4000 de ortodocşi

Căderea Constantinopolului ortodox, sub turci, este unul dintre cele mai importante evenimente din istoria universală. Consecinţele prăbuşirii perlei cetăţilor lumii se resimt, din păcate, până astăzi. Catastrofa a fost posibilă, în condiţiile în care turcii au venit din Asia Mică şi s-au aşezat în Europa în 1354, din cauza frecventelor lupte politice între împăraţii bizantini. O astfel de greşeală a făcut împăratul Ioan al VI-lea (1347-1354), când a fost de acord să îşi căsătorească fiica cu sultanul Orkan şi să se alieze cu otomanii contra rivalului său. Ceea ce a urmat, sub sultanul Murad I (1359-1389) se ştie: sub flamura antihristică a islamului au căzut ortodocşii greci, bulgari, sârbi, albanezi şi români. Asemenea „succese” l-au determinat pe sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) să îşi propună, efectiv, să cucerească Constantinopolul - „inima” Ortodoxiei. Ortodocşii, neînţelegându-se între ei, nu şi-au dat seama de pericolul otoman, iar catolicii nu au întreprins nimic pentru a salva oraşul Constantinopol. Astfel, sultanul turc a pregătit o armată de 160.000 de oameni. Atacând pe uscat şi pe mare, artileria turcilor, cu tunuri şi arme de foc, a început o bătălie care a durat până în zorii zilei de 29 mai.
Asediul, împotriva celor 50.000 de locuitori (ortodocşi) ai Constantinopolului, a avut loc în noaptea 28 spre 29 mai 1453. În acel moment, împăratul bizantin Constantin al XI-lea (1448-1453), însoţit de alte autorităţi administrative, asistau la Sfânta Liturghie, în Biserica „Sfânta Sofia” (foto), fără să ştie că va fi ultima. După ce s-au împărtăşit, cu toţii, au pornit să apere oraşul. Chiar el, împăratul, a făcut apel la toţi locuitorii să lupte eroic. Însă a căzut şi el, în bătălie, iar trupul nu i s-a mai putut identifica. În zorii zilei de 29 mai, adică a treia zi după marea sărbătoare a Rusaliilor, turcii şi-au făcut apariţia în oraş. Înspăimântându-i pe localnici, i-au fugărit prin case, circuri, străzi… A fost una din cele mai mari tragedii ale istoriei… Unii, crezând că se vor salva, s-au adăpostit în incinta Bisericii „Sfânta Sofia”. Zadarnic, însă, căci ienicerii s-au năpustit prin case, biserici, mănăstiri: peste tot i-au înrobit pe oameni, prădându-i de obiecte şi podoabe. Apoi, chiar în timpul Liturghiei de la Biserica „Sfânta Sofia”, otomanii au intrat înăuntru înarmaţi. Mulţi, din cei prezenţi, au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei. Cu ceilalţi, rămaşi, s-a procedat în chipuri diferite: unii au fost vânduţi ca robi pe pieţele Orientului, băieţii şi fetele au fost violaţi, mamele şi fetele ortodoxe au ajuns în haremuri etc.. Conform istoricilor Sphrantzes şi Critobul, unii preoţi ce slujeau în Sfântul Altar, când s-au năpustit turcii, în biserică, au luat Sfintele şi s-au îndreptat cu ele spre peretele de miazăzi. Acesta s-a deschis, cuprinzându-i, urmând să rămână acolo până ce biserica va fi din nou sfinţită. Iar în ziua de 29 mai, au urmat şi alte profanări: sultanul a intrat, cu mare alai, în Biserica „Sfânta Sofia” şi, întorcându-se cu faţa spre Mekka, a pus un lider islamic să rostească „predica în numele profetului Mahomed”. De atunci, Biserica „Sfânta Sofia” (numită de ruşi cerul pe pământ), adică scaunul măririi lui Dumnezeu, gloria şi lauda întregii Ortodoxii, a fost transformată în moschee, până când, în 1924, reformatorul revoluţionar al Turciei moderne, Atatűrk (1923-1938), a declarat-o Muzeu Naţional. Iar cuceritorul Mahomed s-a considerat moştenitorul legal al Imperiului bizantin, înfiinţând un altul: Imperiul turc (otoman).