Adevărul despre 28 iunie 1940

BASARABIA IARĂŞI ŞI IARĂŞI

Colecţia 100 de cărţi pentru Marea Unire * 1918 - 2018:

 „Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri. (…) Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români.” (Din Chemarea Comitetului Central al Studenţilor Români din Basarabia - ianuarie 1918)

 „Nu avem două limbi şi două literaturi, ci numai una - aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu vorbim degeaba!” (Alexei Mateevici)

Evadarea Basarabiei, în martie 1918, din Imperiul rus, devenit Imperiul roşu, sovietic, o adevărată închisoare a popoarelor, a fost considerată drept o sfidare obraznică a drepturilor „celui mai mare”. Motiv pentru care răzbunarea acestuia a constituit o componentă politică de-a lungul anilor interbelici. Iar setea de răzbunare era camuflată cu grijă în spatele unor lozinci „revoluţionare”, de esenţă marxist-leninistă, despre „aspiraţiile de libertate, progresiste ale poporului moldovenesc de a se elibera de sub asuprirea statului monarhic românesc”.
Poporul moldovenesc dorea, vezi Doamne, „reunirea cu patria sovietică”. Astfel, ziua de 28 iunie 1940, când tancurile sovietice au trecut peste frontiera de stat a României a devenit punctul culminant al acelei răzbunări, un „spectacol” dureros, oferit în numele ,,frăţiei proletare”, de către „marele stat socialist”, căruia aveau apoi să-i cadă victime Polonia şi republicile baltice: Estonia, Letonia şi Lituania.
Urmările dramatice şi dureroase nu au întârziat să vină: trunchierea teritoriului „eliberat”, teroarea, deportările, foametea, migraţia etc.. Acesta este contextul istoric real al „cireşarului” în prima ediţie: anul 1940. Astăzi se cunoaşte, cu lux de amănunte, descendenţa tragicului eveniment din tranzacţia nelegitimă, odioasă, dintre URSS şi Germania hitleristă, denumită „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Însă parcă persistă o doză de nesinceritate când se vorbeşte despre 28 iunie 1940 numai în limitele respectivului pact.
Este falsă ideea care ar vrea să ne convingă că abia conţinutul documentelor secrete încheiate între Stalin şi Hitler ar dezvălui esenţa imperială a actului din 28 iunie. Sunt prea multe elemente care ne determină să facem asemenea aprecieri. Ele ne sunt oferite de istoria relaţiilor româno-sovietice de după 1918, până în pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial şi chiar până în la actul banditesc din iunie 1940. La acestea ne vom referi, pe scurt, pentru ca cititorii să înţeleagă cum s-a ajuns la nefasta zi de vineri, 28 iunie 1940.
*
Evoluţia relaţiilor dintre România şi URSS în perioada 1918-1940 a cunoscut momente diferite. O primă etapă a acestor relaţii o constituie perioada 1918-1924. Adică, de la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări şi până la Conferinţa de la Viena, din 1924. În timpul conferinţei (28 martie - 2 aprilie) sovieticii au insistat pe organizarea unui referendum în rândul populaţiei din Basarabia, idee respinsă categoric de delegaţia română, motivând că statele limitrofe cu URSS, al căror teritoriu făcuse parte din vechiul imperiu ţarist (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda) s-au format cu asentimentul guvernului sovietic, fără a se recurge la referendum. Conferinţa s-a încheiat fără vreun rezultat pozitiv. Eşecul conferinţei a tensionat şi mai mult relaţiile româno-sovietice. Totuşi, pentru îmbunătăţirea acestor relaţii, la Conferinţa de la Geneva (10 aprilie - 19 mai 1922) delegaţia română a propus ca statele europene să se abţină de la orice acţiune menită să încalce statu-quo-ul teritorial şi politic existent. Propunerea a fost respinsă, însă, de Rusia.
În general, istoriografia sovietică a prezentat mereu denaturat adevărul, arătând cu degetul numai spre România, singura vinovată pentru relaţiile încordate dintre cele două ţări, datorită participării sale la „agresiunea” antisovietică. Există însă destule dovezi care atestă neparticiparea României la campania de înăbuşire a revoluţiei sovietice. Între acestea se înscrie şi declaraţia lui Henri Cambon, ministrul Franţei la Bucureşti în acea perioadă, care mărturiseşte: „Am tatonat guvernul român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toată libertatea de mişcare, ar invita România să se extindă de-a lungul Mării Negre. Guvernul român a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale”. Acelaşi lucru reiese clar şi din declaraţia lui V.I. Lenin, care, la 6 februarie 1921, spunea: „Dar au mai rămas unele state, ca România, care nu au încercat să lupte contra Rusiei”.
Unele evenimente petrecute după 1922 s-au înscris, din păcate, în această politică antiromânească dusă de Rusia sovietică, de instabilitate între Prut şi Nistru. Între acestea şi rebeliunea antiromânească de la Tatarbunar, din septembrie 1924, precum şi crearea RASS Moldoveneşti din stânga Nistrului, în octombrie 1924 etc..
Cu toate acestea, datorită eforturilor de îmbunătăţire a relaţiilor de bună vecinătate, ambele ţări au consimţit să semneze, în 1929, Protocolul de la Moscova (aderarea la Pactul Briand-Kellogg). Sovieticii au ţinut însă să precizeze şi cu această ocazie că „renunţarea la război nu poate însemna renunţarea la drepturile asupra teritoriului ocupat de români”.
Totuşi, după 1929 a început o perioadă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre URSS şi România. Promotorii acestor noi relaţii au fost cei doi miniştri de externe: N. Titulescu şi M. Litvinov. Punctul culminant al acestei perioade l-a constituit reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, în 9 iunie 1934. Dar această „topire a gheţii” n-a ţinut mult, din păcate, deoarece în URSS lucrurile au evoluat înspre o dictatură stalinistă brutală, în care s-a înscris şi înlocuirea lui M. Litvinov cu V. Molotov.
După această schimbare, în relaţiile cu România au început să se audă, tot mai des, pretenţiile asupra Basarabiei, tonul lor devenind din ce mai ameninţător şi mai grosolan. Înrăutăţirea bruscă a relaţiilor dintre cele două ţări a survenit imediat după sesiunea Sovietului Suprem al URSS, din 3-10 august 1939, când Molotov a amintit că în partea de sud a ţării există probleme nerezolvate, care vor fi însă rezolvate în conformitate cu interesele vitale ale Uniunii Sovietice. În martie 1940, acelaşi Molotov a abordat deschis problema Basarabiei, respectiv încorporarea acesteia la URSS.
*
Apariţia pretenţiilor faţă de Bucovina de nord, în nota ultimativă înaintată României, în seara zilei de 26 iunie 1940, i-a luat prin surprindere şi pe nemţi. De asemenea, în relaţiile diplomatice dintre România şi URSS nu se găseşte niciun document prin care URSS să fi avut vreodată pretenţii asupra Bucovinei de nord. În cercurile neoficiale, mai ales în Ucraina, ideea a fost însă vehiculată. Ea era întreţinută mai ales de comuniştii bucovineni, ca şi cei din Basarabia, care doreau desprinderea acestor teritorii din trupul României şi încorporarea lor la URSS, respectiv la Ucraina sovietică.
Se pune, totuşi, întrebarea: de ce România a acceptat să cedeze aceste provincii istorice ale sale fără a încerca să se opună, chiar cu forţa armelor, pentru păstrarea integrităţii sale teritoriale? Răspunsul s-ar părea să fie unul singur: Armata Română nu era pregătită pentru a face faţă celor 24 de divizii sovietice, sprijinite de brigăzi de blindate, care au fost concentrate spre Nistru.
Dar situaţia trebuie analizată şi în contextul internaţional al momentului. Se ştie că România se bucura de garanţiile oferite de Anglia şi Franţa în ceea ce priveşte integritatea sa teritorială. Din păcate, înainte de 26 iunie 1940, respectiv înainte de ultimatumul sovietic, aceste garanţii nu mai aveau nicio valabilitate. La acea dată Franţa capitulase deja, la 22 iunie 1940, în faţa Germaniei hitleriste, în timp ce Anglia, rămasă singură, făcea eforturi disperate pentru a face faţă unei iminente invazii a armatei hitleriste. Nici din partea aliaţilor săi din Mica Antantă România nu putea spera la vreun ajutor: Cehoslovacia era deja ocupată de armata germană şi desfiinţată ca stat, iar Iugoslavia se afla şi ea în faţa pericolului de a fi ocupată de nemţi. Singurul ajutor la care ar mai fi putut spera era cel din partea Germaniei. Aceasta însă era preocupată de evenimentele de pe frontul din vestul Europei, dorind să încheie cât mai grabnic socotelile cu Franţa, dar şi cu Anglia. Acesta a fost şi motivul pentru care, în mod cu totul neaşteptat, s-a încheiat tratatul din august 1939, dintre Germania şi URSS. Astfel, aceasta din urmă a putut pregăti în linişte agresiunea asupra României, iar ocuparea militară a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a putut elabora după toate regulile de război.
La 19 iunie 1940, la ora 6 dimineaţa, principalele unităţi militare sovietice destinate a lua parte la această operaţiune, făcând parte din Frontul de Sud, au sosit la locul dinainte stabilit, ocupând poziţii de luptă la frontiera de stat a României. Au trebuit să mai aştepte, însă, aproape zece zile pentru a începe operaţiunile militare. Trupele sovietice au trecut Nistrul în 28 iunie, ora 14, după ce încă din 27 iunie s-a început o puternică campanie propagandistică împotriva României. Au fost difuzate peste 60.000 de foi volante şi 25.000 de portrete ale lui Stalin, Molotov, Voroşilor ş.a..
Aşadar, totul a fost pregătit din timp şi în mod minuţios pentru ca această agresiune să reuşească, aşa cum a fost pusă la cale de agresorii sovietici. Ea a avut drept rezultat dezmembrarea teritorială a României, prin ruperea din trupul său a celor două provincii istorice: Basarabia şi Bucovina de nord.

(Ilie Şandru, vol. „Basarabia iarăşi şi iarăşi…”, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, în colecţia ,,100 de cărţi pentru Marea Unire * 1918-2018”)

Categorie: