează dualismul austro-ungar (17 februarie 1867); moare mama Maria Iancu (31 martie 1868); moare fratele său Ioan Iancu (22 august 1871).
d) Arma luptătorului să fie „arma Legii”. Nici unde Avram Iancu nu vorbeşte de răzbunare, de vărsare de sânge, ci doar de arma legii. Este incredibil cât putea fi de paşnic şi lipsit de sentimentul răzbunării. După 170 de ani, dezideratul său se doreşte a se aplica astăzi în cadrul Europei Unite.
Obiectivul III - „Drepturile Naţiunii mele“
a) Drepturi de „ieri”, până astăzi. Prin lupta românilor din Ardeal în decursul vremurilor, a generaţiei lui Avram Iancu cât şi a celorlalte care au urmat (mişcarea memorandiştilor de la 1892-1894; Marea Revoluţie de Unire a Ardealului cu România de la 1918-1919; războaiele mondiale de dezrobire şi de eliberare a Ardealului la 1919 şi 1944 şi, în final, Revoluţia din 1989), s-au obţinut, succesiv, multe drepturi: ştergerea iobăgiei, dreptul la învăţământ, la şcoli, dreptul la cultură, dreptul la biserică, libertatea cuvântului ş.a.m.d.. Unele drepturi le-am obţinut, altele urmează de câştigat, prin luptă „cu arma legii”, astăzi-mâine.
b) Drepturi de astăzi şi de „mâine”. Despre drepturile „naţiunii mele”, încă neobţinute din cauza întunericului iadului milenar în care au fost obligaţi să trăiască înaintaşii, contemporanii şi urmaşii lui Avram Iancu, finalul ultimei sale voinţe este un îndemn la luptă şi izbândă: „Tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile Naţiunii mele”. Care sunt „drepturile Naţiunii mele”, de astăzi şi de mâine, pentru care „luptătorii cu arma legii” (în cea mai mare parte aleşi şi guvernanţi naţionali, judeţeni, locali) sunt îndemnaţi testamentar de nebiruitul Iancu să lupte pentru dobândirea sau împlinirea lor? Încercăm o enumerare a acestora:
1. Împlinirea hotărârii plebiscitare de la 1 Decembrie 1918 din Alba-Iulia („Rezoluţiunea Adunării Naţionale” pct. III. 1 şi pct. III. 5), care nu a funcţionat în totalitate pentru românii ardeleni nici până în prezent: „Fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.” … „Poporul” românilor ardeleni, minoritar în drepturi timp de 1000 de ani şi „tolerat” oficial 480 de ani, trebuie să se regăsească, în toate instituţiile Ţării, în toate „corpurile legiuitoare şi de guvernarea Ţării” în raportul de 4 la 1 cât este proporţia românilor din tot Ardealul faţă de maghiarii cetăţeni-români, cât şi în raport de egalitate români-moţi faţă de români-maghiari (1:1);
2. Dreptul grupului românilor transilvăneni („al naţiunii mele”), urmaşi ai strămoşilor lor desconsideraţi şi subjugaţi ca minoritari-toleraţi timp de 1000 de ani (cu oficializare la 1438 prin Unio Trium Nationum), să fie egal la facilităţi, înlesniri şi „discriminări pozitive” cu cel al grupurilor etnice din România, care sunt considerate minoritare doar de 100 de ani pe pământul daco-românesc, pentru că 1000 de ani de robie nu se şterg cu 100 de ani de Românie (exemplu: maghiarii şi germanii). E vorba de facilităţile conferite prin Legea electorală, rezervări de locuri anume în şcoli şi universităţi, fonduri speciale pentru cultură, presă etc.. La posturile naţionale de televiziune, după modelul emisiunilor speciale pentru grupurile entice ale maghiarilor, germanilor, grecilor, italienilor etc., trebuie înfiinţate şi emisiuni speciale pentru zecile de grupuri etnice româneşti din Ardeal (moţi, pădureni, oşeni, crişeni, zărăndeni; vezi www.romanianmuseum.com). Identitatea unora nu trebuie asigurată în defavoarea altora, eludând Constituţia şi legile Ţării;
3. Dreptul de a fi beneficiarii unui Program de lungă durată pentru dezvoltarea şi emanciparea Ardealului în general şi al Munţilor Apuseni în special, asumat prin Lege şi de toate forţele politice, în virtutea art. 47(1) din Constituţia României, cu fonduri de pornire asigurate din bugetul naţional, prin care să fie prevăzute şi realizate deziderate, cum ar fi:
3.1. Repunerea în funcţie şi dezvoltarea mineritului, pentru valorificarea tuturor bogăţiilor naturale (aur, argint, cupru, sulf, zinc, fier, molibden, uraniu, caolin, calcită, cuarţ etc.) pe baza unui proiect şi program complex desfăşurat pe perioade scurte, medii şi lungi, dar fără desfiinţări de localităţi şi strămutări de populaţie, adoptat în consens de către toate forţele politice, sociale, economice cu implicarea financiară şi managerială a Statului Român. (Prin anii 1980, au fost elaborate proiecte pentru dublarea producţiei de aur a României, care ar trebui reluate, valorificate.)
3.2. Acordarea de facilităţi localnicilor din Ardeal, şi nu numai, pentru revigorarea ocupaţiilor de obţinere a aurului prin meserii şi mijloace tradiţionale meşteşugăreşti. Exemple: a) repunerea în aplicare, în formă adaptată, a vechiului Decret nr. 46/1980 privind extragerea şi valorificarea aurului din nisipurile aluvionare, decret abrogat nejustificat prin Legea 7/1998 ; b) redobândirea de către localnici a facilităţii de a avea mine de aur. Să nu-l uităm pe minerul Mihăilă Gritta, din Roşia Montană, care a construit în secolul XIX, din aurul minei sale, în 7 localităţi, 7 biserici şi 7 şcoli!
3.3. Desfiinţarea sau reducerea taxelor şi impozitelor pentru cetăţenii şi microîntreprinderile din comunele Munţilor Apuseni în scopul evitării depopulării acestora;
3.4. Dezvoltarea şi modernizare infrastructurii de drumuri şi căi ferate (Brad-Deva şi Abrud-Turda);
3.5. Adaptarea ramurilor economice şi a sistemului de învăţământ la specificul Munţilor Apuseni în domenii ca: obţinerea şi prelucrarea aurului tradiţional (inclusiv înfiinţarea de „muzee vii” de la obţinerea aurului cu şaitrocul sau exploatare subterană pe filon până la bijuterii); silvicultură; agricultura de munte; creşterea vitelor; turism; cultivarea inului şi cânepii; dezvoltarea industriei textile tradiţionale din produse vegetale şi animale cu sprijinirea masivă de către stat a acestora;
3.6. Fiecare ciclu de învăţământ să fie dimensionat ca pe lângă cunoştinţele teoretice să „producă” meseriaşi/specialişti pentru toate sectoarele economice;
3.7. Instituirea unui patriotism sănătos: „Consider că avem şi noi nevoie, la fel ca şi alte ţări, de o politică bazată pe patriotism economic… Nu ar însemna nimic mai mult decât a fi realist şi sincer cu propriul popor” (prof. univ. dr. Mircea Coşea);
4. Dreptul la echitate şi dreptate privind retrocedările de averi şi imobile din Ardeal şi Munţii Apuseni şi, în acest sens, stoparea şi reconsiderarea acestora până când nu se realizează următoarele deziderate:
4.1. Aplicarea hotărârii plebiscitare de la 1 Decembrie 1918 din Alba-Iulia („Rezoluţiunea Adunării Naţionale” pct. III. 5), care nu este împlinită nici azi pentru mulţi români ardeleni: „Reforma agrară radicală: (… ) I se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui”. Avem în ziua de astăzi libertate pe multe coordonate şi sub multe aspecte. Revoluţia Libertăţii de la 1989 ne-a oferit libertatea bisericii, a liberei circulaţii, libertatea învăţământului, a presei, a exprimării gândurilor etc.. Este oare suficient??? Fără redobândirea unor drepturi de proprietate sau de folosinţă/exploatare asupra unor terenuri, păduri, mine, facilităţi în exploatarea meşteşugărească a minelor, nisipurilor aurifere şi a pădurilor, fără un sistem economic, administrativ, organizatoric, juridic, consolidat şi bine pus la punct cu o bună şi riguroasă fundamentare legislativă, electorală, guvernamentală şi parlamentară, celelalte libertăţi cetăţeneşti sunt în pericol.
