75 de ani de la Dictatul de la Viena!

Într-o perioadă a intensificării iredentismului separatist, şovin, revizionist şi extremist maghiar, numeroase sunt argumentele pentru necesara solidaritate şi acţiune ale românilor în regim de urgenţă, pentru a stopa: pretenţiile la autonomie teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc; vinderea, fără nicio noimă, a celor mai bune terenuri agricole din Transilvania; tăierea haotică şi ilegală a aurului verde din pădurile Carpaţilor noştri, de către unii politicieni maghiari din zona Covasna, Harghita şi Mureş; înstrăinarea resurselor minerale sau aurifere, din subsolul românesc, străinilor, pe redevenţe minime. Toate acestea duc la „devalizarea şi subminarea gravă şi iresponsabilă a avuţiei şi a economiei naţionale ale Poporului Român”.
Din păcate, după 95 de ani, de la încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (4 mai 1920), după 75 de ani de la impunerea României, de către Germania nazistă şi Italia fascistă, a Dictatului de la Viena (30 august 1940), 70 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, ungurii nu s-au vindecat încă de antiromânism şi continuă să submineze drepturile românilor asupra pământului şi a bogăţiilor Ardealului, în timp ce autorităţile de la Bucureşti dorm sau le cântă în strună. Pentru că niciodată, după 1 Decembrie 1918, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din Ţara noastră nu au recunoscut România Mare şi au acţionat, împreună, împotriva Statului Român şi a Poporului Român, revendicând pământul acesta al Ardealului, moştenit, de români, de la geto-daci. Falsificând istoria României şi a Poporului Român, Ungaria pretinde şi acţionează, în continuare, pentru anexarea Ardealului, această parte a Grădinii Maicii Domnului, sub falsul pretext că l-ar fi stăpânit timp de un mileniu.
Prigonirea românilor, a limbii şi a credinţei lor strămoşeşti, a tricolorului, au fost mereu la ordinea zilei. Se ştie că Ungaria a încercat să ocupe Ardealul în anul 1919, cu sprijinul Rusiei Sovietice, dar Armata Română a câştigat războiul, a ocupat (la 4 august 1919) Budapesta şi a fost pusă opinca românească pe Parlamentul ungar. În luna aprilie 1919, când trupele române se aflau pe linia de la vest de Apuseni, Republica Ungară a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, a atacat România Mare. Reacţia Armatei Române a fost promptă, contraofensiva românească, victorioasă, oprindu-se doar pe Tisa, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic al lui Bela Kun, omul lui Lenin, care a adus comunismul în inima Europei, şi de ocuparea Budapestei, capitala Ungariei. „Nu plătisem, se vede, destul - scria Nicolae Iorga - acest scump Ardeal pentru dreapta stăpânire a căruia sute de mii dintre ai noştri au închis ochii luptând. (…) Mai trebuiau, în momentul când oastea, ca şi poporul puteau crede că dajdea de sânge s-a împlinit, cu vârf şi îndesat, aceste cumplite lupte din Câmpia Tisei, cu trei până la şase sute de răniţi în fiecare zi şi cu colonei căzând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor duşmane?”
„Recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România şi Tratatul de la Trianon reprezentau o consfinţire a unei ordini de drept, poate mult mai reduse decât aceea pe care veacuri de suferinţe au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru.” O spunea diplomatul Nicolae Titulescu.
Obişnuită cu lăcomia de a cere mereu, Ungaria a reuşit, după Tratatul de la Trianon, în urma „Procesului optanţilor”, să obţină uriaşe despăgubiri din partea României, pentru imobilele din Ardeal care au intrat în proprietatea Statului Român. În urma negocierilor purtate de delegaţia României, condusă de ministrul de Externe, Nicolae Titulescu, şi delegaţia Ungariei, în frunte cu contele Albert Appony, plata despăgubirilor, stabilite de Tribunalul Arbitrar de la Paris, s-a făcut de către Banca din Basel (Elveţia), în aur.
Urmau rapturile teritoriale ale anului 1940! „Anul 1940 poate fi denumit ca fiind anul cel mai tragic din istoria românilor!” De la sfârşitul lunii iunie până la începutul lunii septembrie, România a suferit rapturi teritoriale care au însumat 33,8 la sută din suprafaţa Ţării (100.913 kilometri pătraţi) şi o pierdere de 6.777.000 de locuitori (adică 33,3 la sută din populaţie). Armata a asistat, neputincioasă, la dezmembrarea teritoriului ei naţional, fără să riposteze măcar cu un singur glonţ. Ceea ce-l determina pe Ion Antonescu să declare, la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1940: „Ţin să afirm şi să subliniez că, de pierderea graniţelor, nu este şi nu trebuie făcută vinovată Armata. Cunosc Armata! Îi cunosc pe soldaţii şi pe ofiţerii ei. Oricare ar fi fost starea materială a Armatei, ofiţerii şi soldaţii s-ar fi bătut. Pentru salvarea Ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, Armata s-ar fi luptat”.
Personal, ca ziarist cu vechi state, însumând 52 de ani cu condeiul în slujba adevărului pe baricada interesului naţional, în această grea, plină de responsabilităţi meserie, ca patriot şi naţionalist român, rămân la părerea, exprimată şi cu alte prilejuri, că atunci orgoliului nemăsurat al Ungariei, setei, lăcomiei de a ocupa nordul Ardealului, trebuia să li se răspundă prin forţa armată. În faţa Europei şi a lumii, România avea numai de câştigat!
Acestea erau condiţiile în care se contura Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. La 1 septembrie 1939, Germania declanşa cel de Al Doilea Război Mondial, atacând şi ocupând Polonia, fără vreo declaraţie oficială de război, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, o înţelegere secretă de neagresiune, între Germania nazistă a lui Hitler şi Uniunea Sovietică, comunistă, a lui Stalin! Ungaria atât aştepta. Chiar a doua zi şi-a mobilizat toate forţele (se vorbeşte despre un milion de persoane!), pentru declanşarea unui atac asupra României. În acelaşi timp, URSS şi-a concentrat forţele armate la graniţa româno-sovietică de pe Nistru. La 3 septembrie 1939, Anglia, apoi Franţa, declară război Germaniei. La 17 septembrie 1939, conform înţelegerii cu aliatul german, prin pactul secret Ribbentrop-Molotov, Armata Roşie trece graniţa răsăriteană, atacând, şi ea, Polonia. Între Germania nazistă a lui Hitler şi Uniunea Sovietică, bolşevică, a lui Stalin nu mai era nicio deosebire!
Totul premeditat, totul dinainte pus la cale cu minuţiozitate! „La 29 martie 1940, la vechile solicitări ungare şi bulgare, s-au adăugat şi cele sovietice.” Iată ce avea să declare V.M. Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Externe al URSS, în faţa Sovietului Suprem de la Moscova: „Printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care nu avem un pact de neagresiune: România! Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, nerezolvată, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, cu toate că aceasta n-a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”. La 28 mai 1940, primul ministru Gheorghe Tătărescu a trimis ambasadorului german în România „o notă prin care se legitima neliniştea Guvernului român pentru situaţia de la frontiera cu Uniunea Sovietică”, graniţă la care aceasta a masat 35 de divizii sovietice. Numai că Germania încheiase, la 23 august 1939, cu URSS, acel pact secret de neagresiune - Ribbentrop-Molotov, şi, deşi avea interese în România, pentru a-i controla resursele petroliere şi grânele, pentru sprijinirea războiului, prin acea „aprovizionare îndestulătoare” a Germaniei, într-un conflict de lungă durată, considera că „România va trebui micşorată. (…) Axei nu-i convine o Românie Mare, care să aibă în Balcani rolul de diriguitoare”.
În aceste condiţii, peste România anului 1940 se năpusteau „urmările unor mari şi criminale nedreptăţi”. „Un an fatidic pentru România”, ca „punct final al unui îndelungat proces potrivnic, al unei situaţii internaţionale”, consecinţă a încheierii pactului sovieto-german, din 23 august 1939, şi a izolării României, într-o vreme în care Uniunea Sovietică, nu expansionismul german, „devenea principalul pericol pentru independenţa şi integritatea României”.
Intenţiile agresive ale Uniunii Sovietice împotriva României erau tot mai clare. Dovadă o constituie şi afirmaţiile, mai sus redate, ale comisarului poporului, Viaceslav Mihailovici Molotov, avându-l pe Iosif Vissarionovici Stalin în spate. Pericolul din Răsărit se profila tot mai mult. Zadarnică s-a dovedit şi acea informare pe care ministrul de Externe Grigore Gafencu o făcea ministrului german Fabricius, acreditat în România, despre concentrările masive de trupe sovietice la graniţă, la care se adăugau şi cele ale Ungariei, în vest, în urma mobilizării decretate de Budapesta. O profundă îngrijorare a Guvernului român! Răspunsul lui Fabricius a fost clar: „Dacă vreţi să obţineţi ceva, trebuie să daţi!”. De fapt, era vorba de întreaga Basarabie şi de nordul Bucovinei, care urmau să fie date sovieticilor, anexate de URSS, nu doar despre „un cap de pod peste Nistru, pentru a asigura apărarea Odessei!”.
Situaţie în care, în mare pericol era graniţa de răsărit a României. Are loc ultimatumul sovietic privind Basarabia şi nordul Bucovinei, într-un moment în care România era prea izolată pe plan european. Aşa se face că, sub ameninţarea forţei, regele Carol al II-lea şi Guvernul României, „după îndelungi dezbateri în cadrul celor două Consilii de Coroană, au acceptat ultimatumul sovietic, când pierdeam Basarabia şi nordul Bucovinei, în urma notelor ultimative ale pactului secret Ribbentrop-Molotov”. La 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei erau anexate. Iar de aici la Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, mai era doar un pas! Al doilea arbitraj de la Viena (primul fiind tot acolo, la 2 noiembrie 1938, când Ungaria primea o parte din Slovacia), Dictatul din 30 august 1940, „prin care România a fost silită să cedeze, printr-un nedrept act internaţional, aproape jumătate (43.492 kilometri pătraţi) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, act impus de Germania nazistă şi de Italia fascistă, este cunoscut sub numele de «arbitraj»”. Toate acestea se petreceau, aşa după cum mai sus aminteam, după ce, la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică ocupase, în urma celor două ultimatumuri, Basarabia, care, în anul 1918, se unise cu România, şi nordul Bucovinei.
„Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea graniţelor cu România, în Transilvania.” Totul se derula pe fondul cedărilor teritoriale româneşti, facilitate de starea de derută, în urma presiunilor externe şi a incapacităţii guvernului condus de Ion Gigurtu, a ezitărilor cercurilor conducătoare de a lua măsuri de apărare naţională, a lipsei de curaj, a laşităţii regelui Carol al II-lea. Scrisoarea din 15 iulie 1940, pe care Hitler o adresează regelui Carol, cu caracter ultimativ, este edificatoare în privinţa sacrificiilor teritoriale pe care trebuia să le facă România, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune, dacă nu ar da curs cererilor formulate”. Negocierile, prin intermediul reprezentanţilor Germaniei şi Italiei, au început la 16 august 1940, la Turnu-Severin. „Ungaria a pretins 69.000 kilometri pătraţi din suprafaţa României, la care Guvernul român a răspuns, oferind un schimb de populaţie şi o serie de rectificări minore ale graniţelor.” Eşecul negocierilor de la Turnu-Severin tindea spre convingerea că „disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă”. Din păcate, n-a fost să fie aşa!
Armata Ungariei „a primit ordin să fie pregătită pentru declanşarea atacului, la 28 august 1940. Au avut loc numeroase acţiuni provocatoare pe frontiera româno-ungară, aviaţia ungară având ordin să pătrundă în spaţiul aerian românesc până la Braşov şi să bombardeze aeroportul civil din Satu-Mare”. În acest context, Germania îi convoacă pe miniştrii de Externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei, la 29 august, la Viena, unde ministrul german de Externe, Ribbentrop, impunea României acceptarea, necondiţionată, a arbitrajului germano-italian, de fapt, cel de-al doilea arbitraj (dictat) de la Viena. „Miniştrii de Externe ai Germaniei, Joachim von Ribbentrop, şi cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat decizia, separat, delegaţiilor din România şi Ungaria, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.”
În dimineaţa zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea, a admis arbitrajul, cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, o abţinere). „Trasarea noii frontiere a fost supervizată, personal, de Hitler, interesat de regiunea petrolieră a Prahovei”, nicidecum de soarta României, sfâşiată, şi în Est, şi în Vest, şi în Sud: „Ungaria a primit 43.492 kilometri pătraţi din teritoriul naţional românesc. Această parte, cunoscută în istorie ca Transilvania de Nord, cuprindea, conform estimărilor româneşti din anul 1940, 1.304.898 - români, 968.371 - maghiari, 200.000 - evrei”.
Consecinţele acelui dictat au fost cumplite! „Dictatul de la Viena, nu numai că nu a clarificat situaţia, ci a dus şi la o mai mare tensionare a relaţiilor dintre România şi Ungaria. (…) Aproximativ 1.300.000 de români, peste 50 la sută din populaţia teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în partea primită de Ungaria, iar aproximativ 500.000 de maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (…) Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel şi SUA. La 4 septembrie 1940, Guvernul Gigurtu a fost forţat să demisioneze.”
Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populaţia maghiară a întâmpinat, cu entuziasm, trupele horthyste şi a considerat separarea de România ca o eliberare. Din acel moment, pe teritoriul cedat, etnicii români au fost masacraţi de trupele horthyste, sprijinite şi de o parte a populaţiei maghiare, la Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie), Ţaga-Sucutard, Mureşenii de Câmpie, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosinciu de Sus, Cerişa, Marca, Nuşfalău, Moisei, Sărmaşu, Câmpia-Turzii, Luduş, Prundu-Bârgăului, Huedin. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, de către baronul Aczel Ede, însuşit de Guvernul Ungariei. Acel program cuprindea „expulzarea din teritoriul cedat a fruntaşilor vieţii politice româneşti, mobilizarea românilor în armată, colonizări de unguri, şicanarea românilor sub diverse forme, pentru a-i determina să părăsească teritoriul vremelnic ocupat”. Totul urma să fie dus la îndeplinire prin mijloace oficiale, prin forţă şi prin intermediul numeroaselor organizaţii paramilitare maghiare. Transilvania, această perlă râvnită de unguri, trebuia să reîntregească Coroana Sfântului Ştefan, în acea dorită, dar imposibilă Ungarie Mare.
Apoi, să nu se uite! Începând cu 15 mai 1944, evreii din nordul Transilvaniei, aflaţi sub administraţia Budapestei, aproape în totalitate, au fost deportaţi, în trenurile morţii, şi exterminaţi în lagărele de la Auschwitz!
După arestarea, la 23 august 1944, a Mareşalului Ion Antonescu, cu largul sprijin al regelui Mihai I de Hohenzollern, care a dat mâna cu comuniştii, sovieticii răsplătindu-i trădarea cu ordinul „Pobeda” („Victoria”), şi întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, Armata Română a participat, în toamna anului 1944, la luptele de la Oarba de Mureş, până la eliberarea ultimei brazde de pământ românesc, pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. În acest context, „Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiţia instaurării, la Bucureşti, a unui guvern procomunist”, administraţia civilă românească revenind în Transilvania abia în martie 1945, după formarea Guvernului condus de dr. Petru Groza.
În decursul Conferinţei de Pace de la Paris, „Ungaria a urmărit să păstreze o parte a teritoriului din nordul Transilvaniei, primit prin Dictatul de la Viena”. Demers fără rezultat, întrucât „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, a fost declarat nul, iar restabilirea frontierei era cea de la 1 ianuarie 1938!
Din păcate, uitând, regretabil, pagina istoriei învolburate, revizionismul ungar, sprijinit puternic de iredentismul, extremismul, şovinismul şi separatismul adepţilor autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc, cunoaşte o impulsionare, amintind de acele vremuri încrâncenate, cu ecouri dureroase şi neliniştitoare până în zilele noastre!