31 august 2019 - 30 de ani de la revenirea oficială a limbii române și a grafiei latine în Basarabia

30 august 2019, la Ipoteşti
George Călinescu spunea despre Mihai Eminescu un mare adevăr, şi anume: „prejudecata păzeşte precum un câine”. Astăzi, noi îl citim pe Eminescu prin intermediul mitului său, chiar şi atunci când pretindem a-l citi fără acest adaos, tocmai pentru că pretindem… Dar şi Eminescu se raporta la contemporanii săi cu o anumită prejudecată. Dacă citim cu atenţie poeziile din volumul Poesii (1883) - singurul publicat în timpul vieţii poetului -, vom vedea că ele răspund, cu toate că îl depăşesc fundamental, unui anumit gust al epocii, măcar din punctul de vedere al formei. Nu degeaba Ion Negoiţescu vede în postume marea poezie eminesciană. Ele, prin natura lor frustă, neostoită, necorijată formal, nefinisată provoacă la existenţă modernitatea liricii româneşti. A apărut de curând, într-o ediţie populară şi accesibilă, Versuri din manuscrise. Acolo se vede un Eminescu inedit nu numai ca texte în sine, ci şi ca temperament. Poeziile din manuscrisele sale se bucură, spre deosebire de cele din volum, de o foarte fertilă iresponsabilitate. Ea e romantică la om, dar modernă în text şi de aceea paradoxală. Acolo trebuie căutat primul nostru modernism, iar ce va urma în interbelic va avea să fie un veritabil clasicism al modernităţii. Există mult Eminescu necunoscut, m-aş referi aici la teatrul său, la drama Bogdan Dragoş, finalul actului I al căreia, intitulat Cornul lui Decebal, e cea mai frumoasă pagină de literatură scrisă de Eminescu. Eminescu e inegal ca orice mare poet tocmai pentru că a fost sustras de prejudecata şlefuirii excesive, extraordinară îndeletnicire de bijutier, dar funcţională până la prejudecată. Inegalitatea lui a ridicat infinit discernământul critic ulterior. Macedonski, el însuşi un mare poet, deşi neiertat şi de neiertat, pare de înţeles de ce îl minimalizează la moarte (exagerând nedemn paranoicul, grandomanul poet): nu avea la dispoziţie decât volumul Poesii şi publicistica lui, pe care nu prea cred că o putea cuprinde (cu toate că, aromân fiind, sentimentul istoriei ar fi trebuit să îi fie dureros de acut). Cum spuneam, Poesii e reprezentativ, dar ţine cont de lume, se integrează într-o sistemă socială (chiar şi cosmicul Luceafărul), pe când postumele nu, acolo geniul e pur în paradoxul impurităţii sale spontane. Modernitatea gustului meu începe cu doi autori: Eminescu şi Baudelaire. Cele două emisfere ale poeziei lui Eminescu (antumele şi postumele) fuzionează precum Florile răului şi Micile poeme în proză, degajate, cu erudiţia păstrată doar în reflex. E un adevărat litigiu psihic între cele două, în opera fiecăruia dintre cei doi, din care se naşte perla problematicii…

31 august 2019, la Pererîta
Ne aflăm astăzi, aici, la casa lui Grigore Vieru, sărbătorind 30 de ani de la revenirea Limbii Române şi a grafiei latine, oficialmente, în Basarabia. E o bucurie şi o datorie de conştiinţă. Faptul că Grigore Vieru este un mare poet e un truism. Mai important este prin ce anume este el un mare poet. În perioade grele, când se plănuia trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin, în Muntenia, păcălind ochiul destul de vigilent al cenzurii străine - şi trebuind să obişnuiască mentalul colectiv cu alfabetul latin -, Ion Heliade-Rădulescu strecura în publicaţiile sale litere latine, intercalându-le. A fost una dintre invenţiile şi intervenţiile sale pentru a munci fondul, sugerate probabil, ca posibilitate, de documentele diplomatice codate brâncoveneşti. O invenţie similară a adus Grigore Vieru în modernitate - comparaţia e valabilă, întrucât ocupaţia rusească (fie ţaristă, fie sovietică) a retrogradat Basarabia din firescul ei - prin apelul la tema maternităţii, din care a făcut mai mult decât o temă de trafic, sublimând-o nespus. Cu toată sublimarea înaltă, ea rămâne şi o invenţie pe cât de puternică, pe atât de fericită prin firescul adâncului ei. Dacă din sintagma limba maternă se interzisese limba (a se vedea Al. Mateevici, în poezia căruia originea, precum diavolul, nu e numită, ci doar invocată), Grigore Vieru s-a concentrat pe - maternă, limba fiind subînţeleasă prin cea care o transmite copilului, ca prim factor de încredere, mama. Nu e doar un pas semantic faţă de Al. Mateevici, e însăşi trecerea la modernitatea de după Război (Magda Isanos, de pildă, aparţine epocii interbelice). Poeţii mari, de conştiinţă, când traversează o istorie mizerabilă, reacţionează fiind şi istorici nu prin mesianism gratuit, ci prin nevoia de ei. Astăzi, poezia sa pare inofensivă, dar e numai graţie minunatului său echilibru de a fi poet mai mult decât istoric (prin reacţia şi inventica sa de a da soluţii rezistenţei politice) şi istoric în măsura în care Heidegger îl vedea pe Hölderlin. Poeţii care oferă soluţii sunt intelectuali lucizi, oricât de simplă ar fi literatura lor. Simplitatea poeziei lui Grigore Vieru înseamnă graţie. În viitor, probabil nu îi vom mai înţelege zbaterea, intenţia şi, dincolo de puritatea sa estetică, nu e exclus să punem totul pe seama mitului. Grigore Vieru e un caz extraordinar de personal de asumare şi de lirism. A avut geniul soluţiei salvatoare, călit de istorie şi înfrigurat de căldură.

2 septembrie 2019, la Biblioteca „Târgu-Mureş” din Chişinău
Mă bucur că mă aflu în Biblioteca „Târgu-Mureş” din Chişinău, bibliotecă frumoasă şi primitoare din sectorul Râşcani. Mă bucur, totodată, de faptul că domnul Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova e prezent alături de noi şi că a venit să ne salute. Apreciem şi nu putem să nu afirmăm că am dori ca şi restul României să aibă o Uniune a Scriitorilor care să se ocupe de scriitori şi să fie alături de ei şi de Limba Română acolo unde este nevoie de ei şi de ea. A trecut Anul Centenar şi Uniunea Scriitorilor din România nu a existat în această sărbătoare prin nimic. Revenind, am adus cărţile noastre şi vi le dăruim cu drag. Între cele 100 de cărţi pentru Marea Unire, publicate de dăruitul şi scriitorul de conştiinţă Nicolae Băciuţ la Editura „Vatra Veche”, după o idee a mea, se află şi câteva scrise de mine. Alături, vă dăruiesc Arta imunitară, o carte în care se află sublimat dorul de casă şi Ţară pe care îl resimt deseori la Paris. Acolo, întâlnesc frecvent basarabeni şi maramureşeni, plecaţi cu tot cu sat în bejenie. Vorbim, ne îmbărbătăm, ne ajutăm cu ce putem. În diaspora noastră, care e una comună, constatăm că suntem cu toţii români. E un paradox ca, în toiul globalismului, să îţi descoperi identitatea trăind insular, rupt, aproape schismatic. Face parte din caracterul nostru atipic şi fascinant.

3 septembrie 2019, la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”din Chişinău:
Pentru că ne aflăm la Casa Limbii Române, aici, pe strada Mihail Kogălniceanu din Chişinău, vreau să vă aduc la cunoştinţă o perspectivă asupra Limbii Române pe care am dobândit-o la Paris, chinuindu-mă de zeci de ori să le explic celor cu care intru în contact şi care mă întreabă, că nu există o limbă moldovenească, ci doar Limba Română. Ştim, în mentalitatea occidentală statul e construit pe baze politice, nu pe necesităţi etnice, de unde derivă şi paritatea un stat = o limbă. Cel mai mare pericol al moldovenismului, ca doctrină favorabilă Moscovei, nu se află la Chişinău, ci în indistincţia Occidentului (pregătind momentul când acesta va avea un cuvânt de spus), aceea de a fi neinformat asupra situaţiei reale, şi aşa ignorantă despre noi. Occidentul trebuie convins înainte de orice, că la ea acasă tot româna se vorbeşte, oricum am numi-o. O soluţie ar fi obişnuirea Occidentului prin titluri, cum am văzut de curând la Ioan-Aurel Pop (alături de un distins colectiv de profesori), Istoria ilustrată a României şi a Republicii Moldova. A lua cele două state împreună în titlu înseamnă a pregăti mentalitatea că ele trebuie citite împreună. Titlurile nu ar trebui să conţină nicio referire etnică, ci doar numele statelor. Occidentalul, când vede un titlu etnic, nici nu îl abordează. El e interesat de statalităţi. De aceea, ar trebui adoptată strategia de a vorbi pe limba lor pentru a le spune problemele noastre. Altfel nici nu vom fi luaţi în seamă. Istoriografic trebuie insistat prin informarea Occidentului. Nu rezolvăm nimic, dacă discutăm doar între noi, care oricum ştim foarte bine cum stau lucrurile şi care e adevărul ştiinţific: cel arătat magistral de Eugen Coşeriu, şi anume că limba moldovenească e o impostură istorică şi lingvistică.