4.2. În contul celor 4 zile pe săptămână prestate gratuit de iobagii români ardeleni în perioada genocidului rasist anti-românesc (1437-1918), care ar valora astăzi în jur de 2.000 de miliarde de euro, să fie trecute şi întabulate în proprietatea localităţilor respective sau a Statului Român (ori compensate în bani) cote de 1/2 parte din toate proprietăţile restituite sau restituibile urmaşilor grofilor şi nobililor unguri, austrieci sau nemţi care au beneficiat de acele prestaţii.
4.3. Să fie considerate ilegale, restituirile de proprietăţi din Ardeal operate deja în favoarea urmaşilor grofilor şi nobililor şi a bisericilor neortodoxe, şi considerate ca fiind date în folosinţă, nu în proprietate, până când Ungaria nu îşi îndeplineşte obligaţia de a restitui arhivele cu documentele originale ale cărţilor funciare ale proprietăţilor din Ardeal, obligaţie care îi revenea după 1918, fără de care orice retrocedare este îndoielnică. Retrocedările din ultimii ani sunt „un tablou de coşmar al Transilvaniei abandonate de guralivii ei politicieni de la Bucureşti” (Ion Longin Popescu, „Formula AS” nr. 1078). „Transilvania avea, până la Marea Unire din 1918, statut de provincie feudală aparţinând Ungariei. Deci, erau în jur de 200 de familii de magnaţi, grofi, conţi care deţineau 80 la sută din proprietăţile Transilvanei, pentru faptul că restul populaţiei nu avea dreptul să le deţină. (…) Aceste proprietăţi au fost preluate de către Statul Român în urma unui contencios purtat la organismele internaţionale de atunci: Liga Naţiunilor, Conferinţa Ministrilor de Externe” … „România a plătit 3,2 tone de aur în franci şi coroane, pentru acele terenuri şi proprietăţi” (prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, ediţia de duminică, 13 octombrie 2013 a emisiunii „Secvenţial” de la Antena 3);
4.4. Retrocedarea moştenirii marelui mecena Emanoil Gojdu, care, la 4 noiembrie 1869, dona testamentar „acelei părţi a Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania care ţin de legea răsăritean-ortodoxă” (deci nu Statului Român) o avere echivalentă astăzi cu peste şapte miliarde de euro;
4.5. Restituirea datoriei Germaniei către România în valoare azi de peste 18 miliarde de euro, rămasă neachitată dinainte de anul 1944;
4.6. Să fie restituite sau acordate compensaţii pentru minele şi şteampurile naţionalizate în Ardeal de către Statul Român la 11 iunie 1948 fie urmaşilor vechilor proprietari, fie comunităţilor (localităţilor) de care aparţineau; s-ar crea locuri de muncă şi bunăstare localnicilor (exemplu: cele 300 de şteampuri naţionalizate de pe valea Roşiei Montane valorau peste 1.200 kg de aur);
5. Dreptul românilor ardeleni pentru identitate şi dreptate, prin crearea unor instituţii specifice, similare cu unele existente deja în România, a căror sediu să fie în Ardeal sau cu filiale în localităţi-martir şi istorice de pe văile Arieşului, Crişului, Mureşului, cum ar fi de exemplu:
5.1. Înfiinţarea unui Institut al celor trei Revoluţii Române transilvane de la 1784-1785, 1848-1849 şi 1918-1919 (peste 40.000 de morţi), după modelul actualului Institut (IRRD) al Revoluţiei Române din 1989 (1104 morţi), care are 25 posturi bugetate;
5.2. Crearea în cadrul Guvernului României al unui Secretariat pentru problemele revoluţionarilor, voluntarilor, luptătorilor şi eroilor români transilvăneni, din Revoluţiile de la 1784-1785, 1848-49, 1918-1919, pentru memoria lor şi problemele urmaşilor acestora, având ca model actualul Secretariat de Stat pentru problemele revoluţionarilor din 1989 (34 posturi bugetate);
5.3. Înfiinţarea unui Institut de Investigare a crimelor şi samavolniciilor contra românilor „toleraţi” în perioada 1437-1918 şi 1940-1945, investigând genocidul în masă, crimele împotriva umanităţii, nedreptăţile, deportările, confiscările de avere săvârşite contra românilor din Transilvania în aceste perioade, având ca model Institutul (IICMR) de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (care are acum 35 posturi bugetate);
5.4. Extinderea atribuţiilor actualului Institut pentru Studierea Problemelor Minorităţilor (ISPMN) cu sediul în Cluj-Napoca, aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului României (cu un număr actual de 36 salariaţi), astfel încât să fie studiate şi problemele grupurilor etnice de români subjugate şi „tolerate” (minoritare în drepturi) pe teritoriul actual al României, timp de o mie de ani, înfiinţând şi o filială la Câmpeni, capitală revoluţionară a lui Avram Iancu şi a românilor „toleraţi”.
6. Dreptul românilor în general şi al românilor ardeleni în special, ca eroii, martirii şi luptătorii NEAMULUI daco-românesc să aibă statut, respect, cinstire, un adevărat cult, cu susţinere totală din partea Guvernului României şi a Oficiului Naţional „Cultul Eroilor”. Se consideră necesar ca în H.G. 635 din 29.04.2004 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE) aflat în subordinea Guvernului României, precum şi în alte legi şi normative specifice, să fie modificată corespunzător sintagma „eroii patriei” în „eroii patriei şi ai Neamului daco-românesc”. E vorba de eroi şi luptători ca Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Iancu de Hunedoara, Horea, Cloşca, Crişan şi atâţia alţii care sunt în mememoria Neamului înainte de constituirea / recunoaşterea oficială a României „mici” (24.01.1859 / 11.12.1861), respectiv a României Mari (01.12.1918 / 28.10.1920);
7. Dreptul românilor ardeleni de a li se cunoaşte, recunoaşte, de a fi condamnate şi înfierate în Ţară şi în lume ororile, crimele imprescriptibile contra umanităţii, exterminarea, genocidul, rasismul, atrocităţile, jafurile, distrugerile la care au fost supuşi înaintaşii lor în decursul veacurilor, obligând pe cei vinovaţi la scuze şi compensaţii.
8. Dreptul românilor ardeleni la înlăturarea unor prevederi nelegale, ambigui, neconstituţionale şi discriminatorii încălcând atât reguli elementare de bună-convieţuire, cât şi art. 6 (2) din Constituţie: „Măsurile luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”. Exemple:
8.1. Definiţia de minoritate naţională adoptată prin legile electorale trebuie schimbată („prin minoritate naţională se înţelege acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”). Iar Consiliul Minorităţilor Naţionale (H.G. 589/2001) este „organ consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică, în coordonarea Ministerului Informaţiilor Publice” . Nu se ştie cine îl numeşte şi după ce criterii. Oricum, cetăţenii români de etnie chineză nu fac parte nici din Consiliul Minorităţilor, nici din Parlamentul României, fiind discriminaţi;
8.2. „Discriminarea” pozitivă existentă azi în legile electorale şi nu numai, pentru 18 minorităţi (grupuri etnice), după 30 de ani de alegeri libere, mai este îndoielnic necesară, fiind poate chiar nocivă pentru climatul de armonie necesar în Ţară. Dacă rămâne însă aşa, ar trebui acordate aceleaşi drepturi şi grupurilor etnice ale românilor ardeleni, care, timp de 1000 de ani au fost consideraţi etnie „tolerată” şi „sclavi în vechiul nost pământ”, din partea celor pe care Imnul Ţării îi denumeşte „barbarii de tirani”;
8.3. Elaborarea de către instituţiile statului abilitate şi introducerea lor în spaţiul public, educaţional, instituţional, naţional şi european a unor definiţii actualizate, corecte, cum ar fi:
a) Revenirea la denumirile româneşti din cele ungurizate forţat înainte de 1918, pentru nume de persoane, denumiri de râuri, localităţi etc.. Denumirea localităţilor în limba minorităţilor să nu fie confundată cu denumirea dată acestor localităţi de alte state (imperiul austriac sau austro-ungar). Exemplu: Cluj-Napoca, denumire pe teritoriul Statului Român, va fi în limba maghiară Kluzs-Napoka, nu Kolozsvar, care era denumirea dată de statul austro-ungar pe teritoriul său. Pentru eliminarea confuziilor se impune publicarea în Monitorul Oficial a denumirilor de localităţi, râuri, forme de relief etc. în limbile română şi, de la caz la caz, în limbi de circulaţie internaţională, cât şi a minorităţilor spre a nu se confunda cu denumirile date în vremuri apuse de alte state inclusiv de Imperiul austro-ungar.
b) Revoluţia maghiară de la 1848 a izbucnit şi s-a desfăşurat, ca orice revoluţie pe teritoriul ţării lor, Ungaria, începând cu 15 martie. Ungaria s-a desprins atunci de Imperiul habsurgic, s-a constituit ca stat independent cu armată şi guvern propriu. Când trupele sale au trecut graniţa în Principatul autonom al Transilvaniei, neţinând seama de dorinţa plebiscitară a românilor şi saşilor exprimată în cele 3 adunări de la Blaj, denumirea de „revoluţionari” şi „armată revoluţionară ungară” ia sfârşit şi trebuie înlăturată pe teritoriul românesc. Noul stat Ungaria a declanşat, în 1848, un război de cucerire şi cotropire al Ardealului, iar revoluţionarii săi de pe teritoriul ungar, au devenit cotropitori şi criminali în Transilvania.
8.5. Împreună cu ceilalţi „luptători cu arma legii”, Biserica şi Armata Română trebuie să lupte cu aceeaşi „armă a legii” pentru binele Naţiunii Române, în sensul de a-şi revendica şi obţine dreptul constituţional uzurpat de a avea reprezentanţi numiţi după criterii anume în Parlamentul României şi în instituţia prezidenţială, aşa cum a fost în perioada interbelică (vezi Constituţia din 1923), ca factori de decizie preventivă, de evitare a unor derapaje strategice, deoarece Armata şi Biserica, instituţii iubite de popor, poartă şi ele răspunderea pentru asigurarea suveranităţii, prosperităţii, demnităţii şi credinţei străbune, pentru fericirea Ţării, Poporului şi Neamului daco-românesc.

ing. Ioan Paul Mărginean,
Preşedinte fondator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea Mea”, Deva

P.S. „Ultima mea Voinţă” va fi evocată în cadrul unui Simpozion la care înscrierile se fac până la 20 decembrie 2020. Vezi detalii pe www.taraiancului.ro şi www.didactic.ro-evenimente.