230 de ani de la înălţarea Bisericii Ortodoxe vechi din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna

Condiţiile de relief şi climă au oferit cadrul favorabil pentru locuire în oraşul „Sfântu” din cele mai vechi timpuri. Stau mărturie în acest sens numeroasele vestigii arheologice din epoca bronzului şi din evul mediu timpuriu, materialele arheologice descoperite din epoca dacică, monedele romane, dar şi aşezările de după retragerea aureliană. Prima atestare documentară a localităţii este anul 1332, sacerdos Sancto Georgio. În decursul vremii, oraşul este menţionat în documente, sub diferite denumiri istorice româneşti: 1750 - Sân Giorgiu; 1767 - Breaza [azi cartierul Simeria din municipiului Sfântu-Gheorghe]; 1787 - Szingyors [Sângiorj]; 1862 - San-Georgiu; 1905 - Sepsi-Sângeorz. Importanţa aşezării, situată la confluenţa drumurilor care fac legătura dintre Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, când localitatea este ridicată la rangul de târg, în 1461.
Deşi viaţa bisericească a românilor din Sfântu-Gheorghe este mult mai veche, prima menţiune despre prezenţa unui lăcaş de cult ortodox în Sfântu-Gheorghe este consemnată în Conscripţia din anul 1750, document care consemnează existenţa în oraş a „100 de persoane de religie ortodoxă, având preot şi biserică în funcţiune. Românii din Sfântu-Gheorghe sunt prezentaţi nominal şi în conscripţiile din 1614 (37 de familii în Sfântu-Gheorghe, Simeria, Chilieni şi Coşeni). Un număr de 39 de credincioşi ortodocşi, care: 5 din Sân Giorgiu, 10 din Semeria (azi cartier al oraşului), 15 din Coşeni şi 9 din Chilieni, în 20 noiembrie 1699, participă la o mare adunare la Târgu-Secuiesc a unor preoţi şi credincioşi ortodocşi români, din sud-estul Transilvaniei, care au răspuns convocării Comisiei de anchetă, constituită de Dieta de la Alba-Iulia, în scopul de a obţine de la fiecare participant o „declaraţie cu ce religie (receptă - n.n.) vrea să se unească”. Această valoroasă informaţie trebuie conexată cu menţionarea primului protopop al Haromsek-ului (Treiscaunelor), preotul Cristea, care, împreună cu alţi 13 preoţi ortodocşi, a participat la „Sinodul care hotărâse Unirea cu biserica Romei” (ulterior s-a dovedit faptul că iscălitura atribuită protopopului Cristea, de acceptarea Unirii, a fot falsă). În anul 1767, la altarul Bisericii Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe slujea preotul Matei Achim, născut în Râşnov.
Într-un document păstrat în Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363, a aprobat construirea Bisericii Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe: „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată aşadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotul paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu-Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Olah Sepsiszentgyorgy). Informaţia ne provine de la austriacul Ignaz Lenk von Treuenfeld, fiind confirmată şi de faptul că, în memoria colectivă a locuitorilor oraşului, vechea şi actuală stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sfântu-Gheorghe se diversifică şi, pe lângă iobagi şi jeleri, documentele consemnează existenţa mai multor proprietari de pământ, meseriaşi, negustori, funcţionari, militari, jurişti etc..
La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu-Gheorghe, care la recensământul din 1850 reprezenta 25% din totalul populaţiei oraşului (578 de persoane, din 2.302 locuitori), îşi intensifică preocupările pentru ridicarea unei noi biserici şi şcoli confesionale, edificiile celor două instituţii construite cu aproape un secol în urmă fiind „cu totul ruinate”. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu” s-a adresat, în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu - bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Şaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”, Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Liceului „Kos Karoly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. După mai multe intervenţii deşarte şi de aşteptare, aproape revoltaţi, oricum imputând explicit tratamentul nedrept la care erau supuşi, credincioşii români din Sfântu-Gheorghe hotărăsc reclădirea celor două edificii - biserica şi şcoala - pe vechiul amplasament.
Pentru rezidirea Bisericii vechi din Deal, în anul 1870, Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, şi de peste Carpaţi, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu-Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraţilor care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Numeroase documente ale vremii, inclusiv paginile ziarului „Telegraful Român”, pun în evidenţiată superba solidaritate românească pentru sprijinirea reconstruirii bisericii vechi şi a şcolii confesionale româneşti din Sfântu-Gheorghe. Sunt publicate liste întregi pe localităţi, cu menţionarea numelui, profesiei şi sumei date de către fiecare donator în parte. Ctitori ai bisericii reclădite au fost: preotul Alexe Popoviciu, judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru. Sfinţirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veşnice, printr-o Liturghie Srhierească impresionantă, la care au participat credincioşi români din parohiile învecinate şi oficialităţile publice locale.
Formatul bisericii este dreptunghiular, fără abside. Altarul este despărţit de naos prin tâmpla de lemn, în partea din spate a naosului este suspendat pe stâlpi podişorul, iar intrarea se face prin tinda pe care se află zidit turnul vechi de la 1802. Turnul de piatră şi cărămidă arsă, înalt de aproape 15 m a rămas de la vechea biserică, construindu-se numai corpul propriu-zis al bisericii, suprafaţa clădirii fiind de 167 mp, înălţimea circa 5 m şi cu tavan. În pereţii groşi, ca de cetate, sunt 11 ferestre mari, 8 în naos şi 3 în altar. Iar geamurile sunt cu vitralii, reprezentând diferite scene şi sfinţi. În urma lucrărilor de restaurare şi renovare, terminate în anul 1993, prin grija părintelui Ioan Oliviu Hagiu, tavanul este acum sub formă de boltă, iar biserica pictată de către pictorul Gheorghe Munteanu din oraşul Covasna. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorii Gheorghe Marinescu, din Reşiţa, şi Gheorghe Stoienescu, din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoţilor Marian Ovidiu Mureşan şi Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericeşti, registrele parohiale de stare civilă, începând cu anul 1793, şi icoane pe lemn şi pe sticlă.
În anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, Biserica Ortodoxă din Sfântu-Gheorghe a fost folosită ca „închisoare pentru prizonieri” şi apoi transformată în grajd pentru caii trupelor germane, fiind grav avariată. Preotul Iosif Popovici a fost închis „pentru înaltă trădare de patrie”, în perioada octombrie 1915 - vara anului 1917, deşi la proces, în 6 decembrie 1916, a fost declarat nevinovat. Chinuirile preotului Iosif Popovici au fost parte integrantă a unui moment dramatic, care a avut loc în anii 1915-1917, când în urma înscenării unei aşa-zise „acţiuni de spionaj”, un număr de 24 preoţi români din fostele judeţe Treiscaune şi Ciuc (alături de alţi zeci de preoţi ardeleni) au fost arestaţi sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, închişi şi deportaţi şi „supuşi unor suferinţe greu de descris”.
După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în ziua de 9 ianuarie 1919, liderii comunităţii româneşti din oraş au ales un nou comitet parohial pentru refacerea bisericii, în frunte cu preotul Iosif Popoviciu şi prim-epitropul Eugen Sibianu. În timpul acestor lucrări de reparaţie, slujbele religioase s-au făcut în Sala Festivă a Prefecturii (actuala Sală Albastră din cadrul Bibliotecii Judeţene „Bod Peter”), unde s-a improvizat un altar, iar la sărbători naţionale serviciul religios se făcea în piaţă, transformată mai târziu în parc orăşenesc. Primul ajutor pentru începerea lucrărilor a fost dat de către stat, în sumă de lei 48.703 lei (la 23 mai 1920), drept despăgubire de război pentru distrugerea bisericii de către armata austro-ungară. În fruntea comitetului de refacere a bisericii a fost ales judecătorul dr. Ilie Oltean, care reuşeşte ca, în ianuarie 1922, să predea biserica reparată după planurile făcute de Dumitru Pascu, arhitectul oraşului. Clopotele le donează credinciosul Ieremia Coveşan (Araci) şi Vasile Mosora - senator din circumscripţia Băţanilor. Clopotul cel mic este donat de credincioşii ortodocşi din Chichiş. Colonelul Mihai Todicescu, împreună cu un grup de ofiţeri din Garnizoana Sfântu-Gheorghe, donează policandrul electric.
Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute după 1918, a fost vizita Mitropolitului Nicolae Bălan, vizită prilejuită de noua sfinţire a bisericii, oficiată în aprilie 1923. Cu această ocazie, Mitropolitul a mai întreprins o serie de vizite pastorale şi în alte parohii din fostul judeţ Trei Scaune. În 1924, Adunarea Eparhială aprobă cererea Oficiului Parohial şi, drept urmare, Consiliul Parohial trece la construirea casei clopotarului, din lemn, şi acoperită de şindrilă, situată în imediata apropiere a bisericii. Casa parohială este construită în 1932 din lemn, extinsă şi modernizată în 1978. Începând cu anul 2015, din iniţiativa şi sub coordonarea preotului Marian Ovidiu Mureşan, au avut loc ample lucrări de renovare şi restaurare la casa parohială prin schimbarea acoperişului, a geamurilor, instalaţiei electrice şi sanitare, amenajarea băii şi a bucătăriei, executarea unor lucrări de subzidire la pereţi etc..
Primul preot slujitor al credincioşilor ortodocşi români din Sfântu-Gheorghe, identificat până în prezent în sursele arhivistice, este Matei Achim (1767). A urmat, apoi, preotul Zosim Popoviciu (ctitorul Bisericii vechi), care a păstorit în anii 1790-1833, urmat de preotul Gheorghe Popoviciu (1833-1848), cel care, „încă în viaţă fiind are de capelan pe fiul sau Ioan Popoviciu, învăţător şcoala confesională ortodoxă, şi care a fost omorât în timpul Revoluţiei de la 1848-1849). Şirul familiei Popovici este întrerupt, numai pentru 4 ani, de către preotul Daniel Bărbat (1851-1855). În 1855, îşi începe slujirea ctitorul bisericii actuale, preotul Alexe Popoviciu (1855-1900), care termină rezidirea bisericii şi şcolii confesionale româneşti. Şcoală Confesională Ortodoxă a funcţionat între anii 1799-1873, iar între anii 1873-1918 a asigurat catehizarea elevilor români care învăţau la şcolile de stat, în limba maghiară. Preotul Gheorghe Hamzea păstoreşte numai 4 ani (1900-1904), apoi, la cererea sa, este transferat în Parohia Breţcu. Preotul Iosif Popovici va sluji altarul Bisericii din Sfântu-Gheorghe între anii 1904-1938. În 1927, este ales senator. În cei 35 de ani de preoţie, a reuşit să înfăptuiască lucruri deosebite, precum: repararea generală a bisericii, înfiinţarea unui fond de zidire a Catedralei şi a două fundaţiuni „Iosif Popoviciu” cu scopul „de a ajuta fiii meseriaşilor harnici, dornici de învăţătură şi susţinerea corului ASTRA”. După trecerea la cele veşnice, prin testament, a donat bisericii întreaga avere. Îşi doarme somnul de veci în mormântul amenajat în faţa bisericii, împreună cu tatăl său, preotul Alexie Popovici, şi cu alţi membrii ai acestei vechi şi distinse familii româneşti din Sfântu-Gheorghe.
După înfiinţarea Protopopiatului Sfântu-Gheorghe, în acest oraş vor exista două parohii, cea de-a doua fiind păstorită de părintele protopop Aurel Nistor (1924-1940). În anii 1939-1940, al doilea preot a fost Gheorghe Grovu. Imediat după ocuparea teritoriului cedat, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, autorităţile militare şi poliţieneşti au început arestările, deţinerile în închisori şi internările în lagăre anume create. Pentru vinovăţii imaginare, pentru aşa-zise infidelităţi împotriva statului maghiar, „comise în timpul stăpânirii româneşti”, din spirit de răzbunare şi din pricini de răfuieli personale, un număr mare de românii au fost arestaţi, închişi şi internaţi, expulzaţi şi refugiaţi, iar cei rămaşi trecuţi la confesiunile „istorice” maghiare. În urma presiunilor autorităţilor instaurate după Dictatul de la Viena, în toamna anului 1940, cei doi preoţi au părăsit oraşul, parohia rămânând vacantă până în 1941. În acest an, Episcopul Nicolae Colan numeşte pe preotul Alexandru Petruţ, absolvent al Şcolii Normale, născut în Văleni-Someş, să administreze Parohia Sfântu-Gheorghe.
În toamna anului 1946, după plecarea preotului Alexandru Petruţ, prin ordinul Consiliului Arhiepiscopal, a fost numit preotul-maior al Garnizoanei Sfântu-Gheorghe, Petru Boieriu, care va păstori parohia până în 1948, când este mutat în altă garnizoană. În anul 1947, Parohia Ortodoxă Sfântu-Gheorghe avea o suprafaţă de 37 ha teren agricol, din care 9 ha pădure, două case parohiale (una donată de Pr. Iosif Popovici) şi una a clopotarului. Preotului Petru Boeriu i-a urmat părintele Iuliu Cucuiat, parohul bisericii din Sfântu-Gheorghe între anii 1948-1958. În continuare, a slujit preotul cărturar Nicodim Belea, paroh şi protopop între anii 1958-1968. Din 1968 şi până în 1983, credincioşii români din Sfântu-Gheorghe vor fi păstoriţi de preotul protopop Pompiliu Dumbravă, al cărui merit deosebit îl reprezintă reînceperea şi finalizarea lucrărilor de construcţie a Catedralei Ortodoxe din oraşul reşedinţă al noului judeţ Covasna, în anul 1983. În anul 1978, au fost executate reparaţii capitale, cu sprijin de la stat. În continuare, la Biserica din Deal a slujit preotul protopop Aurel Suciu (1984-1990), nevoit să plece din zonă ca urmare a atmosferei de intoleranţă instaurată în oraş după evenimentele din decembrie 1989. Din 1990 şi până în anul 2014, altarul Bisericii Ortodoxe din Deal este slujit de Pr. Ioan Oliviu Hagiu, care va termina lucrările de reparaţie capitală a locaşului, instalarea gazului metan (1994) şi a încălzirii centrale (2006), înlocuirea şarpantei, a acoperişului cu ţiglă nouă, montarea unor noi geamuri şi a uşi (2008). Între anii 1997-2007, a fost construită o capelă mortuară. În iulie 1993, Înaltpreasfinţitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, resfinţeşte biserica şi acordă părintelui Ioan Hagiu titlul de „iconom stravovor”.
În prezent, credincioşii ortodocşi români din parohiile Sfântu-Gheorghe II şi VI, arondate la Biserica veche din Deal, sunt păstoriţi de preoţii Macarie Mircea Coliban (din 2004) şi Marian Ovidiu Mureşan (din 2015), care îndeplineşte şi funcţia de inspector eparhial. După anul 2015, cu sprijinul Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, al autorităţilor publice locale şi al credincioşilor din cele două parohii, din iniţiativa şi sub coordonarea celor doi preoţi parohi, au fost executate noi lucrări de reparaţii şi restaurare a Bisericii, respectiv: pavarea incintei, montarea unei noi mochete în interiorul sfântului locaş; instalarea sistemelor de automatizare a clopotelor, de amplificare audio, supraveghere video şi antiefracţie. Au fost achiziţionate: mobilierul de stejar pentru Sfântul Altar, două strane pentru închinarea credincioşilor, Axioniţa cu Maica Domnului, un baldachin pentru săvârşirea pomenirilor şi trei noi candelabre. Au fost executate lucrări de restaurare şi repictare a faţadei Bisericii şi de extindere şi sistematizare a cimitirului (plantarea a 100 de pomi fructiferi şi tot atâtea fire de trandafiri). Cimitirul păstrează vechi pietre funerare, cu inscripţii în grafie chirilică, şi are un „Regulament pentru administrare, întreţinere şi folosire”, elaborat de învăţătorul Gheorghe Vasilescu, epitrop al bisericii în anul 1963. Cu sprijinul Consiliului Parohial, periodic sunt organizate acţiuni filantropice, acţiuni cu şi pentru tineret şi pelerinaje la aşezămintele monahale din cuprinsul Eparhiei şi din întreaga Ţară.
Documentele sfântului locaş păstrează, la loc de cinste, numele epitropilor, consilierilor, cântăreţilor, ctitorilor şi binefăcătorilor, informaţii despre corul bisericii care a funcţionat în perioada interbelică şi în timpul regimului comunist. În septembrie 1995, în prezenţa reprezentanţilor societăţii civile, a autorităţilor publice centrale şi locale şi a unei mari mulţimi de credincioşi, Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, atunci Episcop al Covasnei şi Harghitei, acum Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, sfinţeşte statuia Sfântului Mitropolitului Andrei Şaguna, ridicată în parcul din faţa bisericii de către Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, cu sprijinul Ministerului Culturii.
În decursul celor 230 de ani de existenţă atestată documentar, la Biserica Ortodoxă veche din Sfântu-Gheorghe au avut loc trei reparaţii capitale, realizate cu fonduri obţinute „prin colecte” publice, de la credincioşii români, din toate provinciile istorice româneşti, colecte purtând girul Arhiepiscopiei Sibiului, iar după 1918, şi cu sprijinul Statului Român. După fiecare reparaţie capitală, biserica a fost sfinţită de marii mitropoliţi ai Ardealului: Sfântul Andrei Şaguna (1872), Nicolae Bălan (1923) şi Antonie Plămădeală (1993). Biserica poartă urmele paşilor, a binecuvântărilor şi sprijinului ierarhilor ortodocşi: Dionisie Novacovici (1775), IPS Nicolae Colan (1943 şi 1958), IPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei şi al Europei de Nord (de mai multe ori, în anii 1990-1992), IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului (2017), IPS Ioan, Mitropolitul Banatului (de mai multe ori, în perioada 1994 -2014), PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei (de mai multe ori, începând cu anul 2015), a altor membrii ai Sfântului Sinod şi a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti postdecembriste (academicieni, prim-miniştri, miniştri, parlamentari, oameni de ştiinţă şi cultură ş.a.).
În decursul ultimelor două secole, comunitatea românească din Sfântu-Gheorghe a cunoscut două perioade favorabile afirmării sale identitare, respectiv perioada interbelică (1919-1940) şi anii care au urmat înfiinţării judeţului Covasna, până la evenimentele din Decembrie 1989 (1968-1989), în total 40 de ani. În aceeaşi perioadă, românii din Sfântu-Gheorghe au trecut prin patru mari încercări - în anii 1848, 1916, 1940 şi 1990 -, din care, în primele trei, comunitatea românească locală a fost aproape în întregime desfiinţată, renăscând de fiecare dată, precum Pasărea Phoenix. Despre dramatismul celor trei momente, lăsăm documentele să vorbească:
1. „În timpul revoluţiei din 1848, preotul-învăţător Ioan Popovici, lider al populaţiei româneşti din oraş a fost omorât «în condiţii neelucidate». În octombrie 1848, întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi români din Sfântu-Gheorghe a fost adunată în piaţa centrală a oraşului «şi acolo i-au constrâns a trece la una din confesiunile maghiare».”
2. „În toamna anului 1916, după retragerea Armatei Române din Ardeal, preotul Iosif Popovici a fost înlănţuit, ca un tâlhar, schingiuit în temniţele ungureşti 2 ani de zile, apoi au profanat în modul cel mai josnic biserica, prefăcând-o în grajd. Ameninţaţi cu închisori şi internări, de cari mulţi au avut parte, brutalizaţi în mod neomenesc, au fost constrânşi la renegarea religiunei lor şi a trece la alte confesiuni.”
3. „Diktatul de la Viena, al durerilor româneşti, pune zăgaz avântului şi operei de refacere a vieţii bisericeşti din localitate ca şi din regiune. Şicanele celor ce urau Biserica şi Neamul îl fac pe părintele Gheorghe Grovu, să-şi ia desaga pribegiei şi să plece în Braşov. Tensiunile administraţiei fac, pe cei rămaşi în oraş, să-şi părăsească legea ortodoxă. Serviciul de stare civilă a Primăriei Sfântu-Gheorghe nu poate prididi cu cererile de trecere şi părăsire a credinţei ortodoxe. Prozelitismul este în floare. Se vânează suflete şi conştiinţe. (Bătălia a fost câştigată de reformaţi)”.
Despre plecarea miilor de români, după decembrie 1989, în prima etapă, datorită intoleranţei şi exclusivismului, iar apoi, în urma falimentului marilor întreprinderi industriale, cel mai convingător vorbesc rezultatele recensămintelor populaţiei, care indică o scădere dramatică a numărului românilor din oraş.
De fapt, toate aceste evenimente se regăsesc în evoluţia demografică a românilor din Sfântu-Gheorghe, înregistrată la recensămintele oficiale realizate încă din 1850, după cum urmează: 1850 - 524 credincioşi ortodocşi; 1910 - 601 credincioşi ortodocşi; 1930 - 2.211 români şi 2.329 credincioşi ortodocşi şi greco-catolici; 1941 - 102 români şi 303 credincioşi ortodocşi şi greco-catolici; 1992 - 16.092 români, din care 14.248 ortodocşi; 2002 - 14.178 români, din care 12.665 ortodocşi; 2011 - 11.921 români, din care 10.557 ortodocşi.
Deoarece atât Biserica veche, cât şi Catedrala Ortodoxă sfinţită în anul 1983, după ce 43 de ani a stat în ruină, dar şi noua Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”, locaş de cult ortodox care fiinţează din anul 2007, pe lângă dimensiunea lor sacră, simbolizează şi spiritul naţional românesc, construirea lor intra muros, în inima cetăţii, a fost aprobată, de către reprezentanţii populaţiei maghiare, aflaţi perpetuu la conducerea administraţiei publice locale, după îndelungate demersuri ale românilor numeric minoritari. La fel de greu, au fost obţinute sediile Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Punctului Muzeal „Prima Şcoală Românească din Sfântu-Gheorghe”, Teatrului „Andrei Mureşanu”, denumirile Şcolii Gimnaziale „Nicolae Colan” şi a Liceului Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, avizarea amplasamentelor pentru ridicarea statuii Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna şi a Monumentului ASTRA, la care se adaugă refuzul de rearborare a Drapelului Naţional al României pe turla Primăriei Sfântu-Gheorghe, drapel înălţat în acest loc, în ziua de 8 septembrie 1944, de către ostaşii Armatei Române, cu ocazia eliberării oraşului Sfântu-Gheorghe de sub ocupaţia străină ş.a..
În decursul secolelor, istoria românilor din Sfântu-Gheorghe, cu luminile şi umbrele sale, pune în evidenţă faptul că din totdeauna Biserica Ortodoxă a fost principala instituţie care a asigurat dăinuirea românească, într-un oraş în care, alături şi împreună cu maghiarii/secuii, românii au fost şi sunt Acasă.

Categorie: