ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE ROMÂNIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1919 PENTRU APĂRAREA HOTĂRÂRILOR DE UNIRE ADOPTATE LA CHIŞINĂU, CERNĂUŢI ŞI ALBA-IULIA (I)

Realizarea României Întregite a însemnat îndeplinirea scopului politic şi militar pentru care Ţara şi armata sa au fost angajate în Primul Război Mondial, obiectiv care a fost înscris în planul de campanie pentru anul 1916, materializat atât ca urmare a victoriilor militare din vara anului 1917, cât şi a unor evoluţii geopolitice şi geostrategice favorabile din anii 1917 şi 1918.
Revoluţia bolşevică şi Rusia din octombrie 1917, urmată de instalarea unui regim politic de aceeaşi natură la Budapesta în primăvara anului 1919, au fost factori de insecuritate pentru România, iniţial la Prut şi apoi la Nistru, cât şi în Carpaţii Occidentali şi la Tisa. Regimurile politice de la Petrograd şi Budapesta, uneori în colaborare politică şi încercări de cooperare militară, au încercat să zădărnicească activitatea forţelor unioniste româneşti din teritoriile fostelor imperii ţarist şi austro-ungar, apoi, în 1919 şi 1920, să ocupe militar Basarabia, nordul Bucovinei şi Ardealul până la Mureş prin invocarea Convenţiei de la Belgrad din toamna anului 1918.
Aşadar, anul 1919 poate fi numit cel al apărării Marii Uniri din anul 1918, în condiţiile în care, din ianuarie până spre sfârşitul lunii august, de la Nistru până la Dunărea Mijlocie, prin ocuparea Budapestei, concomitent cu luptele politice în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, s-au desfăşurat confruntări militare care au avut ca finalitate diminuarea atacurilor la Nistru şi lichidarea statului bolşevic din centrul Europei.

Atacul bolşevic de la Hotin şi Ataki din ianuarie 1919

Deşi trupele române luaseră sub control cea mai mare parte a Basarabiei încă din iarna anului 1918, partea de nord a acesteia a rămas sub ocupaţia trupelor austro-ungare până spre sfârşitul lunii octombrie 1918. Pe fondul prăbuşirii fostei monarhii austro-ungare şi retragerii trupelor austriece spre vest, Divizia 1 cavalerie a primit ordin să-şi extindă zona de responsabilitate spre nord, să ia sub control calea ferată Lipcani, Moghilev şi localitatea Hotin, să treacă la acoperire în partea de nord a Basarabiei de la Prut până pe Nistru, apoi în lungul fluviului până la Ataki. Hotinul era localitatea cea mai importantă din sectorul de acoperire al Diviziei 1 cavalerie, astfel că în acea zonă a fost constituit şi dislocat Detaşamentul „General Davidoglu”, cu misiunea de a asigura ordinea în oraş şi împrejurimi, de a respinge inamicul venit de dincolo de Nistru „cu cea mai mare violenţă, până la distrugerea completă a localităţii în care se adăpostesc unităţile concentrate în acest scop”.
Situaţia din nordul Basarabiei, cu influenţă şi asupra celei din nordul Bucovinei, s-a schimbat în noaptea de 6-7/19-20 ianuarie 1919, când, pe fondul unor grave neglijenţe ale comandanţilor unităţilor de la Hotin, bandele ucrainene de peste Nistru şi din nordul Basarabiei au ocupat prin surprindere localităţile Ataki şi Hotin, obligând trupele noastre să se retragă precipitat şi în dezordine. Evaluând corect situaţia, în ziua de 7/20 ianuarie, generalul Mihai Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie, îl înştiinţa pe generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8 infanterie din Bucovina, că faţă de situaţia creată „va fi nevoie să vă asiguraţi paza şi contactul cu noi în direcţia Cernăuţi, Hotin şi Cernăuţi Lipcani”. Aşa cum s-a previzionat, situaţia s-a agravat chiar din noaptea de 7-8/20-21 ianuarie 1919, când în sectorul Hotin-Ataki trupe şi bande bolşevice ucrainene şi-au intensificat atacurile, având şi sprijinul unei părţi a populaţiei neromâneşti, iar riposta forţelor noastre a fost sub aşteptări.
Cooperarea dintre cele două divizii române vecine era o necesitate obiectivă, realizarea acesteia fiind atribut al comandantului Corpului 4 armată, generalul Nicolae Petala, dar şi a celei directe între generalii Iacob Zadik şi Mihai Schina, dovadă fiind consistenta corespondenţă dintre cei doi. Concret, generalul Iacob Zadik a subordonat comandantului Diviziei 1 cavalerie forţe din Divizia 8 infanterie, a căror misiune era: „… de a opri orice încercare de înaintare a trupelor duşmane în Bucovina, spre Cernăuţi şi eventual de a concura cu trupele Diviziei 1 cavalerie la o acţiune ofensivă, pentru respingerea inamicului către Nistru, însă aceasta numai pe baza unei aprobări speciale a Diviziei a 8-a”. Măsurile întreprinse în zilele de 10/23 ianuarie şi 11/24 ianuarie 1919, erau parte a planului de acţiune actualizat, în cadrul căruia, pe baza informaţiilor din teritoriul de la nord de Nistru şi sudul Galiţiei, cât şi a acţiunilor declanşate de către bolşevicii ucraineni începând cu noaptea de 6-7/19-20 ianuarie, se făcea aprecierea că exista posibilitatea unui atac puternic pe direcţia Kolomeea - Cernăuţi. Faţă de o asemenea evaluare, hotărârea generalului Iacob Zadik era: „Supravegherea frontierei Bucovinei cu forţe puţine şi menţinerea grosului de forte disponibile pentru a izbi pe inamic în orice direcţie s-ar prezenta”. Considerându-se că dispozitivul stabilit anterior corespundea concepţiei viitoarelor acţiuni ale Diviziei a 8-a infanterie, generalul Iacob Zadik a precizat în planul de acţiune că nu se impunea nicio modificare, dar făcea unele precizări privind modul de acţiune a unităţilor, atenţionând comandanţii din subordine că era necesar să fie în permanenţă corect informat despre acţiunea inamicului, cu date concrete, ca o condiţie esenţială pentru luarea unor hotărâri corecte şi eficiente, cât şi despre faptul că „au în faţa lor bande de jefuitori. Ofiţerii vor atrage atenţia soldaţilor şi îi vor face să înţeleagă că pentru cei care nu s-au dat la o parte în faţa trupelor organizate de la Oituz, ar fi o mare ruşine să cedeze în faţa unor bande neorganizate şi neinstruite”. Acţiunile pentru recucerirea terenului pierdut în zilele de de 6 şi 7/19 şi 20 ianuarie au început în ziua de 15/28 ianuarie 1919, zi în care Divizia 1 cavalerie a intrat în subordinea Corpului 4 armată, acţiunile desfăşurându-se astfel: „Detaşamentul Colonel Ressel, în unire cu batalionul de la Toporăuţi al Diviziei 8-a, a atacat astăzi pe 4 coloane linia satelor Gorinzi - Nedobăuţi. Lupta în special la aripa dreaptă spre Niedobăuţi a fost foarte îndârjită, trupele bolşevice erau întărite la lizierele satelor având multe mitraliere şi artilerie, tunuri de diferite calibre trăgând dinspre Hotin, având însă un efect aproape nul. La ora 12 toate satele au căzut în mâinile trupelor noastre. Inamicul a lăsat foarte mulţi morţi şi fuge spre Hotin. Cele trei detaşamente ocupă azi linia Nedobăuţi, Dolani, Tolburian, Cozăceni”. Atacul general asupra Hotinului, planificat iniţial pentru ziua de 18/31 ianuarie 1919, s-a executat a doua zi la cererea generalului Cleante Davidoglu, adresată şefului de stat major al Diviziei 1 cavalerie, în care justifica solicitarea astfel: „Căci mai bine încet şi sigur, şi mai ales că trupele sunt obosite şi se teme a încerca acest atac în ziua de 18 ianuarie. Vă asigur că nu se va pierde nimic şi vom prinde tot ce este în Hotin”. La ora 10.30 oraşul era ocupat, iar în orele care au urmat a fost realizat dispozitivul de apărare pe Nistru.
Restabilirea ordinii în nordul Basarabiei a fost o acţiune complexă şi complicată, datorită lipsei de prevedere a conducerii brigăzii de cavalerie comandată de către generalul Cleante Davidoglu, a dispersării excesive a forţelor şi mijloacelor, a neluării în considerare a atitudinii potrivnice a populaţiei neromâneşti din zonă şi a unor informaţii pe care subunităţile de grăniceri le furnizaseră în baza obligaţiilor care le reveneau şi a cooperării organizate la nivelul Diviziei 1 cavalerie. Pierderile mari înregistrate în rândul trupelor de grăniceri şi cavalerie, dar mai ales reacţia trupelor române, inclusiv din divizia comandată de generalul Iacob Zadik, a făcut obiectul unor articole de presă în Marea Britanie, care denaturau grav realitatea, ceea ce, firesc, a determinat Marele Cartier General român să ordone o anchetă asupra evenimentelor de la Hotin din luna ianuarie 1919. Evenimentele de la Hotin şi Ataki au făcut obiectul unei analize a generalilor Iacob Zadik şi Nicolae Petala, care au înaintat rapoarte pe cale ierarhică, din care rezultă că: „Bandele bolşevice de peste Nistru, care fac continuu incursiuni pe teritoriul nostru, sunt în înţelegere şi în strânsă legătură cu autorităţile şi trupele ucrainene. Examinând numai acţiunile ce au avut loc în regiunile Hotinului şi Ataki, se evidenţiază în mod neîndoios, nu numai consimţământul tacit, dar sprijinul efectiv şi material al autorităţilor şi armatei ucrainene”.
Restabilirea ordinii în zona Ataki-Hotin, a asigurat o relativă linişte în cadrul unităţilor aflate în Bucovina şi nordul Basarabiei, cu efective numeroase, bine pregătite şi capabile să se confrunte cu un adversar nu atât de periculos, pe cât se vehicula în anumite medii interesate de acest spaţiu geografic. Până la 19 februarie 1919, nu au fost consemnate evenimente deosebite, doar faptul că pe fondul nevoilor operative de pe frontul din Transilvania, la 17 februarie „a plecat din Cernăuţi cu destinaţia Cluj (Divizia 6-a) Trenul sanitar nr. 8 al Diviziei a 8-a, în conformitate cu ordinul Marelui Cartier General (Serviciul sanitar)”.
La începutul lunii martie 1919, pe fondul intensificării activităţii organizaţiilor bolşevice la graniţa României, a informaţiilor privind o posibilă cooperare între bolşevicii lui I.V. Lenin şi Kun Bela din Ungaria, ultimul fiind în curs de organizare a „gărzilor roşii”, la Nistru s-au adoptat, prin ordinele Marelui Cartier General român, măsuri de intensificare a securităţii şi apărării teritoriilor dintre Prut şi Nistru.
Astfel, prin „Ordinul nr. 2710” din 1 martie 1919, Marele Cartier General a dispus ca începând din 2/3 martie Divizia 4 infanterie să intre în subordinea Corpului 5 armată, care avea misiunea să apere linia Nistrului până la nord de Soroca, stabilindu-i-se ca zonă de concentrare localităţile Făleşti, Codreşti, Ţuţora, Sculeni, care cu aprobarea Marelui Cartier General putea fi folosită acolo unde situaţia o impunea, deci şi în nordul Basarabiei, chiar şi în Bucovina. Urmare a ordinului Marelui Cartier General, Corpul 4 armată rămânea fără o divizie, ceea ce a impus măsuri imediate pentru constituirea unei rezerve consistente, care să intervină oportun şi eficace în fâşia de apărare de care răspundea generalul Nicolae Petala.
Pe de altă parte, Marele Cartier General român aprecia că situaţia politică şi militară din Rusia impunea punerea în aplicare a tuturor ordinelor, stabilind ca până la 22 martie 1919 să fie finalizată fortificarea liniei Nistrului de la limita estică a Bucovinei până la Marea Neagră, şi a organizat poziţia principală de rezistenţă, instruirea trupei şi menţinerea unui moral ridicat în rândurile acesteia.
În baza ordinelor primite sau emise în prima jumătate a lunii martie 1919, până la începutul lunii aprilie a fost finalizat sistemul de apărare în nordul Basarabiei şi Bucovina, realizarea dispunerii trupelor în poziţiile cele mai avantajoase pentru apărare.

Acţiuni militare desfăşurate de Armata Română în Transilvania şi Ungaria în prima jumătate a anului 1919

În cursul lunilor noiembrie şi decembrie 1918, conform deciziilor la nivelul Puterilor Aliate şi Asociate de la Paris, ale Guvernului român, aflat la Iaşi apoi la Bucureşti, concomitent cu continuarea operaţiilor militare specifice situaţiei din Basarabia şi Bucovina, diviziile 7 infanterie şi 1 vânători au trecut Carpaţii Orientali prin trecătorile Bistricioara, Bicaz, Uz, Ghimeş şi Oituz, au înaintat în depresiunile Ciuc şi Gheorghieni, apoi pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului, luând sub control partea de est a Transilvaniei până pe aliniamentul râului Mureş, stabilit ca linie de demarcaţie între trupele ungare şi cele ale statelor aliate.
Înaintarea celor două divizii a fost precedată de recunoaşteri, care au durat câteva zile, iar efectivele angajate au învins toate greutăţile determinate de condiţiile meteo nefavorabile, astfel că militarii „merg sprinteni, călcând din nou ţinuturile pe care tot ei le cuceri¬seră prin lupte crâncene cu doi ani mai înainte, dar pe care trebuiseră sa le părăsească, nu înfrânţi de duşman, dar siliţi de necesităţi strategice, de ei neînţelese”.
În contextul prevederilor Convenţiei de la Belgrad şi al solicitării Consiliului Naţional Român din Transilvania, trupele române au rămas în aceste zone de dislocare, pentru a nu da pretext adversarilor să invoce că Unirea de la 18 noiembrie / 1 decembrie s-a decis sub presiunea şi ameninţarea armelor.

Trecerea Mureşului

După proclamarea unirii Ardealului şi Bucovinei cu patria mamă, Armata Română a reluat înaintarea în Transilvania, forţele Diviziei 7 infanterie ocupând nodurile de cale ferată de la Târgu-Mureş, Luduş şi Uioara, au eliberat localităţile Reghin, Târgu-Mureş, Bistriţa şi Năsăud, iar cele ale Diviziei 1 vânători localităţile Odorhei, Miercurea-Ciuc, Braşov,Râşnov, Homorod, Caţa. Dat fiind faptul că zonele de acţiune ale celor două divizii ajunseseră la o dezvol¬tare foarte mare, Marele Cartier General a ordonat deplasarea Diviziei 2 vânători din Basarabia în Ardeal, prin transport pe ca¬lea ferată, pentru a se concentra până la 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919 în raionul Sibiu, Orăştie, Deva, Petroşani.
În acelaşi context, la 15/28 decembrie 1918, a început transportul pe calea ferată a Diviziei 6 infanterie pe direcţia Adjud - Ghimeş-Palanca - Valea-Mureşului, care până la 27 decembrie 1918 / 9 ianuarie 1919 s-a concentrat în raionul Târgu-Mureş, Cucerdea, Aiud, Alba-Iulia, Turda. Prin prezenţa în Ardeal a celor patru divizii s-a asigurat controlul asupra trecătorilor din Carpaţii Meridionali, precum şi a căilor de comunicaţii ce asigurau legătura între zona extracarpatică şi Depresiunea Transilvaniei. Afluirea de mari unităţi române către zona Ardealului, a impus Marelui Cartier General român, care se instalase la Bucureşti, constituirea la 11/24 decembrie 1918 a Comandamentului Trupelor din Transilvania, cu punctul de comandă la Sibiu, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moşoiu, iar ca şef de stat major pe generalul Ştefan Panaitescu.
Constatând că Guvernul de la Budapesta refuza să respec¬te deciziile Puterilor Aliate şi Asociate referitoare la obligativitatea retragerii trupelor maghiare din spaţiul delimitat de râul Mureş şi Carpaţii Occidentali, la care se adăugau masacrele asupra populaţiei româneşti şi ampla acţiune de evacuare a bunurilor publice şi private în afara spaţiului românesc, Marele Cartier General român a ordonat trupelor subordonate să pregătească reluarea înain¬tării spre vest. Decizia era determinată şi de aprecierea pe care o făcea Mihai Pherechide - atunci preşedintele ad-interim al Consi¬liului de Miniştri, în condiţiile în care Ion I.C. Brătianu era plecat la Conferinţa de Pace de la Paris: „Situaţia din Transilvania devine intole¬rabilă. Ungurii distrug pe românii noştri; asasinatele se succed în fiecare zi”. În acelaşi timp, generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General al Armatei Române, a transmis la Paris primului-ministru că: „În regiunile Ardealului neocupat încă de trupele române, teroarea se întinde din ce în ce mai mult. Primesc zilnic tele¬grame disperate prin care toată populaţia şi societăţile culturale fără deosebire de neam, credinţă şi lege imploră ajutorul nostru”. Date cu caracter asemănător se aflau şi în raportul consulului german la Budapesta, în care se arăta că „ungurii tratează popula¬ţia română de dincoace de linia de demarcaţie extrem de brutal”.
Comandamentele aliate din Balcani şi România, conduse de către generalii Franchet d’Esperey şi Henri M. Berthelot au receptat corect cerinţele factorilor de decizie politică şi militară de la Bucureşti, în condiţiile în care datele pe care le deţineau din surse proprii confirmau situaţia din zonă, astfel că au autorizat trupele române să ocupe într-o primă etapă aliniamentul Dej, Cluj, ulterior Sighetul-Marmaţiei, Baia-Mare, Satu-Mare, Carei, Oradea, Arad. Decizia privind înaintarea trupelor române a fost adusă la cunoştinţa guvernului ungar de către generalul Henri M. Berthelot prin locotenent-colonelul Fernand Vix din misiunea aliată de la Budapesta.
În baza acordului aliaţilor, la 14/27 decem¬brie 1918, Marele Cartier General român a emis un ordin de operaţii în care se arăta că: „Ştirile care vin din regiunea Clujului, sunt din ce în ce mai alarmante. Faţă de această situaţiune, Aliaţii ne-au autorizat să depăşim linia Mureşului, cu sco¬pul de a asigura viaţa şi avutul populaţiei din regiunile terori¬zate. Astfel fiind, se ordonă: Divizia 7 va ocupa cât mai repede posibil regiunea Turda, Cluj, Dej. Pentru ca la nevoie acţiunea Diviziei 7 să poată fi sprijinită la timp, Divizia 1 vânători va împinge maxim de forţe posibil până în Valea Mureşului, în regiunea Alba-Iulia - Aiud. Acţiunea celor două divizii să fie coordonată. Dat fiind că în regiunea Cluj sunt semnalate adunări pu¬ternice de trupe secuieşti armate, Comandamentul Diviziei a 7-a va îndruma acţiunea astfel încât succesul să fie asigurat. Trebuie evitat un conflict armat. În acest scop Comanda¬mentul Diviziei a 7-a va intra în legătură cu Comandamentul tru¬pelor inamice din regiunea Cluj, prevenindu-l că: înaintarea trupelor noastre se face după indicaţiunile aliaţilor; din ordinul acestora, să evacueze fără întârziere regiunea Cluj-Dej. S-au dat dispoziţiuni a se trimite în Transilvania noi forţe. Până la sosirea lor comandamentele de divizii vor lăsa în centrele principale, în spatele lor, mici detaşamente cu misiunea de a servi drept sprijin gărzilor naţionale la menţinerea ordinii”.
Pentru îndeplinirea misiunii primite, Divizia 7 infanterie, care avea misiunea de a pune stăpânire pe zona Dej - Cluj - Turda, a constituit dispozitivul de înaintare pe două eşaloane şi a început deplasarea cu trenul şi mijloace auto în ziua de 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919, astfel că a doua zi unităţi din Brigada 14 infanterie au ajuns la Bistriţa şi Beclean la Dej, în timp ce Regimentul 16 infanterie şi o baterie de artilerie a ocupat în ziua de 22 decembrie / 4 ianuarie localitatea Gherla, asigurându-şi astfel li¬bertatea de acţiune spre sud pentru o eventuală participare la eliberarea oraşului Cluj. Coloana de sud formată din Regimentul 15 infanterie, a trecut la înde¬plinirea misiunii la 21 decembrie 1918 / 3ianuarie 1919, înaintând de la Luduş şi Uioara până la Cucerdea, lăsând în această lo¬calitate un batalion pentru asigurarea flancului stâng, apoi a înaintat până la Turda, care a fost luată sub control a doua zi. Pentru eliberarea oraşului Cluj s-a constituit o grupare de forţe pusă sub comanda colonelu¬lui Anton Gherescu, comandantul Brigăzii 13 infanterie. Concentrate la Gherla în ziua de 23 decembrie 1918 / 5 ianuarie 1919, aceste trupe au intrat în Cluj în ziua de 24 decembrie 1918 / 6 ianuarie 1919, fiind luat sub control un oraş cu o semnificaţie deosebită în istoria Ardealului, cu o poziţie strategică şi infrastructură importantă pentru acţiunile viitoare.
Trupele Diviziei 1 vânători şi-au concentrat efortul pe direcţia Alba-Iulia - Aiud - Teiuş, în noaptea de 14-15/27-28 decembrie 1918 Brigada 1 vânători a început transportul trupelor sale pe calea ferată, fiind precedată de un batalion din Regimentul 1 vânători, îmbarcat în staţiile de cale ferată din localităţile Odorhei şi Haşfalău, care în seara zilei de 15/28 decembrie au ajuns la Blaj. Până în seara zi¬lei de 21 decembrie 1918 / 3 ianuarie 1919, regimentele 1 şi 5 vânători au ocupat raio¬nul Aiud - Alba-Iulia - Teiuş, în timp ce escadronul de cavalerie a realizat joncţiunea cu flancul stâng al Diviziei 7 infanterie la Uioara. Celelalte forţe ale Diviziei 1 vânători s-au regrupat în raionul Sighişoara - Braşov - Miercurea-Ciuc - Odorhei, asigurând ordinea într-o zonă care se impunea a fi securizată, datorită acţiunilor ostile a populaţiei neromâneşti din zonă. Urmare a acţiunilor desfăşurate în cursul lunii decembrie 1918, trupele române au reuşit să ia sub control o parte însemnată din teritoriul naţional, precum şi importante oraşe: Dej, Gherla, Cluj, Turda, Alba-Iulia, Aiud, Teiuş, precum şi zona minieră Petroşani, care asigurau condiţii dintre cele mai bune pentru protecţia populaţiei şi reluarea acţiunilor spre vest.
Tot în această perioadă, Marele Cartier General a ordonat Diviziei 6 infanterie să înceapă deplasarea din garnizoanele din Moldova să meargă astfel încât până la 27 decembrie 1918 / 9 ianuarie 1919 să termine concentrarea trupelor în raionul Târgu-Mureş - Cucerdea - Aiud - Alba-Iulia – Turda, constituind astfel rezerva grupă¬rii de forţe române din Transilvania.
Abia sosită din Moldova, Divizia 6 infanterie a ocupat un raion cu o suprafaţă mare, marcat de localităţile Cluj, Târgu-Mureş, Aiud, Alba-Iulia, Zlatna, în timp ce Divizia 2 vânători a rămas în continuare în zona Sibiu - Sebeş - Deva - Petroşani, iar Divizia 7 infanterie a fost deplasată mai spre nord-vest în scopul de a ocupa aliniamentul Sighetul Marmaţiei - Baia-Mare - Zalău. Divizia 1 vânători a fost dispusă în raionul Miercurea-Ciuc - Praid - Blaj - Braşov - Târgu-Secuiesc, cu misiuni de asigurare şi menţinere a ordinii.
În cursul lunii ianuarie 1919, cu acordul aliaţilor, comandamentul român a ordonat reluarea înaintării, trupele noastre reuşind să elibereze la 14/27 ianuarie Zalăul, iar până spre sfârşitul lunii Sighetul-Marmaţiei şi Baia-Mare, astfel că până la sfârşitul lunii ianuarie cele trei divizii din eşalonul întâi au ocupat un aliniament marcat de localităţile Trebuşa, Câmpulung pe Tisa, care continua spre sud prin vârful Capul Fetei, Recea, vârfurile Măgura Priei, Secătura Caprei, Glăvău, Bihor, Găina, apoi localităţile Zam, Paioga, Fintoag, Runcu, Bucova.

Ofensiva trupelor române între Munţii Apuseni şi râul Tisa

La începutul lunii ianuarie 1919, la Paris s-au deschis lucrările Conferinţei de Pace, unul dintre scopurile declarate fiind consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau întregite prin dispariţia imperiilor ţarist, austro-ungar şi otoman. Relaţiile politice şi militare dintre România şi Ungaria erau la acea data ca şi inexistente, în condiţiile în care Guvernul de la Budapesta refuza să recunoască Unirea românilor decisă la Alba-Iulia şi consfinţită prin acte juridice de către regele Fedinand I şi Guvernul de la Bucureşti.
În cuvântarea rostită de către primul ministru român Ion I.C. Brătianu, la 19 ianuarie / 1 februarie 1919 în cadrul unei şedinţe plenare a Conferinţei de Pace, a fost prezentată şi situaţia românilor din Transilvania, aflaţi încă sub ocupaţie maghiară şi formulată cerinţa respectării prevederilor Convenţiei politice încheiate la Bucureşti la 4/17 august 1916. Pe fondul situaţiei inacceptabile din teritoriul românesc administrat de către autorităţile maghiare, la 8/21 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu a înaintat o Notă unor lideri politici şi militari ai aliaţilor, în care arăta că: „E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta provoacă dezordini şi organizează bolşevismul. Acestă agitaţie, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania şi în Regatul român decepţii şi descurajare în momentul când mizerii de odin material cer de la poporul român o mare energie morală”.
După mai multe intervenţii ale delegaţiei române aflată la Paris, la 12/25 februarie 1919 Consiliul Militar Interaliat a fost de acord ca trupele române din Transilvania să înainteze spre vest până pe aliniamentul Satu-Mare - Carei - Oradea - Salonta - Arad, localităţi în care să fie instalate trupe franceze, atrăgându-se atenţia asupra faptului că luarea sub control a acelui teritoriu urma să aibă loc după retragerea unităţilor maghiare. Trupele ungare trebuiau să se retragă la vest de o linie marcată de un punct situat la 12 km vest de confluenţa Someşului cu Tisa, apoi trecea pe la 5 km vest Debreţin, 5 km Vest Oroshaza, Hodmezovasarhely, Szeged. Limita sudică o reprezenta râul Mureş, între Arad şi Szeged, iar cea nordică era marcată de râurile Someş şi Tisa. Între cele două linii se realiza o zonă neutră, care urma să fie ocupată de trupe franceze, engleze, italiene şi americane. Locotenentul colonel Ferdinand Vix a înştiinţat guvernul maghiar despre decizia Consiliului Militar Interaliat abia la 6/19 martie. Considerând decizia de la Paris ca inacceptabilă, a doua zi guvernul condus de către Denes Berinkey a refuzat punerea ei în aplicare, şi-a depus mandatul, astfel că în seara aceleaşi zile s-a format un executiv format din socialişti şi comunişti, având ca preşedinte pe Garbai Sandor şi ministru de Externe pe Kun Bela, care au proclamat la 8/21 martie Republica Ungară a Sfaturilor, marcându-se astfel apariţia unui stat bolşevic în centrul Europei. Printre obiectivele noului guvern figurau: reorganizarea armatei, tratative cu soviete¬le ruse pentru o acţiune comună politico-militară, decretarea mobilizării generale. Totodată, vizându-se atacarea României şi Cehoslovaciei, se făcea cunoscut că Ungaria se afla în stare de război „cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”.
Pe fondul dezbaterilor care aveau loc la Paris în legătură cu viitoarele frontiere, în şedinţa Consiliului Suprem din 12/25 martie 1919, Georges Clemenceau recunoştea că „linia trasată în Transilvania este dincoace de frontiera promisă românilor”, iar ministrul de Externe
francez Stephen Pichon, într-o convorbire cu reprezentanţii marilor puteri aliate, sublinia că „stabilirea acestei linii nu aduce prejudicii hotărârii noastre finale asupa frontierei româno-maghiare”.
La 9/22 martie 1919, generalul Henri M. Berthelot a comunicat Guver¬nului de la Bucureşti decizia Consiliului Militar Interaliat în problema româno-ungară, făcându-i precizările menite să evite eventualele confruntări între trupele române şi cele ungare. În baza acestor precizări, generalul C. Prezan a emis pentru Comandamentul Trupelor din Transilvania, la 20 martie / 2 aprilie 1919, „Ordinul nr. 3056”, în care se preciza modul de acţiune al trupelor de la contact, cât şi de înaintare a trupelor române până pe noul aliniament.
În aceeaşi zi, Guvernul de la Budapesta a fost înştiinţat de către generalul Jan Christian Smuts, asupra notei aliaţilor cu privire la zona neutră şi noul aliniament pe care urma să se retragă armata ungară în termen de l0 zile, înce¬pând cu 23 martie / 5 aprilie 1919. Faţă de situaţia creată, Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania să înteprindă măsurile care se impuneau pentru a face faţă oricăror acţiuni executate de către armata ungară, concomitent cu îndreptarea atenţiei asupra frontului de est, ameninţat de ofensiva rusă care repurtase succese în Ucraina împotriva trupelor contra¬revoluţionare şi se apropia de Odessa. În primăvara anului 1919, intenţia bolşevicilor aflaţi la conducerea Ungariei a fost de a-şi coordona eforturile cu armata roşie ucraineană, care dorea ocuparea nordului Basarabiei şi al Bucovinei. Statul major al armatei franceze şi misiunea britanică din Budapesta au interceptat o telegram transmisă de la Budapesta lui V.I. Lenin, în care se arăta că: „Republica ungară roagă să se încheie cu guvernul sovietic rus o alianţă ofensivă. Cu armele în mâini declarăm că ne vom opune tuturor duşmanilor proletariatului şi rugăm să ne daţi imediat preciziuni asupra situaţiei militare”. Drept răspuns, târziu şi tardiv, la 25 aprilie 1919, V.I. Lenin a dat comandamentului Armatei Roşii ucraineene instrucţiuni care prevedeau ca ofensiva să se desfăşoare pe teritoriile Galiţiei şi Bucovinei, pentru a realiza joncţiunea directă cu Armata Roşie ungară, în timp ce alte grupări urmau „să pornească o ofensiva pentru ruperea pozi¬ţiilor forţelor regale ale României şi încercuirea lângă Nistru”. Eludând demersurile reprezentanţi¬lor puterilor aliate şi asociate, Guvernul de la Budapesta a continuat politica agresivă faţă de România, în condiţiile în care, conform unor aprecieri: „Ungurii nu se puteau mângâia de pierderea ţinuturi¬lor stăpânite atâta vreme, în disperarea lor, dăduseră guvernul pe mâna unui comunist Kun Bela şi acesta îşi închipuia că va putea relua cu armele Ardealul”. Concomitent cu pregătirile pentru realizarea acestui scop, se intensificau acţiunile antiromâneşti, care constau în „schingiuiri şi maltratări, execuţiuni în masă, oameni îngropaţi de vii, profanarea morţilor, nimicirea a tot ce este românesc”. Această situaţie fusese comunicată la Paris de către generalul Hentri M. Berthelot la 8/21 februarie 1919, din care rezulta: „Conform tuturor rapoarte¬lor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română, din aceasta rezultă acte de o extremă gravitate dacă nu se dau imediat guvernului maghiar ordine”.
(va urma)

ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE ROMÂNIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A ANULUI 1919 PENTRU APĂRAREA HOTĂRÂRILOR DE UNIRE ADOPTATE LA CHIŞINĂU, CERNĂUŢI ŞI ALBA-IULIA (II)
prof. univ. dr. col. (r.) Ion Giurcă
(Bucureşti)
În acele condiţii, Guver¬nul român, care dorea o normalizare rapidă a relaţiilor cu Ungaria şi trimi¬sese un reprezentant diplomatic la Budapesta, a decis că: „Nu se mai simte îndatorat a menţine contactul cu Guvernul Republicii Ungare şi îşi recheamă reprezentantul său trimis pe lângă acest guvern”. Evenimentele din Ungaria evidenţiau intenţiile agresive ale armatei ungare faţă de România, punându-şi speranţe într-o cooperarea militară cu trupele bolşevice ruse şi ucrainene, dovadă fiind actul din 25 martie / 7 aprilie 1919 prin care Guvernul de la Budapesta a declarat război vecinilor, a ordonat mobilizarea bărbaţilor cu vârsta între 16 şi 42 de ani, precizând că armata trebuia să fie exponentul proletariatului pe întreg teritoriul Ungariei, adoptând până la terminarea acţiunilor organizatorice o atitudine defensivă până la crearea condiţiilor trecerii la ofensivă.
În ultima decadă a lunii martie 1919, armata ungară avea deja dislocate diviziile 37, 39 şi 40 infanterie la frontiera cu Cehoslovacia, iar pe frontul român „Gruparea colonel Kratochwil trebuia să-şi organizeze în aşa fel forţele în jurul oraşului Satu-Mare, încât acestea să fie pregătite să poată acţiona rapid pe direcţia Dej; valea Crişului Repede urma să fie închisă la Ciucea cu detaşamente puternice”. La 26 martie / 8 aprilie 1919, Armata Română avea în Transilvania două divizii de infanterie, două de vânători şi una de cavalerie, care totalizau 1.402 ofiţeri şi 32.170 trupă, considerate suficiente pentru o confruntare cu adversarul, astfel că Marele Cartier General român a elaborat un plan de ofensivă care prevedea un atac de pe aliniamentul Munţilor Apuseni prin executarea unei manevre dublu învăluitoare, pentru încercuirea şi nimicirea inamicului. La începutul lunii aprilie 1919, la Comandamentul Armatei franceze din Ungaria s-a discutat planul comun de acţiune al trupelor aliate din jurul Ungariei la care din partea română a luat parte locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful secţiei operaţii din Marele Cartier General, plan care stabilea concepţia opera¬ţiei ofensive.
Planul elaborat prevedea: „Pe malul drept al Dunării, front defensiv-activ încredinţat trupelor sârbe, pentru a fixa forţele ungureşti în această parte, între Dunăre şi Tisa, acţiune ofensivă în direcţiunea Budapesta, executată de către o armată franco-sârbă sub ordinele generalului de Lobit, dreapta acestei armate trebuia acoperită de o flancgardă, care urma să facă toto¬dată şi legătura cu Armata Română. Armata Română să ia ofensiva de pe Munţii Apuseni, iar trupele cehoslovace să preseze de la nord. Mişcarea ofensivă a trupelor franceze la vest de Tisa spre Buda¬pesta să preceadă pe cea a trupelor române”.
La solicitarea comandantului trupelor franceze referitoare la disponibilitatea armatei noastre de a trece la ofensivă împotriva armatei ungare, formulată anterior definitivării planului, Marele Cartier General român răspundea că: „Armata Română aşteaptă cu nerăbdare ordinul de atac. Mişcarea înainte poate începe oricând şi suntem siguri că se va executa cu succes, oricare ar fi actualmente puterea şi voinţa de rezistenţă a inamicului”. Prima decadă a lunii aprilie 1919 a fost destinată pregătirii operaţiunilor militare, fără a se lua o decizie categorică până la obţinerea rezultatului discuţiilor de la Budapesta, unde generalul J.Ch. Smuts avea sarcina de a obţine retragerea trupelor ungare la vest de zona neutră stabilită anterior. Kun Bela a respins cerinţa formulată de către generalul J.Ch. Smuts, susţinând că aceasta nu putea fi acceptată, dar că „Guvernul central al Republicii Ungare e dispus că creeze o zonă, dar numai în cazul când margi¬nile acestei zone neutre ar fi determinate la vest de linia de demarcaţie prevăzută în convenţia încheiată în noiembrie 1918”, ceea ce însemna revenirea la situaţia anterioară deciziei de Unire de la Alba-Iulia.

Ofensiva din zona montană a Ardealului

În această situaţie, factorii de decizie politică şi militară ai Puterilor Aliate şi Asociate, cât şi ai României au decis declanşarea unei operaţii ofensive pe direcţii convergente asupra Budapestei, executată cu forţe ale armatelor română, sârbă, cehoslovacă şi franceză, rolul decisiv revenind Armatei Române, cea mai motivată pentru o acţiune, în acest sens C. Diamandy apreciind că: „… dacă Prezan crede că dispune de forţe suficiente, să nu mai aştepte, ci să dea înainte, chiar până la Budapesta”.
În contextul unei situaţii politice şi militare favorabile, regele Ferdiunand I şi generalul C. Prezan au valorificat din plin oportunitatea creată de atitudinea Guvernului de la Budapesta şi decizia Consiliului Suprem Aliat în privinţa ocupării aliniamentului stabilit, astfel că la 15 aprilie 1919: „Guvernul român a hotărât ca trupele noastre să treacă actuala linie de demarcaţie. Misiunea lor este să ocupe regiunea românească care se găseşte încă sub dominaţie ungară; să distrugă forţele ungureşti care se găsesc în această zonă; să aducă ordine în regiune şi să asigure viaţa şi avutul locuitorilor contra bandelor de jefuitori şi criminali. Motivele care au impus această decizie sunt: violarea flagrantă a angajamentelor luate prin atacuri executate zilnic de bande ungureşti şi chiar trupele lor regulate în comun contra trupelor noastre; lupta de exterminare dusă de autorităţile şi unităţile maghiare în contra populaţiei româneşti din teritoriul neocupat; propaganda anarhistă pe care autorităţile ungare o fac în toate ţinuturile româneşti printre trupele noastre”.
Marele Cartier General român a comunicat concepţia acţiunilor trupelor disponibile, a solicitat Comandamentului trupelor aliate din Ungaria discreţie asupra acţiunilor planificate şi libertate de acţiune, angajându-se să comunice zilnic evoluţia situaţiei. Realizarea dispozitivului strategic a impus Comandamentului Trupelor din Transilvania conceperea şi executarea unei ample manevre de forţe şi mijloace în condiţii meteo deosebit de grele. Având în vedere faptul că frontul de vest era cel mai important, Marele Cartier General a hotărât să deplaseze în Transilvania Divizia 2 cavalerie, Regimentul 7 infanterie, trei companii de grăniceri, 3 baterii munte, două baterii autotunuri, o baterie de 75 mm şi o secţie de 57 mm ca artilerie antiaeriană, un tren blindat şi două companii pontonieri râuri, precum şi completarea efectivelor marilor uni¬tăţi existente în Transilvania prin trimiterea unor efective de la părţile sedentare. Pentru fiecare divizie din Transilvania s-a constituit o brigadă de artilerie, iar la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania a fost pus Grupul 5 aviaţie şi s-au completat formaţiunile logistice.
Pentru a face disponibile unele mari unităţi ale armatei de operaţii, pe măsura sosirii altor efective, Comandamentul Trupelor din Transilvania a procedat la unele înlocuiri şi regrupări, realizând un dispozitiv ofensiv în acord cu concepţia acţiunilor şi caracteristicile terenului: în eşalonul întâi, Detaşamentul mixt „General Olteanu” în zona Sighetul Marmaţiei; Divizia 7 infanterie în raionul Baia Mare, Cehul Silvaniei, Zalău; Divizia 6 infanterie în raionul Zam, Deva; în rezervă, Divizia 2 cavalerie în raionul cu centrul pe localitatea Somcuţa-Mare şi Divizia 1 vânători în raionul Alba Iulia, Teiuş, Turda.
Efectivele trupelor ungare dislocate în spaţiul dintre Munţii Apuseni şi râul Tisa erau estimate la 150.000 oameni, constituiţi în 86 batalioane de infanterie, 40 baterii de artilerie cu 152 piese de artilerie de diferite calibre, fiind previzibilă o creştere a acestora ca urmare a ordinului de mobilizare emis la Budapesta.
Ca urmare a măsurilor întreprinse pentru ofensiva planificată şi aprobată, Comandamentul Trupelor din Transilvania dispunea la 12 aprilie de structuri militare din toate armele, constituite în: 69 batalioane infanterie, 32 escadroane cavalerie şi 44 baterii de artilerie cu 176 piese, totalizând 61.078 oameni. În vederea trecerii la ofensivă, au fost constituite două grupuri de forţe: Grupul de „Nord”, compus din Detaşamentul „General Olteanu”, şi diviziile 6, 7, 16 infanterie; Grupul de „Sud” cu diviziile 1 şi 2 vânători şi Regimentul „Beiuş”. Divizia 18 infanterie a fost destinată în rezerva Comandamentului Trupelor din Transilvania, fiind dispusă în raionul Cluj, Alba Iulia, Turda.
Concepţia ofensivei din Poarta Someşului a fost elaborată de către Comandamentul Trupelor din Transilvania şi a prevăzut o „ofensivă energică spre vest, pentru a trece munţii Apuseni, cu obiectiv principal zdrobirea armatei inamice, aruncând-o dincolo de Tisa”. Adâncimea misiunii era în acord cu precizările generalului H. Cihoski din 11 aprilie 1919, referitoare la înţelegerea conţinutului Ordinului de operaţii nr. 231 transmis Comandamentului Trupelor din Transilvania cu o zi înainte: „În privinţa obiecivului vizat… veţi înţelege linia Arad - Salonta - Oradea - Carei - Satu-Mare. Această linie trebuie considerată numai ca un prim obiectiv. Dacă operaţiunile se desfăşoară avantajos se va trece de la acest obiectiv la linia Szeged - Oroşhaza - Debreţin - Vasarosnemeny şi chiar dincolo de această linie până la Tisa”. Trecerea la ofensivă a fost precedată de unele schimbări în privinţa comenzii structurilor acţionale, la conducerea Coman¬damentului Trupelor din Transilvania fiind numit genera¬l Gheorghe Mărdărescu, generalul Traian Moşoiu primind comanda Grupului de „Nord”.
Ofensiva Armatei Române, devansată de atacurile inamicului din ziua de 15 aprilie, respinse rapid, s-a declanşat în dimineaţa zilei de 16 aprilie, orele 3.00, într-o fâşie largă de 200 km. În pofida atacului inamic, trupele noastre au trecut la ofensivă conform planificării, diviziile 6 şi 7 infanterie înaintând pe câte trei coloane de atac cu valoare de circa un regiment de infanterie, care erau sprijinite de artilerie de câmp şi un număr diferit de baterii de obuziere sau de munte.
În ziua de 16 aprilie Divizia 7 infanterie a dus lupte grele în zona localităţii Hodod şi a Cotei 344, unde atacurile şi contraatacurile s-au executat succesiv până în după-amiaza zilei, când Regimentul 16 infanterie a cucerit cele două obiective. Divizia 6 infanterie a atacat şi cucerit în prima zi a ofensivei localităţile Bogdan, Bojan, Ciucea.
Pe văile Crişului Alb şi Mureşului au trecut la ofensivă Divizia 2 vânători, lupte grele desfăşurându-se în zona localităţilor Măgulicea, Vârfurile, Vaşcău, Tălagiu şi Zam. Prima zi a ofensivei a marcat cucerirea iniţiativei de către trupele noastre, astfel că în zilele care au urmat trupele diviziilor 6 şi 7 infanterie au cucerit localităţile Supurul de Jos, Supurul de Sus, Şimleul-Silvaniei, cât şi defileul Ciucea, Negreni, obligând inamicul să se retragă de la Crasna. Un succes important a fost obţinut în ziua de 18 aprilie, când trupele Diviziei 7 infanterie au ieşit pe pantele vestice ale Dealurilor Tăşnadului, de unde au înaintat spre vest pentru interceptarea căii ferate Satu-Mare - Carei. Prima etapă a ofensivei se consideră încheiată la 20 aprilie 1919, când majoritatea trupelor române reuşiseră să pătrundă în zona Câmpiei de Vest până în apropierea localităţilor Satu-Mare, Carei, Oradea şi Salonta, pentru a căror cucerire era necesară o nouă planificare a operaţiilor militare.
În mod surprinzător, eliberarea acestor localităţi în ziua de 20 aprilie s-a realizat cu uşurinţă, trupele maghiare retrăgându-se spre Csap, Nireghyhaza, Debreţin şi Bekescsaba, fără a mai organiza un aliniament de apărare continuu şi eşalonat în adâncime, fiind evidentă intenţia organizării apărării pe malul de vest al Tisei.

Ofensiva până la Tisa

Având acordul Puterilor Aliate şi Asociate pentru continuarea înaintării trupelor române până la Tisa, la 20 aprilie 1919, Marele Cartier General a emis şi transmis Ordinul de operaţii nr. 457, din care rezulta că „Operaţia trebuie continuată cu maximum de energie până la completa distrugere a forţelor cu care inamicul operează la est de Tisa. Pentru a pune pe inamic în imposibilitate de a evacua la vest de Tisa şi de a reacţiona ofensiv mai târziu, este necesar: să se ocupe, în cel mai scurt timp posibil, nodurile de cale ferată de la Debrecen şi Bekescsaba, să se distrugă toate podurile aflate pe Tisa între Hust şi Szeged”.
În ziua de 21 aprilie 1919, Comandamentul Trupelor din Transilvania a elaborat concepţia acţiunilor, misiunea principală revenind, în continuare, Grupului de „Nord”, care avea ca obiectiv principal de cucerit oraşul Debreţin. Ofensiva a fost declanşată în ziua de 22 aprilie, când s-a acţionat pe căile de acces spre Debreţin, trupele ungare opunând rezistenţă în zona localităţilor Hosszupaly şi Monostorpaly, de unde, după o luptă care a durat circa două ore, s-au retras spre vest. Debreţinul a fost ocupat fără luptă în ziua de 23 aprilie, în condiţiile în care autorităţile oraşului au luat contact cu comandanţii români şi au comunicat că ordinea este asigurată. La ora 16, au intrat în Debreţin trei detaşamente constituite din forţe ale Diviziei 7 infanterie, care au defilat în Piaţa Primăriei prin faţa comandantului diviziei.
După o pauză de o zi, în după-amiaza zilei de 24 aprilie 1919, generalul Gheorghe Mărdărescu a stabilit noi misiuni trupelor din subordine, structura celor două grupuri a fost modificată, acordându-se atenţie Grupului de „Sud”, care urma să aibă misiunea principală - cucerirea oraşului Bekescsaba şi a unui cap de pod peste Tisa la Szolnok. Pentru ocuparea părţii de sud a spaţiului dintre preconizata frontieră româno-ungară şi Tisa au fost grupate 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori, sprijinite de 124 piese de artilerie, asigurându-se o superioritate cantitativă şi calitativă de forţe şi mijloace.
Deşi se acordase atenţia principală zonei central-sudice a frontului, luptele cele mai grele s-au desfăşurat la flancul drept al acestuia, unde Divizia de secui a opus o rezistenţă înverşunată până la 27 aprilie 1919, când, faţă de acţiunile ferme ale Diviziei 2 cavalerie a fost nevoită să se predea. Capturarea acestei divizii a asigurat libertate de acţiune trupelor Grupului de „Nord”, care la 29 aprilie a ieşit pe cursul râului Tisa, în zona Tokay, unde a cucerit un cap de pod care includea şi localitatea.
Luptele Grupului de „Sud” au fost mai grele decât se aşteptau planificatorii români, astfel că atenţia Comandamentului Trupelor din Transilvania s-a concentrat asupra acţiunilor pe direcţia Arad - Szolnok şi Debreţin - Szolnok, între 25 şi 27 aprilie executându-se regrupări de forţe şi mijloace pentru reluarea ofensivei. Obiectivul principal fiind oraşul Szolnok şi podul peste Tisa, pe această direcţie s-a concentrat efortul acţiunilor Diviziei 6 infanterie şi Diviziei 1 vânători. În zilele de 28, 29 şi 30 aprilie au fost ocupate succesiv localităţile Mezotur, Turkeve, Szentes, Mindzent, Hodmezovasarhely, trupele noastre ieşind pe cursul mijlociu al Tisei.
Practic, la 1 mai 1919, trupele noastre ieşiseră cu majoritatea forţelor pe râul Tisa finalizând prima operaţie ofensivă pe frontul din Transilvania şi Ungaria. Deşi în practica militară forţele ajunse la un curs de apă sunt preocupate de ocuparea unui cap de pod, de regulă pentru reluarea ofensivei, trupele române nu au trecut la vest de Tisa, cu excepţia micului cap de pod de la Tokay, ca urmare a unei decizii politice prin care Guvernul de la Bucureşti dorea să demonstreze că nu intenţiona ocuparea teritoriului Ungariei, ci doar a unui aliniament favorabil apărării, până la reglementarea aspectelor teritoriale dintre cele două state. Dovadă este şi ordinul transmis de către Marele Cartier General Comndamentului Trupelor din Transilvania la 1 mai 1919, în care se arăta că: „… misiunea trupelor din Transilvania este: să se menţină frontul ocupat (Tisa); să se asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate. În acest scop se destină, deocamdată, pentru apărarea Transilvaniei numai diviziile 1 şi 2 vânători, diviziile 16 şi 18 ardelene şi Divizia 2 cavalerie. Diviziile 6 şi 7 sunt destinate a fi transportate pe frontul de Est”.
La cererea Guvernului de la Budapesta, transmisă Comandamentului Trupelor din Transilvania la 2 mai, a doua zi partea română a transmis condiţiile încetării operaţiunilor militare, între care: dezarmarea trupelor ungare care au luptat împotriva Armatei Române, predarea materialului de război provenit din dezarmarea trupelor, înapoierea către România a materialului rulant de cale ferată evacuat din Transilvania, estimat la 1.800 locomotive şi peste 70.000 vagoane cu destinaţie diferită.

Acoperirea pe râul Tisa

În acord cu situaţia militară la frontiera de nord şi est a României, unde trupele bolşevice ruse şi ucrainene continuau să constituie un pericol, pentru evitarea unui atac prin surprindere al armatei bolşevice ungare, la începutul lunii mai 1919, Comandamentul Trupelor din Transilvania a planificat o operaţie de acoperire pe Tisa, cursul râului controlat de către Armata Română fiind împărţit în trei sectoare, ocupate, de la nord spre sud, de către Detaşamentul „General Olteanu” (de la Vârful Stogu până la confluenţa râurilor Tisa şi Someş), Divizia 16 infanterie spre sud până la Abadszaolok şi Divizia 18 infanterie până la confluenţa Mureşului cu Tisa. În rezervă, pe direcţia Porţii Someşului a fost destinată Divizia 2 cavalerie, iar în zona Oradea - Salonta, Divizia 6 infanterie. La flancurile trupelor române se aflau trupe cehoslovace, cu care se realizase legătura în zona Munkacs, şi sârbe, dispuse în Banat la sud de Mureş.
Dacă teritoriul Transilvaniei fusese eliberat şi se instalaseră autorităţile române, în Banat, ocupat de către trupe franceze şi sârbe, continuau să exercite conducerea autorităţi maghiare, în pofida faptului că românii bănăţeni îşi exprimaseră voinţa de Unire cu Ţara la Alba-Iulia.
Deşi armata ungară a înregistrat o înfrângere categorică din partea trupelor române, în perioada care a urmat Guvernul bolşevic de la Budapesta a continuat pregătirile militare, a dispus declanşarea unor operaţii militare împotriva armatei cehoslovace, efortul fiind concentrat în zona Csap - Muncacs, la joncţiunea dintre trupele române şi cele cehoslovace. Pe fondul înfrângerii trupelor cehoslovace, al atacurilor armatei ungare asupra trupelor noastre din capul de pod de la Tokay, Comandamentul Trupelor din Transilvania a ordonat retragerea tuturor forţelor române la est de Tisa, restructurarea dispozitivului de acoperire şi constituirea unor rezerve puternice în adâncime.
Ca urmare a intervenţiilor delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace pentru a determina retragerea Armatei Române de la Tisa, reprezentanţii SUA şi Marii Britanii făceau presiuni asupra lui Ion I.C. Brătianu pentru a acţiona în acest sens, cerinţă inacceptabilă pentru partea română, care, la 10 iunie 1919, a susţinut categoric: „Nu va putea să-şi ia răspunderea unei retrageri a forţelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaşte garanţiile obţinute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei”.
La 13 iunie 1919, delegaţia română aflată la Paris a fost înştiinţată despre stabilirea traseului frontierei cu Ungaria, iar Georges Clemanceau transmitea guvernelor de la Budapesta, Bucureşti şi Praga: „Frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărţi de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia şi România. Forţele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”. Răspunsul părţii române la Nota lui Georges Clemanceau a fost prompt şi ferm, bazat pe o analiză detaliată şi corectă a consecinţelor politice şi militare ale unei retrageri a trupelor noastre la est de „linia Clemanceau”, concluzia fiind că: „Atâta timp cât Armata Română era obligată să se apere la fel ca pe frontul de Est, nu trebuie să se renunţe la obstacolul pe care Tisa îl reprezenta în faţa unei probabile agresiuni ungare”. La Paris, la acea dată, se confruntau punctele de vedere ale politicienilor şi militarilor în privinţa soluţionării conflictului din centrul Europei, generat de către Guvernul bolşevic ungar, câştig de cauză având, în cele din urmă, punctul de vedere al mareşalului F. Foch, care a susţinut că prezenţa trupelor române la Tisa era necesară până la demobilizarea armatei ungare şi înlăturarea pericolului pe care aceasta îl constituia pentru statele vecine.

Cooperare româno-polonă împotriva bolşevicilor

După proclamarea independenţei Poloniei în ziua când se semna capitularea Germaniei la Compiégne, Guvernul polonez intenţiona alipirea Galiţiei, teritoriul revendicat şi de către efemera Republică Ucraineană unde naţionaliştii şi bolşevicii se confruntau pentru putere. Planificând pentru 15 mai 1919 o ofensivă împotriva trupelor ucrainene, Guvernul de la Varşovia a solicitat Executivului de la Bucureşti intervenţia Armatei Române pentru luarea sub control a părţii de sud a Galiţiei (Pocuţia) şi asigurarea flancului drept al armatei polone de către trupele noastre.
Acordul Guvernului român în privinţa acţiunii militare în Pocuţia a fost urmat de Ordinul de operaţii nr. 1195 al Marelui Cartier General, din 22 mai 1919, conform căruia „Divizia 8-a va trece frontiera Bucovinei şi va înainta între Nistru şi munţi, până pe linia Nadworna - Ottinya - Niewiskca. Operaţiunea trebuie să înceapă în ziua de 23 mai”.
Generalul Constantin Prezan, şeful Statului Major General, cerea ca forţele comandate de către generalul Iacob Zadik să evite un conflict cu ucrainenii care luptau sub comanda lui S. Petliura contra bolşevicilor, prevenind comandamentul ucrainean despre acţiunea Armatei Române, care trebuia justificată „pe consideraţiunea că avem absolută nevoie să stabilim imediat legătura cu trupele noastre din Transilvania. În acest scop trebuie să punem stăpânire pe calea ferată Cernăuţi-Kolomeea şi Sighetul-Maramureşului, singura legătură directă existentă între cele două regiuni”.
Pentru acţiunile viitoare, Divizia 8 infanterie era atenţionată atât asupra necesităţii realizării şi menţinerii legăturii cu Grupul de „Nord” al trupelor din Transilvania, cât şi în privinţa obligaţiei de a se stabili legătura cu armata poloneză. De asemenea, se ordona ca zona ce urma a fi ocupată de această divizie să fie organizată şi administrată ca zonă militară, scop în care trebuia constituit un comandament special.
Acţiunea care urma să înceapă în Pocuţia a fost precedată de lansarea din avioanele Escadrilei 10 a unei proclamaţii a generalului Iacob Zadik, adresată populaţiei din acel teritoriu, în care se arăta că: „Trupele regale române, simţind nevoie de a stabili o legătură între trupele române din Maramureş şi cele din Bucovina, şi cum această legătură nu se poate face decât pe linia ferată Sniatyn - Kolomeea - Delatyn - Korosmezo, Comandamentul Suprem al trupelor a luat hotărârea să ocupe teritoriul respectiv al Galiţiei pentru a garanta siguranţa legăturii pe această linie”.
Pentru trecerea la îndeplinirea misiunii primite de Divizia 8 infanterie, generalul Iacob Zadik a emis şi semnat Ordinul de operaţiune nr. 21, în care se prezenta executanţilor situaţia pe teatrul de operaţii din Galiţia. Operaţiunile prevăzute erau necesare „pentru a ne putea pune în legătură cu polonii ce înaintează spre sud, cu cari apoi să luptăm în contra bolşevismului şi pentru a obţine singura legătură de cale ferată ce există între trupele din Bucovina şi cele din Transilvania”. Ordinul includea şi o anexă cu „Instrucţiuni cu privire la modul de conducere al trupelor şi ofiţerilor pe teritoriul care urma a fi ocupat”, care, între altele, prevedea: „Purtarea ofiţerilor şi trupei cu populaţia va fi cât mai omenoasă. Se va proceda însă cu toată energia în cazuri de ostilităţi din partea populaţiei. Teritoriul ocupat va fi organizat şi administrat ca zonă militară”.
Trecerea trupelor noastre în Galiţia a avut loc simultan în dimineaţa zilei de 24 mai, orele 04.30, înaintarea desfăşurându-se cu prudenţă, având în vedere unele rezistenţe opuse de trupele ucrainene. În acord cu situaţia, în ziua de 25 mai 1919 s-a stabilit ca detaşamentele să continuie înaintarea, inclusiv forţele de la Kolomeea, care trebuia ca în seara zilei de 26 mai să ocupe localitatea Ottinya şi aliniamentul Olesza, cota 338, Przybitow, urmând să organizeze şi apărarea sectorului cuprins între Nistru şi Korenka.
Pentru ziua de 27 mai, prin Ordinul de operaţii nr. 26, generalul Iacob Zadik a dispus: „Atingându-se obiectivele fixate prin ordinele Corpului 4 Armată, trupele se vor opri şi vor organiza poziţii de rezistenţă pentru un caz eventual de atac din partea inamicului”. Situaţia impunea adoptarea măsurilor imediate în vederea organizării supravegherii şi apărării între Nistru şi creasta Carpaţilor Păduroşi, astfel că s-a stabilit ca misiunea să fie încredinţată colonelului Petre Cănciulescu, comandantul Brigăzii 15 infanterie, căruia i-au fost puse la dispoziţie importante forţe de infanterie, cavalerie şi artilerie.
Pentru apărarea pe Nistru între Odaye şi Batin (exclusiv), au fost destinate detaşamentele aflate sub comanda coloneilor Alexandru Odobescu şi Vasile Dumbravă, efortul măsurilor de supraveghere şi apărare făcându-se în sectoarele Zastavna-Horodenka şi Ottinya, unde comunicaţiile trebuiau blocate. Se avea în vedere şi realizarea legăturii de colaborare şi cooperare între trupele de la flancul stâng al Diviziei 8 infanterie şi cele ale „Grupului Olteanu”, aflate la vest de zona muntoasă.
După finalizarea luării sub control a Pocuţiei, s-a trecut imediat la punerea în aplicare a măsurilor stabilite pentru restabilirea transporturilor pe căile ferate, în principal a celor care legau Kolomeea cu Nadworna, Ottinya, Lujan şi Ştefăneşti. De asemenea, trebuia realizate sau restabilite legăturile telefonice şi telegrafice între Cernăuţi, Horodenka, Ottinya şi Kolomeea, unde se aflau punctele de comandă ale detaşamentelor subordonate nemijlocit generalului Iacob Zadik.
Luarea sub control a Pocuţiei asigura o legătură necesară între trupele române de la est şi vest de Carpaţii Păduroşi, a contracarat orice posibilitate de cooperare militară directă între trupele boşevice din estul şi centrul Europei, iar Armata Română avea sub control teritoriul de la Nistru până la Tisa, două obstacole naturale favorabile apărării contra previzibilelor atacuri dinspre est şi vest, aspect confirmat de ofensiva ungară din iulie 1919.
*
Aşadar, prima jumătate a anului 1919 a fost marcată de acţiuni în plan politic şi militar care, privite din perspectiva intereselor României, s-au concretizat în agresare militară la frontiera de pe Nistru şi în Ardeal, atitudini politice potrivnice la Conferinţa de Pace de la Paris, care, în cele din urmă, au fost gestionate cu artă politică şi militară. Prezenţa trupelor aliate în Basarabia a fost de natură să uşureze acţiunea militară românască la Nistru, iar înţelegerea situaţiei românilor din Ardeal în condiţiile reacţiei nefireşti a autorităţilor de la Budapesta, cât şi pericolul pe care un stat bolşevic în centrul Europei îl constituia pentru statele din zonă, a fost urmată de acordul ca trupele noastre să ia sub control parte din teritoriul care fusese stabilit în convenţia politică din anul 1916.
(final)

Categorie: