ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE ROMÂNIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1919 PENTRU APĂRAREA HOTĂRÂRILOR DE UNIRE ADOPTATE LA CHIŞINĂU, CERNĂUŢI ŞI ALBA-IULIA (I)

Realizarea României Întregite a însemnat îndeplinirea scopului politic şi militar pentru care Ţara şi armata sa au fost angajate în Primul Război Mondial, obiectiv care a fost înscris în planul de campanie pentru anul 1916, materializat atât ca urmare a victoriilor militare din vara anului 1917, cât şi a unor evoluţii geopolitice şi geostrategice favorabile din anii 1917 şi 1918.
Revoluţia bolşevică şi Rusia din octombrie 1917, urmată de instalarea unui regim politic de aceeaşi natură la Budapesta în primăvara anului 1919, au fost factori de insecuritate pentru România, iniţial la Prut şi apoi la Nistru, cât şi în Carpaţii Occidentali şi la Tisa. Regimurile politice de la Petrograd şi Budapesta, uneori în colaborare politică şi încercări de cooperare militară, au încercat să zădărnicească activitatea forţelor unioniste româneşti din teritoriile fostelor imperii ţarist şi austro-ungar, apoi, în 1919 şi 1920, să ocupe militar Basarabia, nordul Bucovinei şi Ardealul până la Mureş prin invocarea Convenţiei de la Belgrad din toamna anului 1918.
Aşadar, anul 1919 poate fi numit cel al apărării Marii Uniri din anul 1918, în condiţiile în care, din ianuarie până spre sfârşitul lunii august, de la Nistru până la Dunărea Mijlocie, prin ocuparea Budapestei, concomitent cu luptele politice în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, s-au desfăşurat confruntări militare care au avut ca finalitate diminuarea atacurilor la Nistru şi lichidarea statului bolşevic din centrul Europei.

Atacul bolşevic de la Hotin şi Ataki din ianuarie 1919

Deşi trupele române luaseră sub control cea mai mare parte a Basarabiei încă din iarna anului 1918, partea de nord a acesteia a rămas sub ocupaţia trupelor austro-ungare până spre sfârşitul lunii octombrie 1918. Pe fondul prăbuşirii fostei monarhii austro-ungare şi retragerii trupelor austriece spre vest, Divizia 1 cavalerie a primit ordin să-şi extindă zona de responsabilitate spre nord, să ia sub control calea ferată Lipcani, Moghilev şi localitatea Hotin, să treacă la acoperire în partea de nord a Basarabiei de la Prut până pe Nistru, apoi în lungul fluviului până la Ataki. Hotinul era localitatea cea mai importantă din sectorul de acoperire al Diviziei 1 cavalerie, astfel că în acea zonă a fost constituit şi dislocat Detaşamentul „General Davidoglu”, cu misiunea de a asigura ordinea în oraş şi împrejurimi, de a respinge inamicul venit de dincolo de Nistru „cu cea mai mare violenţă, până la distrugerea completă a localităţii în care se adăpostesc unităţile concentrate în acest scop”.
Situaţia din nordul Basarabiei, cu influenţă şi asupra celei din nordul Bucovinei, s-a schimbat în noaptea de 6-7/19-20 ianuarie 1919, când, pe fondul unor grave neglijenţe ale comandanţilor unităţilor de la Hotin, bandele ucrainene de peste Nistru şi din nordul Basarabiei au ocupat prin surprindere localităţile Ataki şi Hotin, obligând trupele noastre să se retragă precipitat şi în dezordine. Evaluând corect situaţia, în ziua de 7/20 ianuarie, generalul Mihai Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie, îl înştiinţa pe generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8 infanterie din Bucovina, că faţă de situaţia creată „va fi nevoie să vă asiguraţi paza şi contactul cu noi în direcţia Cernăuţi, Hotin şi Cernăuţi Lipcani”. Aşa cum s-a previzionat, situaţia s-a agravat chiar din noaptea de 7-8/20-21 ianuarie 1919, când în sectorul Hotin-Ataki trupe şi bande bolşevice ucrainene şi-au intensificat atacurile, având şi sprijinul unei părţi a populaţiei neromâneşti, iar riposta forţelor noastre a fost sub aşteptări.
Cooperarea dintre cele două divizii române vecine era o necesitate obiectivă, realizarea acesteia fiind atribut al comandantului Corpului 4 armată, generalul Nicolae Petala, dar şi a celei directe între generalii Iacob Zadik şi Mihai Schina, dovadă fiind consistenta corespondenţă dintre cei doi. Concret, generalul Iacob Zadik a subordonat comandantului Diviziei 1 cavalerie forţe din Divizia 8 infanterie, a căror misiune era: „… de a opri orice încercare de înaintare a trupelor duşmane în Bucovina, spre Cernăuţi şi eventual de a concura cu trupele Diviziei 1 cavalerie la o acţiune ofensivă, pentru respingerea inamicului către Nistru, însă aceasta numai pe baza unei aprobări speciale a Diviziei a 8-a”. Măsurile întreprinse în zilele de 10/23 ianuarie şi 11/24 ianuarie 1919, erau parte a planului de acţiune actualizat, în cadrul căruia, pe baza informaţiilor din teritoriul de la nord de Nistru şi sudul Galiţiei, cât şi a acţiunilor declanşate de către bolşevicii ucraineni începând cu noaptea de 6-7/19-20 ianuarie, se făcea aprecierea că exista posibilitatea unui atac puternic pe direcţia Kolomeea - Cernăuţi. Faţă de o asemenea evaluare, hotărârea generalului Iacob Zadik era: „Supravegherea frontierei Bucovinei cu forţe puţine şi menţinerea grosului de forte disponibile pentru a izbi pe inamic în orice direcţie s-ar prezenta”. Considerându-se că dispozitivul stabilit anterior corespundea concepţiei viitoarelor acţiuni ale Diviziei a 8-a infanterie, generalul Iacob Zadik a precizat în planul de acţiune că nu se impunea nicio modificare, dar făcea unele precizări privind modul de acţiune a unităţilor, atenţionând comandanţii din subordine că era necesar să fie în permanenţă corect informat despre acţiunea inamicului, cu date concrete, ca o condiţie esenţială pentru luarea unor hotărâri corecte şi eficiente, cât şi despre faptul că „au în faţa lor bande de jefuitori. Ofiţerii vor atrage atenţia soldaţilor şi îi vor face să înţeleagă că pentru cei care nu s-au dat la o parte în faţa trupelor organizate de la Oituz, ar fi o mare ruşine să cedeze în faţa unor bande neorganizate şi neinstruite”. Acţiunile pentru recucerirea terenului pierdut în zilele de de 6 şi 7/19 şi 20 ianuarie au început în ziua de 15/28 ianuarie 1919, zi în care Divizia 1 cavalerie a intrat în subordinea Corpului 4 armată, acţiunile desfăşurându-se astfel: „Detaşamentul Colonel Ressel, în unire cu batalionul de la Toporăuţi al Diviziei 8-a, a atacat astăzi pe 4 coloane linia satelor Gorinzi - Nedobăuţi. Lupta în special la aripa dreaptă spre Niedobăuţi a fost foarte îndârjită, trupele bolşevice erau întărite la lizierele satelor având multe mitraliere şi artilerie, tunuri de diferite calibre trăgând dinspre Hotin, având însă un efect aproape nul. La ora 12 toate satele au căzut în mâinile trupelor noastre. Inamicul a lăsat foarte mulţi morţi şi fuge spre Hotin. Cele trei detaşamente ocupă azi linia Nedobăuţi, Dolani, Tolburian, Cozăceni”. Atacul general asupra Hotinului, planificat iniţial pentru ziua de 18/31 ianuarie 1919, s-a executat a doua zi la cererea generalului Cleante Davidoglu, adresată şefului de stat major al Diviziei 1 cavalerie, în care justifica solicitarea astfel: „Căci mai bine încet şi sigur, şi mai ales că trupele sunt obosite şi se teme a încerca acest atac în ziua de 18 ianuarie. Vă asigur că nu se va pierde nimic şi vom prinde tot ce este în Hotin”. La ora 10.30 oraşul era ocupat, iar în orele care au urmat a fost realizat dispozitivul de apărare pe Nistru.
Restabilirea ordinii în nordul Basarabiei a fost o acţiune complexă şi complicată, datorită lipsei de prevedere a conducerii brigăzii de cavalerie comandată de către generalul Cleante Davidoglu, a dispersării excesive a forţelor şi mijloacelor, a neluării în considerare a atitudinii potrivnice a populaţiei neromâneşti din zonă şi a unor informaţii pe care subunităţile de grăniceri le furnizaseră în baza obligaţiilor care le reveneau şi a cooperării organizate la nivelul Diviziei 1 cavalerie. Pierderile mari înregistrate în rândul trupelor de grăniceri şi cavalerie, dar mai ales reacţia trupelor române, inclusiv din divizia comandată de generalul Iacob Zadik, a făcut obiectul unor articole de presă în Marea Britanie, care denaturau grav realitatea, ceea ce, firesc, a determinat Marele Cartier General român să ordone o anchetă asupra evenimentelor de la Hotin din luna ianuarie 1919. Evenimentele de la Hotin şi Ataki au făcut obiectul unei analize a generalilor Iacob Zadik şi Nicolae Petala, care au înaintat rapoarte pe cale ierarhică, din care rezultă că: „Bandele bolşevice de peste Nistru, care fac continuu incursiuni pe teritoriul nostru, sunt în înţelegere şi în strânsă legătură cu autorităţile şi trupele ucrainene. Examinând numai acţiunile ce au avut loc în regiunile Hotinului şi Ataki, se evidenţiază în mod neîndoios, nu numai consimţământul tacit, dar sprijinul efectiv şi material al autorităţilor şi armatei ucrainene”.
Restabilirea ordinii în zona Ataki-Hotin, a asigurat o relativă linişte în cadrul unităţilor aflate în Bucovina şi nordul Basarabiei, cu efective numeroase, bine pregătite şi capabile să se confrunte cu un adversar nu atât de periculos, pe cât se vehicula în anumite medii interesate de acest spaţiu geografic. Până la 19 februarie 1919, nu au fost consemnate evenimente deosebite, doar faptul că pe fondul nevoilor operative de pe frontul din Transilvania, la 17 februarie „a plecat din Cernăuţi cu destinaţia Cluj (Divizia 6-a) Trenul sanitar nr. 8 al Diviziei a 8-a, în conformitate cu ordinul Marelui Cartier General (Serviciul sanitar)”.
La începutul lunii martie 1919, pe fondul intensificării activităţii organizaţiilor bolşevice la graniţa României, a informaţiilor privind o posibilă cooperare între bolşevicii lui I.V. Lenin şi Kun Bela din Ungaria, ultimul fiind în curs de organizare a „gărzilor roşii”, la Nistru s-au adoptat, prin ordinele Marelui Cartier General român, măsuri de intensificare a securităţii şi apărării teritoriilor dintre Prut şi Nistru.
Astfel, prin „Ordinul nr. 2710” din 1 martie 1919, Marele Cartier General a dispus ca începând din 2/3 martie Divizia 4 infanterie să intre în subordinea Corpului 5 armată, care avea misiunea să apere linia Nistrului până la nord de Soroca, stabilindu-i-se ca zonă de concentrare localităţile Făleşti, Codreşti, Ţuţora, Sculeni, care cu aprobarea Marelui Cartier General putea fi folosită acolo unde situaţia o impunea, deci şi în nordul Basarabiei, chiar şi în Bucovina. Urmare a ordinului Marelui Cartier General, Corpul 4 armată rămânea fără o divizie, ceea ce a impus măsuri imediate pentru constituirea unei rezerve consistente, care să intervină oportun şi eficace în fâşia de apărare de care răspundea generalul Nicolae Petala.
Pe de altă parte, Marele Cartier General român aprecia că situaţia politică şi militară din Rusia impunea punerea în aplicare a tuturor ordinelor, stabilind ca până la 22 martie 1919 să fie finalizată fortificarea liniei Nistrului de la limita estică a Bucovinei până la Marea Neagră, şi a organizat poziţia principală de rezistenţă, instruirea trupei şi menţinerea unui moral ridicat în rândurile acesteia.
În baza ordinelor primite sau emise în prima jumătate a lunii martie 1919, până la începutul lunii aprilie a fost finalizat sistemul de apărare în nordul Basarabiei şi Bucovina, realizarea dispunerii trupelor în poziţiile cele mai avantajoase pentru apărare.

Acţiuni militare desfăşurate de Armata Română în Transilvania şi Ungaria în prima jumătate a anului 1919

În cursul lunilor noiembrie şi decembrie 1918, conform deciziilor la nivelul Puterilor Aliate şi Asociate de la Paris, ale Guvernului român, aflat la Iaşi apoi la Bucureşti, concomitent cu continuarea operaţiilor militare specifice situaţiei din Basarabia şi Bucovina, diviziile 7 infanterie şi 1 vânători au trecut Carpaţii Orientali prin trecătorile Bistricioara, Bicaz, Uz, Ghimeş şi Oituz, au înaintat în depresiunile Ciuc şi Gheorghieni, apoi pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului, luând sub control partea de est a Transilvaniei până pe aliniamentul râului Mureş, stabilit ca linie de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor aliate.
Înaintarea celor două divizii a fost precedată de recunoaşteri, care au durat câteva zile, iar efectivele angajate au învins toate greutăţile determinate de condiţiile meteo nefavorabile, astfel că militarii „merg sprinteni, călcând din nou ţinuturile pe care tot ei le cuceri¬seră prin lupte crâncene cu doi ani mai înainte, dar pe care trebuiseră sa le părăsească, nu înfrânţi de duşman, dar siliţi de necesităţi strategice, de ei neînţelese”.
În contextul prevederilor Convenţiei de la Belgrad şi al solicitării Consiliului Naţional Român din Transilvania, trupele române au rămas în aceste zone de dislocare, pentru a nu da pretext adversarilor să invoce că Unirea de la 18 noiembrie / 1 decembrie s-a decis sub presiunea şi ameninţarea armelor.

Trecerea Mureşului

După proclamarea unirii Ardealului şi Bucovinei cu patria mamă, Armata Română a reluat înaintarea în Transilvania, forţele Diviziei 7 infanterie ocupând nodurile de cale ferată de la Târgu-Mureş, Luduş şi Uioara, au eliberat localităţile Reghin, Târgu-Mureş, Bistriţa şi Năsăud, iar cele ale Diviziei 1 vânători localităţile Odorhei, Miercurea-Ciuc, Braşov,Râşnov, Homorod, Caţa. Dat fiind faptul că zonele de acţiune ale celor două divizii ajunseseră la o dezvol¬tare foarte mare, Marele Cartier General a ordonat deplasarea Diviziei 2 vânători din Basarabia în Ardeal, prin transport pe ca¬lea ferată, pentru a se concentra până la 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919 în raionul Sibiu, Orăştie, Deva, Petroşani.
În acelaşi context, la 15/28 decembrie 1918, a început transportul pe calea ferată a Diviziei 6 infanterie pe direcţia Adjud - Ghimeş-Palanca - Valea-Mureşului, care până la 27 decembrie 1918 / 9 ianuarie 1919 s-a concentrat în raionul Târgu-Mureş, Cucerdea, Aiud, Alba-Iulia, Turda. Prin prezenţa în Ardeal a celor patru divizii s-a asigurat controlul asupra trecătorilor din Carpaţii Meridionali, precum şi a căilor de comunicaţii ce asigurau legătura între zona extracarpatică şi Depresiunea Transilvaniei. Afluirea de mari unităţi române către zona Ardealului, a impus Marelui Cartier General român, care se instalase la Bucureşti, constituirea la 11/24 decembrie 1918 a Comandamentului Trupelor din Transilvania, cu punctul de comandă la Sibiu, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moşoiu, iar ca şef de stat major pe generalul Ştefan Panaitescu.
Constatând că Guvernul de la Budapesta refuza să respec¬te deciziile Puterilor Aliate şi Asociate referitoare la obligativitatea retragerii trupelor maghiare din spaţiul delimitat de râul Mureş şi Carpaţii Occidentali, la care se adăugau masacrele asupra populaţiei româneşti şi ampla acţiune de evacuare a bunurilor publice şi private în afara spaţiului românesc, Marele Cartier General român a ordonat trupelor subordonate să pregătească reluarea înain¬tării spre vest. Decizia era determinată şi de aprecierea pe care o făcea Mihai Pherechide - atunci preşedintele ad-interim al Consi¬liului de Miniştri, în condiţiile în care Ion I.C. Brătianu era plecat la Conferinţa de Pace de la Paris: „Situaţia din Transilvania devine intole¬rabilă. Ungurii distrug pe românii noştri; asasinatele se succed în fiecare zi”. În acelaşi timp, generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General al Armatei Române, a transmis la Paris primului-ministru că: „În regiunile Ardealului neocupat încă de trupele române, teroarea se întinde din ce în ce mai mult. Primesc zilnic tele¬grame disperate prin care toată populaţia şi societăţile culturale fără deosebire de neam, credinţă şi lege imploră ajutorul nostru”. Date cu caracter asemănător se aflau şi în raportul consulului german la Budapesta, în care se arăta că „ungurii tratează popula¬ţia română de dincoace de linia de demarcaţie extrem de brutal”.
Comandamentele aliate din Balcani şi România, conduse de către generalii Franchet d’Esperey şi Henri M. Berthelot au receptat corect cerinţele factorilor de decizie politică şi militară de la Bucureşti, în condiţiile în care datele pe care le deţineau din surse proprii confirmau situaţia din zonă, astfel că au autorizat trupele române să ocupe într-o primă etapă aliniamentul Dej, Cluj, ulterior Sighetul-Marmaţiei, Baia-Mare, Satu-Mare, Carei, Oradea, Arad. Decizia privind înaintarea trupelor române a fost adusă la cunoştinţa guvernului ungar de către generalul Henri M. Berthelot prin locotenent-colonelul Fernand Vix din misiunea aliată de la Budapesta.
În baza acordului aliaţilor, la 14/27 decem¬brie 1918, Marele Cartier General român a emis un ordin de operaţii în care se arăta că: „Ştirile care vin din regiunea Clujului, sunt din ce în ce mai alarmante. Faţă de această situaţiune, Aliaţii ne-au autorizat să depăşim linia Mureşului, cu sco¬pul de a asigura viaţa şi avutul populaţiei din regiunile terori¬zate. Astfel fiind, se ordonă: Divizia 7 va ocupa cât mai repede posibil regiunea Turda, Cluj, Dej. Pentru ca la nevoie acţiunea Diviziei 7 să poată fi sprijinită la timp, Divizia 1 vânători va împinge maxim de forţe posibil până în Valea Mureşului, în regiunea Alba-Iulia - Aiud. Acţiunea celor două divizii să fie coordonată. Dat fiind că în regiunea Cluj sunt semnalate adunări pu¬ternice de trupe secuieşti armate, Comandamentul Diviziei a 7-a va îndruma acţiunea astfel încât succesul să fie asigurat. Trebuie evitat un conflict armat. În acest scop Comanda¬mentul Diviziei a 7-a va intra în legătură cu Comandamentul tru¬pelor inamice din regiunea Cluj, prevenindu-l că: înaintarea trupelor noastre se face după indicaţiunile aliaţilor; din ordinul acestora, să evacueze fără întârziere regiunea Cluj-Dej. S-au dat dispoziţiuni a se trimite în Transilvania noi forţe. Până la sosirea lor comandamentele de divizii vor lăsa în centrele principale, în spatele lor, mici detaşamente cu misiunea de a servi drept sprijin gărzilor naţionale la menţinerea ordinii”.
Pentru îndeplinirea misiunii primite, Divizia 7 infanterie, care avea misiunea de a pune stăpânire pe zona Dej - Cluj - Turda, a constituit dispozitivul de înaintare pe două eşaloane şi a început deplasarea cu trenul şi mijloace auto în ziua de 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919, astfel că a doua zi unităţi din Brigada 14 infanterie au ajuns la Bistriţa şi Beclean la Dej, în timp ce Regimentul 16 infanterie şi o baterie de artilerie a ocupat în ziua de 22 decembrie / 4 ianuarie localitatea Gherla, asigurându-şi astfel li¬bertatea de acţiune spre sud pentru o eventuală participare la eliberarea oraşului Cluj. Coloana de sud formată din Regimentul 15 infanterie, a trecut la înde¬plinirea misiunii la 21 decembrie 1918 / 3ianuarie 1919, înaintând de la Luduş şi Uioara până la Cucerdea, lăsând în această lo¬calitate un batalion pentru asigurarea flancului stâng, apoi a înaintat până la Turda, care a fost luată sub control a doua zi. Pentru eliberarea oraşului Cluj s-a constituit o grupare de forţe pusă sub comanda colonelu¬lui Anton Gherescu, comandantul Brigăzii 13 infanterie. Concentrate la Gherla în ziua de 23 decembrie 1918 / 5 ianuarie 1919, aceste trupe au intrat în Cluj în ziua de 24 decembrie 1918 / 6 ianuarie 1919, fiind luat sub control un oraş cu o semnificaţie deosebită în istoria Ardealului, cu o poziţie strategică şi infrastructură importantă pentru acţiunile viitoare.
Trupele Diviziei 1 vânători şi-au concentrat efortul pe direcţia Alba-Iulia - Aiud - Teiuş, în noaptea de 14-15/27-28 decembrie 1918 Brigada 1 vânători a început transportul trupelor sale pe calea ferată, fiind precedată de un batalion din Regimentul 1 vânători, îmbarcat în staţiile de cale ferată din localităţile Odorhei şi Haşfalău, care în seara zilei de 15/28 decembrie au ajuns la Blaj. Până în seara zi¬lei de 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919, regimentele 1 şi 5 vânători au ocupat raio¬nul Aiud - Alba-Iulia - Teiuş, în timp ce escadronul de cavalerie a realizat joncţiunea cu flancul stâng al Diviziei 7 infanterie la Uioara. Celelalte forţe ale Diviziei 1 vânători s-au regrupat în raionul Sighişoara - Braşov - Miercurea-Ciuc - Odorhei, asigurând ordinea într-o zonă care se impunea a fi securizată, datorită acţiunilor ostile a populaţiei neromâneşti din zonă. Urmare a acţiunilor desfăşurate în cursul lunii decembrie 1918, trupele române au reuşit să ia sub control o parte însemnată din teritoriul naţional, precum şi importante oraşe: Dej, Gherla, Cluj, Turda, Alba-Iulia, Aiud, Teiuş, precum şi zona minieră Petroşani, care asigurau condiţii dintre cele mai bune pentru protecţia populaţiei şi reluarea acţiunilor spre vest.
Tot în această perioadă, Marele Cartier General a ordonat Diviziei 6 infanterie să înceapă deplasarea din garnizoanele din Moldova să meargă astfel încât până la 27 decembrie 1918 / 9 ianuarie 1919 să termine concentrarea trupelor în raionul Târgu-Mureş - Cucerdea - Aiud - Alba-Iulia – Turda, constituind astfel rezerva grupă¬rii de forţe române din Transilvania.
Abia sosită din Moldova, Divizia 6 infanterie a ocupat un raion cu o suprafaţă mare, marcat de localităţile Cluj, Târgu-Mureş, Aiud, Alba-Iulia, Zlatna, în timp ce Divizia 2 vânători a rămas în continuare în zona Sibiu - Sebeş - Deva - Petroşani, iar Divizia 7 infanterie a fost deplasată mai spre nord-vest în scopul de a ocupa aliniamentul Sighetul Marmaţiei - Baia-Mare - Zalău. Divizia 1 vânători a fost dispusă în raionul Miercurea-Ciuc - Praid - Blaj - Braşov - Târgu-Secuiesc, cu misiuni de asigurare şi menţinere a ordinii.
În cursul lunii ianuarie 1919, cu acordul aliaţilor, comandamentul român a ordonat reluarea înaintării, trupele noastre reuşind să elibereze la 14/27 ianuarie Zalăul, iar până spre sfârşitul lunii Sighetul-Marmaţiei şi Baia-Mare, astfel că până la sfârşitul lunii ianuarie cele trei divizii din eşalonul întâi au ocupat un aliniament marcat de localităţile Trebuşa, Câmpulung pe Tisa, care continua spre sud prin vârful Capul Fetei, Recea, vârfurile Măgura Priei, Secătura Caprei, Glăvău, Bihor, Găina, apoi localităţile Zam, Paioga, Fintoag, Runcu, Bucova.

Ofensiva trupelor române între Munţii Apuseni şi râul Tisa

La începutul lunii ianuarie 1919, la Paris s-au deschis lucrările Conferinţei de Pace, unul dintre scopurile declarate fiind consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau întregite prin dispariţia imperiilor ţarist, austro-ungar şi otoman. Relaţiile politice şi militare dintre România şi Ungaria erau la acea data ca şi inexistente, în condiţiile în care Guvernul de la Budapesta refuza să recunoască Unirea românilor decisă la Alba-Iulia şi consfinţită prin acte juridice de către regele Fedinand I şi Guvernul de la Bucureşti.
În cuvântarea rostită de către primul ministru român Ion I.C. Brătianu, la 19 ianuarie / 1 februarie 1919 în cadrul unei şedinţe plenare a Conferinţei de Pace, a fost prezentată şi situaţia românilor din Transilvania, aflaţi încă sub ocupaţie maghiară şi formulată cerinţa respectării prevederilor Convenţiei politice încheiate la Bucureşti la 4/17 august 1916. Pe fondul situaţiei inacceptabile din teritoriul românesc administrat de către autorităţile maghiare, la 8/21 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu a înaintat o Notă unor lideri politici şi militari ai aliaţilor, în care arăta că: „E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta provoacă dezordini şi organizează bolşevismul. Acestă agitaţie, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania şi în Regatul român decepţii şi descurajare în momentul când mizerii de odin material cer de la poporul român o mare energie morală”.
După mai multe intervenţii ale delegaţiei române aflată la Paris, la 12/25 februarie 1919 Consiliul Militar Interaliat a fost de acord ca trupele române din Transilvania să înainteze spre vest până pe aliniamentul Satu-Mare - Carei - Oradea - Salonta - Arad, localităţi în care să fie instalate trupe franceze, atrăgându-se atenţia asupra faptului că luarea sub control a acelui teritoriu urma să aibă loc după retragerea unităţilor maghiare. Trupele ungare trebuiau să se retragă la vest de o linie marcată de un punct situat la 12 km vest de confluenţa Someşului cu Tisa, apoi trecea pe la 5 km vest Debreţin, 5 km Vest Oroshaza, Hodmezovasarhely, Szeged. Limita sudică o reprezenta râul Mureş, între Arad şi Szeged, iar cea nordică era marcată de râurile Someş şi Tisa. Între cele două linii se realiza o zonă neutră, care urma să fie ocupată de trupe franceze, engleze, italiene şi americane. Locotenentul colonel Ferdinand Vix a înştiinţat guvernul maghiar despre decizia Consiliului Militar Interaliat abia la 6/19 martie. Considerând decizia de la Paris ca inacceptabilă, a doua zi guvernul condus de către Denes Berinkey a refuzat punerea ei în aplicare, şi-a depus mandatul, astfel că în seara aceleaşi zile s-a format un executiv format din socialişti şi comunişti, având ca preşedinte pe Garbai Sandor şi ministru de Externe pe Kun Bela, care au proclamat la 8/21 martie Republica Ungară a Sfaturilor, marcându-se astfel apariţia unui stat bolşevic în centrul Europei. Printre obiectivele noului guvern figurau: reorganizarea armatei, tratative cu soviete¬le ruse pentru o acţiune comună politico-militară, decretarea mobilizării generale. Totodată, vizându-se atacarea României şi Cehoslovaciei, se făcea cunoscut că Ungaria se afla în stare de război „cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”.
Pe fondul dezbaterilor care aveau loc la Paris în legătură cu viitoarele frontiere, în şedinţa Consiliului Suprem din 12/25 martie 1919, Georges Clemenceau recunoştea că „linia trasată în Transilvania este dincoace de frontiera promisă românilor”, iar ministrul de Externe
francez Stephen Pichon, într-o convorbire cu reprezentanţii marilor puteri aliate, sublinia că „stabilirea acestei linii nu aduce prejudicii hotărârii noastre finale asupa frontierei româno-maghiare”.
La 9/22 martie 1919, generalul Henri M. Berthelot a comunicat Guver¬nului de la Bucureşti decizia Consiliului Militar Interaliat în problema româno-ungară, făcându-i precizările menite să evite eventualele confruntări între trupele române şi cele ungare. În baza acestor precizări, generalul C. Prezan a emis pentru Comandamentul Trupelor din Transilvania, la 20 martie / 2 aprilie 1919, „Ordinul nr. 3056”, în care se preciza modul de acţiune al trupelor de la contact, cât şi de înaintare a trupelor române până pe noul aliniament.
În aceeaşi zi, Guvernul de la Budapesta a fost înştiinţat de către generalul Jan Christian Smuts, asupra notei aliaţilor cu privire la zona neutră şi noul aliniament pe care urma să se retragă armata ungară în termen de l0 zile, înce¬pând cu 23 martie / 5 aprilie 1919. Faţă de situaţia creată, Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania să înteprindă măsurile care se impuneau pentru a face faţă oricăror acţiuni executate de către armata ungară, concomitent cu îndreptarea atenţiei asupra frontului de est, ameninţat de ofensiva rusă care repurtase succese în Ucraina împotriva trupelor contra¬revoluţionare şi se apropia de Odessa. În primăvara anului 1919, intenţia bolşevicilor aflaţi la conducerea Ungariei a fost de a-şi coordona eforturile cu armata roşie ucraineană, care dorea ocuparea nordului Basarabiei şi al Bucovinei. Statul major al armatei franceze şi misiunea britanică din Budapesta au interceptat o telegram transmisă de la Budapesta lui V.I. Lenin, în care se arăta că: „Republica ungară roagă să se încheie cu guvernul sovietic rus o alianţă ofensivă. Cu armele în mâini declarăm că ne vom opune tuturor duşmanilor proletariatului şi rugăm să ne daţi imediat preciziuni asupra situaţiei militare”. Drept răspuns, târziu şi tardiv, la 25 aprilie 1919, V.I. Lenin a dat comandamentului Armatei Roşii ucraineene instrucţiuni care prevedeau ca ofensiva să se desfăşoare pe teritoriile Galiţiei şi Bucovinei, pentru a realiza joncţiunea directă cu Armata Roşie ungară, în timp ce alte grupări urmau „să pornească o ofensiva pentru ruperea pozi¬ţiilor forţelor regale ale României şi încercuirea lângă Nistru”. Eludând demersurile reprezentanţi¬lor puterilor aliate şi asociate, Guvernul de la Budapesta a continuat politica agresivă faţă de România, în condiţiile în care, conform unor aprecieri: „Ungurii nu se puteau mângâia de pierderea ţinuturi¬lor stăpânite atâta vreme, în disperarea lor, dăduseră guvernul pe mâna unui comunist Kun Bela şi acesta îşi închipuia că va putea relua cu armele Ardealul”. Concomitent cu pregătirile pentru realizarea acestui scop, se intensificau acţiunile antiromâneşti, care constau în „schingiuiri şi maltratări, execuţiuni în masă, oameni îngropaţi de vii, profanarea morţilor, nimicirea a tot ce este românesc”. Această situaţie fusese comunicată la Paris de către generalul Hentri M. Berthelot la 8/21 februarie 1919, din care rezulta: „Conform tuturor rapoarte¬lor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română, din aceasta rezultă acte de o extremă gravitate dacă nu se dau imediat guvernului maghiar ordine”.
(va urma)

ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE ROMÂNIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1919 PENTRU APĂRAREA HOTĂRÂRILOR DE UNIRE ADOPTATE LA CHIŞINĂU, CERNĂUŢI ŞI ALBA-IULIA (II)
prof. univ. dr. col. Ion Giurcă
(Bucureşti)

În acele condiții, guver¬nul român, care dorea o normalizare rapidă a relaţiilor cu Ungaria și trimi¬sese un reprezentant diplomatic la Budapesta, a decis că: ,,nu se mai simte îndatorat a menţine contactul cu guvernul Republicii Ungare şi îşi recheamă reprezentantul său trimis pe lângă acest guvern.” Evenimentele din Ungaria evidențiau intențiile agresive ale armatei ungare față de România, punându-și speranțe într-o cooperarea militară cu trupele bolșevice ruse și ucrainene, dovadă fiind actul din 25 martie/7 aprilie 1919 prin care guvernul de la Budapesta a declarat război vecinilor, a ordonat mobilizarea bărbaților cu vârsta între 16 și 42 de ani, precizând că armata trebuia să fie exponentul proletariatului pe întreg teritoriul Ungariei, adoptând până la terminarea acțiunilor organizatorice o atitudine defensivă până la crearea condițiilor trecerii la ofensivă.
În ultima decadă a lunii martie 1919, armata ungară avea deja dislocate diviziile 37, 39 și 40 infanterie la frontiera cu Cehoslovacia, iar pe frontal român ,,Gruparea colonel Kratochwil trebuia să-și organizeze în așa fel forțele în jurul orașului Satu Mare, încât acestea să fie pregătite să poată acționa rapid pe direcția Dej; valea Crișului Repede urma să fie închisă la Ciucea cu detașamente puternice.” La 26 martie/8 aprilie 1919, armata română avea în Transilvania două divizii de infanterie, două de vânători și una de cavalerie, care totalizau 1402 ofițeri și 32 170 trupă, considerate suficiente pentru o confruntare cu adversarul, astfel că Marele Cartier General român a elaborat un plan de ofensivă care prevedea un atac de pe aliniamentul Munţilor Apuseni prin executarea unei manevre dublu învăluitoare, pentru încercuirea și nimicirea inamicului. La începutul lunii aprilie 1919 la Comandamentul Armatei franceze din Ungaria s-a discutat planul comun de acţiune al trupelor aliate din jurul Ungariei la care din partea româna a luat parte locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful secţiei operaţii din Marele Cartier General, plan care stabilea concepţia opera¬ţiei ofensive.
Planul elaborat prevedea: ,,pe malul drept al Dunării, front defensiv-activ încredinţat trupelor sârbe, pentru a fixa forţele ungureşti în această parte, între Dunăre şi Tisa, acţiune ofensivă în direcţiunea Budapesta, executată de către o armată franco-sârbă sub ordinele generalului de Lobit, dreapta acestei armate trebuia acoperită de o flancgardă, care urma să facă toto¬dată şi legătura cu armata română. Armata română să ia ofensiva de pe Munţii Apuseni, iar trupele cehoslovace să preseze de la nord. Mişcarea ofensivă a trupelor franceze la vest de Tisa spre Buda¬pesta să preceadă pe cea a trupelor române."
La solicitarea comandantului trupelor franceze referitoare la disponibilitatea armatei noastre de a trece la ofensivă împotriva armatei ungare, formulată anterior definitivării planului, Marele Cartier General român răspundea că: ,,Armata română așteaptă cu nerăbdare ordinul de atac. Mișcarea înainte poate începe oricând și suntem siguri că se va executa cu succes, oricare ar fi actualmente puterea și voința de rezistență a inamicului.” Prima decadă a lunii aprilie 1919 a fost destinată pregătirii operațiunilor militare, făra a se lua o decizie categorică până la obținerea rezultatului discuțiilor de la Budapesta, unde generalul J. Ch. Smuts avea sarcina de a obține retragerea trupelor ungare la vest de zona neutră stabilită anterior. Bela Kun a respins cerința formulată de către generalul J. Ch. Smuts, susținând că aceasta nu putea fi acceptată, dar că: ,,guvernul central al Republicii Ungare e dispus că creeze o zonă, dar numai în cazul când margi¬nile acestei zone neutre ar fi determinate la vest de linia de demarcaţie prevăzută în convenţia încheiată în noiembrie 1918.", ceea ce însemna revenirea la situația anterioară deciziei de Unire de la Alba Iulia.

Ofensiva din zona montană a Ardealului

În această situaţie, factorii de decizie politică și militară ai Puterilor Aliate și Asociate, cât și ai României au decis declanșarea unei operații ofensive pe direcții convergente asupra Budapestei, executată cu forțe ale armatelor română, sârbă, cehoslovacă și franceză, rolul decisiv revenind armatei române, cea mai motivată pentru o acțiune, în acest sens C. Diamandy apreciind că: ,, …dacă Prezan crede că dispune de forțe suficiente, să nu mai aștepte, ci să dea înainte, chiar până la Budapesta.”
În contextul unei situații politice și militare favorabile, regele Ferdiunand I și generalul C. Prezan au valorificat din plin oportunitatea creată de atitudinea guvernului de la Budapesta și decizia Consiliului Suprem Aliat în privința ocupării aliniamentului stabilit, astfel că la 15 aprilie 1919: ,,Guvernul român a hotărât ca trupele noastre să treacă actuala lnie de demarcație. Misiunea lor este să ocupe regiunea românească care se găsește încă sub dominație ungară; să distrugă forțele ungurești care se găsesc în această zonă; să aducă ordine în regiune și să asigure viața și avutul locuitorilor contra bandelor de jefuitori și criminali. Motivele care au impus această decizie sunt: violarea flagrantă a angajamentelor luate prin atacuri executate zilnic de bande ungurești și chiar trupele lor regulate în comun contra trupelor noastre; lupta de exterminare dusă de autoritățile și unitățile maghiare în contra populației românești din teritoriul neocupat; propaganda anarhistă pe care autoritățile ungare o fac în toate ținuturile românești printre trupele noastre.”
Marele Cartier General român a comunicat concepția acțiunilor trupelor disponibile, a solicitat Comandamentului trupelor aliate din Ungaria discreție asupra acțiunilor planificate și libertate de acțiune, angajându-se să comunice zilnic evoluția situației. Realizarea dispozitivului strategic a impus Comandamentului Trupelor din Transilvania conceperea şi executarea unei ample manevre de forţe şi mijloace în condiţii meteo deosebit de grele. Având în vedere faptul că frontul de vest era cel mai important, Marele Cartier General a hotărât să deplaseze în Transilvania Divizia 2 cavalerie, Regimentul 7 infanterie, trei companii de grăniceri, 3 baterii munte, două baterii autotunuri, o baterie de 75 mm şi o secţie de 57 mm ca artilerie antiaeriană, un tren blindat şi două companii pontonieri râuri, precum şi completarea efectivelor marilor uni¬tăţi existente în Transilvania prin trimiterea unor efective de la părţile sedentare. Pentru fiecare divizie din Transilvania s-a constituit o brigadă de artilerie, iar la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost pus Grupul 5 aviaţie şi s-au completat formaţiunile logistice.
Pentru a face disponibile unele mari unităţi ale armatei de operaţii, pe măsura sosirii altor efective, Comandamentul Trupelor din Transilvania a procedat la unele înlocuiri și regrupări, realizând un dispozitiv ofensiv în acord cu concepția acțiunilor și caracteristicile terenului: în eşalonul întâi, Detaşamentul mixt ,,General Olteanu" în zona Sighetul Marmaţiei; Divizia 7 infanterie în raionul Baia Mare, Cehul Silvaniei, Zalău; Divizia 6 infanterie în raionul Zam, Deva; în rezervă, Divizia 2 cavalerie în raionul cu centrul pe localitatea Somcuţa Mare şi Divizia 1 vânători în raionul Alba Iulia, Teiuş,Turda.
Efectivele trupelor ungare dislocate în spaţiul dintre Munţii Apuseni şi râul Tisa erau estimate la 150 000 oameni, constituiți în 86 batalioane de infanterie, 40 baterii de artilerie cu 152 piese de artilerie de diferite calibre, fiind previzibilă o creștere a acestora ca urmare a ordinului de mobilizare emis la Budapesta.
Ca urmare a măsurilor întreprinse pentru ofensiva planificată și aprobată, Comandamentul Trupelor din Transilvania dispunea la 12 aprilie de structuri militare din toate armele, constituite în: 69 batalioane infanterie, 32 escadroane cavalerie şi 44 baterii de artilerie cu 176 piese, totalizând 61 078 oameni. În vederea trecerii la ofensivă, au fost constituite două grupri de forțe: Grupul de ,,Nord”, compus din Detaşamentul ,,General Olteanu” și diviziile 6, 7, 16 infanterie; Grupul de ,,Sud” cu diviziile 1 şi 2 vânători şi Regimentul ,,Beiuș”. Divizia 18 infanterie a fos destinată în rezerva Comandamentului Trupelor din Transilvania, fiind dispusă în raionul Cluj, Alba Iulia, Turda.
Concepția ofensivei din Poarta Someșului a fost elaborată de către Comandamentul Trupelor din Transilvania şi a prevăzut o ,,ofensivă energică spre vest, pentru a trece munţii Apuseni, cu obiectiv principal zdrobirea armatei inamice, aruncând-o dincolo de Tisa.” Adâncimea misiunii era în acord cu precizările generalului H. Cihoski din 11 aprilie 1919, referitoare la înțelegerea conținutului Ordinului de operații nr. 231 transmis Comandamentului Trupelor din Transilvania cu o zi înainte: ,,În privința obiecivului vizat...veți înțelege linia Arad, Salonta, Oradea, Carei, Satu Mare. Această linie trebuie considerată numai ca un prim obiectiv. Dacă operațiunile se desfășoară avantajos se va trece de la acest obiectiv la linia Szeged, Oroșhaza, Debrețin, Vasarosnemeny și chiar dincolo de această linie până la Tisa.” Trecerea la ofensivă a fost precedată de unele schimbări în privința comenzii structurilor acționale, la conducerea Coman¬damentului Trupelor din Transilvania fiind numit genera¬l Gheorghe Mărdărescu, generalul Traian Moşoiu primind comanda Grupului de ,,,Nord".
Ofensiva armatei române, devansată de atacurile inamicului din ziua de 15 aprilie, respinse rapid, s-a declanşat în dimineaţa zilei de 16 aprilie, orele 3.00 într-o fâșie largă de 200 km. În pofida atacului inamic, trupele noastre au trecut la ofensivă conform planificării, diviziile 6 și 7 infanterie înaintând pe câte trei coloane de atac cu valoare de circa un regiment de infanterie, care erau sprijinite de artilerie de câmp și un număr diferit de baterii de obuziere sau de munte.
În ziua de 16 aprilie Divizia 7 infanterie a dus lupte grele în zona localității Hodod și a Cotei 344, unde atacurile și contraatacurile s-au executat succesiv până în după amiaza zilei, când Regimentul 16 infanterie a cucerit cele două obiective. Divizia 6 infanterie a atacat și cucerit în prima zi a ofensivei localitățile Bogdan, Bojan, Ciucea.
Pe văile Crișului Alb și Mureșului au trecut la ofensivă Divizia 2 vânători, lupte grele desfășurându-se în zona localităților Măgulicea, Vârfurile, Vașcău, Tălagiu și Zam. Prima zi a ofensivei a marcat cucerirea inițiativei de către trupele noastre, astfel că în zilele care au urmat trupele diviziilor 6 și 7 infanterie au cucerit localitățile Supurul de Jos, Supurul de Sus, Șimleul Silvaniei, cât și defileul Ciucea, Negreni, obligând inamicul să se retragă de la Crasna. Un succes important a fost obținut în ziua de 18 aprilie, când trupele Diviziei 7 infanterie au ieșit pe pantele vestice ale Dealurilor Tășnadului, de unde au înaintat spre vest pentru interceptarea căii ferate Satu Mare, Carei. Prima etapă a ofensivei se consideră încheiată la 20 aprilie 1919, când majoritatea trupelor române reușiseră să pătrundă în zona Câmpiei de Vest până în apropierea localităților Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta, pentru a căror cucerire era necesară o nouă planificare a operațiilor militare.
În mod surprinzător, eliberarea acestor localități în ziua de 20 aprilie s-a realizat cu ușurință, trupele maghiare retrăgându-se spre Csap, Nireghyhaza, Debrețin și Bekescsaba, fără a mai organiza un aliniament de apărare continuu și eșalonat în adâncime, fiind evidentă intenția organizării apărării pe malul de vest al Tisei.

Ofensiva până la Tisa

Având acordul Puterilor Aliate și Asociate pentru continuarea înaintării trupelor române până la Tisa, la 20 aprilie 1919 Marele Cartier General a emis și transmis Ordinul de operații nr. 457, din care rezulta că ,,Operația trebuie continuată cu maximum de energie până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa. Pentru a pune pe inamic în imposibilitate de a evacua la vest de Tisa și de a reacționa ofensiv mai târziu, este necesar: să se ocupe, în cel mai scurt timp posibil, nodurile de cale ferată de la Debrecen și Bekescsaba, să se distrugă toate podurile aflate pe Tisa între Hust și Szeged.”
În ziua de 21 aprilie 1919 Comandamentul Trupelor din Transilvania a elaborat concepția acțiunilor, misiunea principală revenind, în continuare, Grupului de ,,Nord”, care avea ca obiectiv principal de cucerit orașul Debrețin. Ofensiva a fost declanșată în ziua de 22 aprilie, când s-a acționat pe căile de acces spre Debrețin, trupele ungare opunând rezistență în zona localităților Hosszupaly și Monostorpaly, de unde, după o luptă care a durat circa două ore, s-au retras spre vest. Debreținul a fost ocupat fără luptă în ziua de 23 aprilie, în condițiile în care autoritățile orașului au luat contact cu comandanții români și au comunicat că ordinea este asigurată. La ora 16 au intrat în Debrețin trei detașamente constituite din forțe ale Diviziei 7 infanterie, care au defilat în piața primăriei prin fața comandantului diviziei.
După o pauză de o zi, în după amiaza zilei de 24 aprilie 1919 generalul Gheorghe Mărdărescu a stabilit noi misiuni trupelor din subordine, structura celor două grupuri a fost modificată, acordându-se atenție Grupului de ,,Sud” care urma să aibă misiunea principală- cucerirea orașului Bekescsaba și a unui cap de pod peste Tisa la Szolnok. Pentru ocuparea părții de sud a spațiului dintre preconizata frontieră româno-ungară și Tisa au fost grupte 5 divizii de infanterie și un regiment de roșiori, sprijinite de 124 piese de artilerie, asigurându-se o superioritate cantitativă și calitativă de forțe și mijloace.
Deși se acordase atenția principală zonei central-sudice a frontului, luptele cele mai grele s-au desfășurat la flancul drept al acestuia, unde Divizia de secui a opus o rezistență înverșunată până la 27 aprilie 1919, când, față de acțiunile ferme ale Diviziei 2 cavalerie a fost nevoită să se predea. Capturarea acestei divizii a asigurat libertate de acțiune trupelor Grupului de ,,Nord”, care la 29 aprilie a ieșit pe cursul râului Tisa, în zona Tokay, unde a cucerit un cap de pod care includea și localitatea.
Luptele Grupului de ,,Sud “ au fost mai grele decât se așteptau planificatorii români, astfel că atenția Comandamentului Trupelor din Transilvania s-a concentrat asupra acțiunilor pe direcția Arad, Szolnok și Debrețin, Szolnok, între 25 și 27 aprilie executându-se regrupări de forțe și mijloace pentru reluarea ofensivei. Obiectivul principal fiind orașul Szolnok și podul peste Tisa, pe această direcție s-a concentrat efortul acțiunilor Diviziei 6 infanterie și Diviziei 1 vânători. În zilele de 28, 29 și 30 aprilie au fost ocupate succesiv localitățile Mezotur, Turkeve, Szentes, Mindzent, Hodmezovasarhely, trupele noastre ieșind pe cursul mijlociu al Tisei.
Practic, la 1 mai 1919, trupele noastre ieșise cu majoritatea forțelor pe râul Tisa finalizând prima operație ofensivă pe frontul din Transilvania și Ungaria. Deși în practica militară forțele ajunse la un curs de apă sunt preocupate de ocuparea unui cap de pod, de regulă pentru reluarea ofensivei, trupele române nu au trecut la vest de Tisa, cu excepția micului cap de pod de la Tokay, ca urmare a unei decizii politice prin care guvernul de la București dorea să demonstreze că nu intenționa ocuparea teritoriului Ungariei, ci doar a unui aliniament favorabil apărării, până la reglementarea aspectelor teritoriale dintre cele două state. Dovadă este și ordinul transmis de către Marele Cartier General Comndamentului Trupelor din Transilvaniala 1 mai 1919, în care se arăta că: ,,...misiunea trupelor din Transilvania este: să se mențină frontul ocupat (Tisa); să se asigure ordinea, viața și avutul locuitorilor din regiunile eliberate. În acest scop se destină, deocamdată, pentru apărarea Transilvaniei numai diviziile 1 și 2 vânători, diviziile 16 și 18 ardelene și Divizia 2 cavalerie. Diviziile 6 și 7 sunt destinate a fi transportate pe frontul de Est.”
La cererea guvernului de la Budapesta, transmisă Comandamentului Trupelor din Transilvania la 2 mai, a doua zi partea română a transmis condițiile încetării operațiunilor militare, între care: dezarmarea trupelor ungare care au luptat împotriva armatei române, predarea materialului de război provenit din dezarmarea trupelor, înapoierea către România a materialului rulant de cale ferată evacuat din Transilvania, estimat la 1800 locomotive și peste 70 000 vagoane cu destinație diferită.

Acoperirea pe râul Tisa

În acord cu situația militară la frontiera de nord și est a României, unde trupele bolșevice ruse și ucrainene continuau să constituie un pericol, pentru evitarea unui atac prin surprindere a armatei bolșevice ungare, la începutul lunii mai 1919 Comandamentul Trupelor din Transilvania a planificat o operație de acoperire pe Tisa, cursul râului controlat de către armata română fiind împărțit în trei sectoare, ocupte, de la nord spre sud, de către Detașamentul ,,General Olteanu”(de la Vf. Stogu până la confluența râurilor Tisa și Someș), Divizia 16 infanterie spre sud până la Abadszaolok, Divizia 18 infanterie până la confluența Mureșului cu Tisa. În rezervă, pe direcția Porții Someșului a fost destinată Divizia 2 cavalerie, iar în zona Oradea, Salonta Divizia 6 infanterie. La flancurile trupelor române se aflau trupe cehoslovace, cu care se realizase legătura în zona Munkacs, și sârbe, dispuse în Banat la sud de Mureș.
Dacă teritoriul Transilvaniei fusese eliberat și se instalase autoritățile române, în Banat, ocupat de către trupe franceze și sârbe, continua să exercite conducerea autorități maghiare, în pofida faptului că românii bănățeni își exprimase voința de unire cu țara la Alba Iulia.
Deși armata ungară a înregistrat o înfrângere categorică din partea trupelor române, în perioada care a urmat guvernul bolșevic de la Budapesta a continuat pregătirile militare, a dispus declanșarea unor operații militare împotriva armatei Cehoslovace, efortul fiind concentrat în zona Csap, Muncacs, la joncțiunea dintre trupele române și cele cehoslovace. Pe fondul înfrângerii trupelor cehoslovace, al atacurilor armatei ungare asupra trupelor noastre din capul de pod de la Tokay, Comandamentul Trupelor din Transilvania a ordonat retragerea tuturor forțelor române la est de Tisa, restructurarea dispozitivului de acoperire și constituirea unor rezerve puternice în adâncime.
Ca urmare a intervențiilor delegației ungare la Conferința de Pace pentru a determina retragerea armatei române de la Tisa, reprezentanții SUA și Marii Britanii făceau presiuni asupra lui Ion I.C. Brătianu pentru a acționa în acest sens, cerință inacceptabilă pentru partea română, care la 10 iunie 1919 a susținut categoric: ,,nu va putea să-și ia răspunderea unei retrageri a forțelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaște garanțiile obținute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei.”
La 13 iunie 1919, delegația română aflată la Paris a fost înștiințată despre stabilirea traseului frontierei cu Ungaria, iar Georges Clemanceau transmitea guvernelor de la Budapesta, București și Praga: ,,Frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărți de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia și România. Forțele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilitățile și să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite.” Răspunsul părții române la Nota lui G. Clemanceau a fost prompt și ferm, bazat pe o analiză detaliată și corectă a consecințelor politice și militare ale unei retrageri a trupelor noastre la est de ,,linia Clemanceau”, concluzia fiind că: ,,atâta timp cât armata română era obligată să se apere la fel ca pe frontul de Est, nu trebuie să se renunțe la obstacolul pe care Tisa îl reprezenta în fața unei probabile agresiuni ungare.” La Paris, la acea dată, se confruntau punctele de vedere ale politicienilor și militarilor în privința soluționării conflictului din centrul Europei, generat de către guvernul bolșevic ungar, câștig de cauză având, în cele din urmă, punctul de vedere al mareșalului F. Foch care a susținut că prezența trupelor române la Tisa era necesară până la demobilizarea armatei ungare și înlăturarea pericolului pe care aceasta îl constituia pentru statele vecine.

Cooperare româno-polonă împotriva bolșevicilor

După proclamarea independenței Poloniei în ziua când se semna capitularea Germaniei la Compiégne, guvernul polonez intenționa alipirea Galiției, teritoriul revendicat și de către efemera Republică Ucraineană unde naționaliștii și bolșevicii se confruntau pentru putere. Planificând pentru 15 mai 1919 o ofensivă împotriva trupelor ucrainene, guvernul de la Varșovia a solicitat executivului de la București intervenția armatei române pentru luarea sub control a părții de sud a Galiției ( Pocuția) și asigurarea flancului drept al armatei polone de către trupele noastre.
Acordul guvernului român în privința acțiunii militare în Pocuția a fost urmat de Ordinul de operații nr. 1195 al Marelui Cartier General, din 22 mai 1919, conform căruia „Divizia 8-a va trece frontiera Bucovinei și va înainta între Nistru și munți, până pe linia Nadworna, Ottinya, Niewiskca. Operațiunea trebuie să înceapă în ziua de 23 mai.“
Generalul Constantin Prezan, șeful Statului Major General, cerea ca forțele comandate de către generalul Iacob Zadik să evite un conflict cu ucrainenii care luptau sub comanda lui S. Petliura contra bolşevicilor, prevenind comandamentul ucrainean despre acțiunea armatei române, care trebuia justificată „pe considerațiunea că avem absolută nevoie să stabilim imediat legătura cu trupele noastre din Transilvania. În acest scop trebuie să punem stăpânire pe calea ferată Cernăuți-Kolomeea și Sighetul Maramureșului, singura legătură directă existentă între cele două regiuni.“
Pentru acțiunile viitoare Divizia 8 infanterie era atenționată atât asupra necesității realizării și menținerii legăturii cu Grupul de „Nord“ al trupelor din Transilvania, cât şi în privința obligației de a se stabili legătura cu armata poloneză. De asemenea, se ordona ca zona ce urma a fi ocupată de această divizie să fie organizată și administrată ca zonă militară, scop în care trebuia constituit un comandament special.
Acțiunea care urma să înceapă în Pocuția a fost precedată de lansarea din avioanele Escadrilei 10 a unei proclamații a generalului Iacob Zadik, adresată populației din acel teritoriu, în care se arăta că: „Trupele regale române, simțind nevoe de a stabili o legătură între trupele române din Maramureș și cele din Bucovina, și cum această legătură nu se poate face decât pe linia ferată Sniatyn – Kolomeea – Delatyn – Körösmezö, Comandamentul Suprem al trupelor a luat hotărârea să ocupe teritoriul respectiv al Galiției pentru a garanta siguranța legăturii pe această linie.“
Pentru trecerea la îndeplinirea misiunii primite de Divizia 8 infanterie, generalul Iacob Zadik a emis și semnat Ordinul de operațiune nr. 21, în care se prezenta executanților situația pe teatrul de operații din Galiția. Operaţiunile prevăzute erau necesare „pentru a ne putea pune în legătură cu polonii ce înaintează spre sud, cu cari apoi să luptăm în contra bolșevismului și pentru a obține singura legătură de cale ferată ce există între trupele din Bucovina și cele din Transilvania.“ Ordinul includea și o anexă cu „Instrucțiuni cu privire la modul de conducere al trupelor și ofițerilor pe teritoriul care urma a fi ocupat“, care, între altele, prevedea: „Purtarea ofițerilor și trupei cu populația va fi cât mai omenoasă. Se va proceda însă cu toată energia în cazuri de ostilități din partea populației. Teritoriul ocupat va fi organizat și administrat ca zonă militară.“
Trecerea trupelor noastre în Galiția a avut loc simultan în dimineața zilei de 24 mai, orele 04.30, înaintarea desfășurându-se cu prudență, având în vedere unele rezistențe opuse de trupele ucrainene. În acord cu situația, în ziua de 25 mai 1919 s-a stabilit ca detașamentele să continue înaintarea, inclusiv forțele de la Kolomeea, care trebuia ca în seara zilei de 26 mai să ocupe localitatea Ottinya și aliniamentul Olesza, cota 338, Przybitow, urmând să organizeze și apărarea sectorului cuprins între Nistru și Korenka.
Pentru ziua de 27 mai, prin Ordinul de operații nr. 26, generalul Iacob Zadik a dispus: „Atingându-se obiectivele fixate prin ordinele Corpului 4 Armată, trupele se vor opri și vor organiza poziții de rezistență pentru un caz eventual de atac din partea inamicului.“ Situația impunea adoptarea măsurilor imediate în vederea organizării supravegherii și apărării între Nistru și creasta Carpaților Păduroși, astfel că s-a stabilit ca misiunea să fie încredințată colonelului Petre Cănciulescu, comandantul Brigăzii 15 Infanterie, căruia i-au fost puse la dispoziție importante forțe de infanterie, cavalerie și artilerie.
Pentru apărarea pe Nistru între Odaye și Batin (exclusiv), au fost destinate detașamentele aflate sub comanda coloneilor Alexandru Odobescu și Vasile Dumbravă, efortul măsurilor de supraveghere și apărare făcându-se în sectoarele Zastavna–Horodenka și Ottinya, unde comunicațiile trebuiau blocate. Se avea în vedere și realizarea legăturii de colaborare și cooperare între trupele de la flancul stâng al Diviziei 8 infanterie și cele ale „Grupului Olteanu“, aflate la vest de zona muntoasă.
După finalizarea luării sub control a Pocuției, s-a trecut imediat la punerea în aplicare a măsurilor stabilite pentru restabilirea transporturilor pe căile ferate, în principal a celor care legau Kolomeea cu Nadworna, Ottinya, Lujan și Ștefănești. De asemenea, trebuia realizate sau restabilite legăturile telefonice și telegrafice între Cernăuți, Horodenka, Ottinya și Kolomeea, unde se aflau punctele de comandă ale detașamentelor subordonate nemijlocit generalului Iacob Zadik.
Luarea sub control a Pocuției asigura o legătură necesară între trupele române de la est și vest de Carpții Păduroși, a contracarat orice posibilitate de cooperare militară directă între trupele boșevice din estul și centrul Europei, iar armata română avea sub control teritoriul de la Nistru până la Tisa, două obstacole naturale favorabile apărării contra previzibilelor atacuri dinspre est și vest, aspect confirmat de ofensiva ungară din iulie 1919.
*
* *
Așadar, prima jumătate a anului 1919 a fost marcată de acțiuni în plan politic și militar care, privite din perspectiva intereselor României, s-au concretizat în agresare militară la frontiera de pe Nistru și în Ardeal, atitudini politice potrivnice la Conferința de Pace de la Paris, care, în cele din urmă, au fost gestionate cu artă politică și militară. Prezența trupelor aliate în Basarabia a fost de natură să ușureze acțiunea militară românască la Nistru, iar înțelegerea situației românilor din Ardeal în condițiile reacției nefirești a autorităților de la Budapesta, cât și pericolul pe care un stat bolșevic în centrul Europei îl constituia pentru statele din zonă, a fost urmată de acordul ca trupele noastre să ia sub control parte din teritoriul care fusese stabilit în convenția politică din anul 1916.

Categorie: