Activitatea preoţilor de armată în Campania din 1916-1918

Semnal editorial
În contextul Centenarului Marii Uniri, Editura „Basilica”, cu binecuvântarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, readuce în atenţia publicului şi a cercetătorilor în domeniu lucrarea „Activitatea preoţilor de armată în Campania din 1916-1918” a părintelui Constantin Nazarie. Aceasta este a doua ediţie, îmbunătăţită şi adăugită, după cea apărută în anul 1920.
Preotul Constantin Nazarie a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în martie 1915, ca „Protopop al preoţilor de armată” şi „Şef al Serviciului Religios”. Numirea lui Constantin Nazarie ca protopop al preoţilor militari a fost o alegere îndreptăţită şi inspirată. Fire puternică şi preot cu o aleasă erudiţie, acesta îndeplinea toate calităţile necesare unui lider al preoţilor militari. Părintele Nazarie s-a născut la 16 martie 1865, în satul Grădiştea, comuna Vultureni, fostul judeţ Tecuci (astăzi, judeţul Bacău). A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman (1881-1885) şi, ulterior, pe cele ale Seminarului ,,Veniamin Costachi” din Iaşi (1885-1888). În anul 1887, este trimis de către Episcopul Melchisedec Ştefănescu la Academia Teologică din Kiev, unde va studia timp de cinci ani, până în anul 1893, finalizându-şi studiile prin lucrarea de licenţă Sermones dominicales per solum anum. Revenit de la studii, îndeplineşte serviciul militar, fiind numit ulterior secretar şi pedagog-şef al Seminarului din Roman, iar apoi director al Cancelariei Episcopiei Romanului şi profesor suplinitor de geografie şi istorie. Începutul Primului Război Mondial îl găseşte în postul de profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Numirea în funcţia de protopop al preoţilor militari a avut loc în urma unui vot unanim al membrilor Sfântului Sinod, având în vedere calităţile care îl recomandau. Pentru meritele sale deosebite în sprijinul Bisericii, Armatei şi Patriei, preotul Constantin Nazarie a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Ofiţer şi cu Crucea Comemorativă şi, totodată, cu Ordinul „Sfânta Ana”, clasa a II-a, unul dintre cele mai importante ordine ruseşti.
Cartea cuprinde o Notă editorială a Editurii „Basilica”, repere ale activităţii a 168 preoţi militari în anii Războiului de Întregire Naţională, precum şi un capitol de anexe cu statistici şi fotografii ale diferitelor medalii şi ordine obţinute de clerici.
Aprecierile la adresa prezenţei şi rolului clerului Bisericii Ortodoxe Române în timpul Războiului de Întregire Naţională sunt numeroase şi convingătoare.
Astfel, potrivit Protopopului Constantin Nazarie, şeful Serviciului Religios al Armatei Române din timpul Marelui Război: „Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, încât şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil, cum şi este” (25 decembrie 1918).
La 10 aprilie 1918, generalul de corp de armată adjutant Constantin Prezan, aflat în vizită la Serviciul Religios al Armatei Române, a spus între altele: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”.
La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de motive la Legea pentru organizarea clerului militar, a afirmat următoarele: „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”.
În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţii militari din subordine, aflaţi pe cuprinsul Ţării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron, Episcopul Armatei Române, sublinia: ,,Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele: «Viaţa unui om - spunea el - oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria»” (subl. n.).
col. (r) dr. Dan Prisăcaru,
directorul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Filiala „Ştefan cel Mare” Iaşi

Categorie: