Administraţia civilă românească din Transnistria, în timpul celui de-al II-lea război mondial (II)

(august 1941 - ianuarie 1944)

Regimul administraţiei româneşti instaurat în Transnistria Pornind de la faptul că România nu avea drept de suzeranitate asupra teritoriului Transnistriei, regimul de administrare al provinciei a fost deosebit de cel existent pe teritoriul naţional sau al Basarabiei şi Bucovinei. Prin Decretul nr. 1, emis de Ion Antonescu la 19 august, la care ne-am mai raportat, se mai stabilea că guvernatorul era mandatat cu depline puteri în conducerea Transnistriei, având autoritatea oficială de a emite ordonanţe pentru buna funcţionare a administraţiei şi desfăşurarea activităţilor în toate domeniile vieţii politice, economico-sociale, juridice şi cultural-spirituale. Cercetând „Buletinele Transnistriei” nr. 1 şi 2, am constatat că Alexianu „a emis în organizarea acestui ţinut nu mai puţin de 11.076 decrete legi, decrete, ordonanţe, decizii, circulare şi instrucţiuni care au îmbrăcat întreaga activitate socială, economică şi politică acestei regiuni”, scria Şerban Alexianu, fiul guvernatorului. Prof. Alexianu era ajutat de funcţionari numiţi, aduşi din ţară sau localnici, care erau plătiţi cu salariul îndoit în lei şi cu o alocaţie de întreţinere, în R.M. (Reichskreditkassenschein- marca de ocupaţie introdusă în Transnistria, care era şi singura monedă de circulaţie în regiune - n.n.), până la maxim salariul îndoit în lei. Prin Decretul nr. 3, din 4 octombrie 1941, Ion Antonescu stabilea că „guvernatorul este împuternicitul Comandantului de Căpetenie al armatei pentru conducerea administraţiei în Transnistria, purta titlul de guvernator civil şi era asimilat, în ceea ce priveşte salariul şi cheltuielile de reprezentare, cu miniştrii secretari de stat”. La instalarea în funcţie a prof. Gheorghe Alexianu (foto), situaţia reală a Transnistriei, descrisă de Olivian Verenca, secretarul lui Alexianu pe toată perioada mandatului său în regiune, se prezenta astfel:
„Pretutindeni amprentele războiului: gropi adânci, urme ale bombardamentelor, carcase de tancuri şi camioane arse, tehnică de luptă distrusă, tractoare şi maşini stricate sau abandonate, tranşee fără sfârşit. Sârmă ghimpată, fiare contorsionate, cadavre de oameni şi animale, iar de-a lungul drumului, furnicar de lume într-un exod de neînţeles... Sistemul şi metodele folosite de ruşi în a distruge totul în retragerea lor m-au făcut pentru prima oară să văd pe viu şi să înţeleg principiul pământului pârjolit - al distrugerii totale. ... Mai târziu, pe măsură ce noul guvernământ civil lua în primire teritoriul ce fusese hărăzit să-l refacă şi administreze, efectele distrugerilor au apărut mai puternic şi gravitatea lor aproape totală. Totul în zonă era sistematic distrus după un plan dinainte conceput şi executat diabolic; resursele principale, uzine şi fabrici, energia electrică şi apa, în oraşe până şi canalizările erau scoase din funcţiune. În întreaga întindere a Transnistriei, până şi în cel mai mic cătun, dacă exista acolo o mică activitate de producţie - mori, prese de ulei - erau distruse sau arse, iar în colhozuri şi sovhozuri (cooperative agricole de producţie şi de stat în agricultura sovietică - n.n.), utilajele, motoarele, tractoarele şi uneltele agricole de lucru şi recoltat erau distruse sau scoase din uz, magaziile şi depozitele care nu fuseseră complet golite şi evacuate erau arse, dărâmate, de nefolosit, iar peste tot sursele de apă potabilă erau otrăvite sau distruse. Tabloul ce-ţi apărea în faţa ochilor era acela al unei provincii pustiite în lung şi-n lat de viaţă, sate şi oraşe făcute scrum şi dărâmate, localnici rămaşi în voia soartei.
Guvernatorul avea ca atribuţii: reprezentarea Transnistriei şi asigurarea unităţii ei; aplicarea în provincie a programului de activitate stabilit de Comandantul de Căpetenie al Armatei (generalul Ion Antonescu - n.n.); exercitarea controlului asupra actelor şi organelor din subordine; dreptul de a lua decizii şi a elabora ordonanţe şi regulamente aplicabile pe întreg teritoriul provinciei; responsabilitatea de menţinere a ordinii publice, iar în caz de necesitate puterea de a cere intervenţia armatei. (O istorie..., p. 298); fără hrană sau vreun ajutor. ... până la luare în primire a provinciei de cei însărcinaţi cu administrarea civilă, atât armata română, prin serviciul de capturi al armatei, cât şi cea germană, prin renumitele Einzatzgruppen, au preluat nenumărate bunuri materiale, adesea fără nicio legătură cu nevoile directe ale armatei, fapt care, în economia generală a teritoriului unde se instala noua administraţie, însemna încă un obstacol serios de depăşit. Şi la toate acestea s-a adăugat din plin jaful populaţiei locale, care după două decenii de comunism şi proprietate colectivă, s-a dedat la sustragerea şi însuşirea bunurilor, a operelor de artă sau de valoare de prin muzeele de stat şi edificiile publice, a unor materiale şi piese demontate de prin instalaţiile din întreprinderi, a motoarelor şi utilajelor ce credeau că le-ar putea folosi la ceva. Se realiza reprivatizarea, ceva cu puţin mai sălbatică decât cea pe care o cunoaştem după 1989, dat fiind condiţiile războiului, dar cu aceiaşi furie distrugătoare care au adus apoi pagube imense economiei naţionale şi tuturor celorlalte domenii ale vieţii socio-culturale. Tiraspolul - continua Octavian Verenca - plin de soldaţi germani şi români, de localnici şi de săteni veniţi din localităţile din vecinătate, cu căruţe, coşuri sau doar saci spre a ridica, fura şi căra din locuinţele părăsite sau distruse, din depozitele şi magazinele sparte sau devastate, tot ce se putea lua, ni s-a înfăţişat ca într-o viziune de coşmar”.
Aceasta era situaţia complexă în care venea guvernatorul Alexianu şi atmosfera în care trebuia instalată, la sfârşitul lunii august 1941, administraţia românească, în condiţiile în care nu avea deocamdată niciun funcţionar public, cu excepţia secretarului său, şi, se putea bizui, pentru paza teritoriului şi ordinii, pe trei divizii româneşti dislocate în regiune. De la 12 septembrie 1941, potrivit Ordonanţei nr. 8, guvernatorul, în afara secretarului general, era ajutat în activitatea sa de un cabinet civil, unul militar, un oficiu de studii şi unul de statistică şi îşi exercita prerogativele prin intermediu a 11 Direcţii, numărul lor în timp ajungând la 23, care aveau aceleaşi atribuţii ca şi ministerele, dispunând de serviciile administrative necesare aplicării acestora. După cucerirea Odesei, care devine capitala provinciei şi sediul guvernământului, toate unităţile militare au fost puse sub comanda generalului N. Macici, comandantul Corpului 2 de armată română, care a devenit comandant al Transnistriei. Legătura dintre guvernământul civil şi instituţiile centrale ale statului se realiza prin intermediul Cabinetului Civilo-Militar pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria, care dispunea de un serviciu de coordonare, compus din delegaţi ai tuturor departamentelor, cu atribuţia de a soluţiona cererile guvernatorilor celor trei provincii, şi de un serviciu administrativ cu misiunea de a comunica actele între Guvernul României şi provinciile mai sus menţionate. Tot Ordonanţa nr. 8, din 12 septembrie 1941, semnată de Gheorghe Alexianu, reglementa şi organizarea administrativă a provinciei care reprezenta o unitate administrativă cu viaţă şi conducere proprie, organizată pe principiul autonomiei locale. În organizarea administrativ-teritorială Alexianu a pornit de la principiul unei administraţii active şi vii, care să preia pentru început sistemul de lucru găsit, modelându-l împrejurărilor cu corectivele necesare şi potrivite, pentru a obţine în cel mai scurt timp randamentul scontat. În acest sens, toate aşezările locale din Transnistria care avuseseră în trecut o administraţie proprie formau o comună. Astfel, Transnistria a fost împărţită în 13 judeţe şi 64 de raioane, la care se va adăuga, după cucerirea Odesei, cea de-a 14-a unitate administrativă, cu două municipii (Odesa şi Tiraspol), 15 comune urbane, 18 comune suburbane, 1.363 de comune rurale care cuprindeau 2.568 de sate şi 72 cătune. Cele 13 judeţe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin, plus oraşul Odesa. Acestea nu aveau personalitate juridică şi nici buget propriu, ele constituind circumscripţii teritoriale de control şi îndrumare ale celor 64 de raioane şi 1.378 de comune rurale şi urbane.
Comuna era condusă de un primar, ajutat de sfatul sătesc format din trei locuitori aleşi din rândul celor care făceau parte din obştea comunei, care primeau însărcinări din partea primarului. La oraşe, în funcţie de numărul locuitorilor, primarul era ajutat de unul sau doi ajutori de primari, numiţi de prefectul judeţului, iar la municipii de guvernator. Fiecare primărie trebuia să aibă numărul necesar de funcţionari, numiţi de primari. Mai multe comune formau un raion, condus de un pretor numit de guvernator. La nivelul de administrare a fiecărui raion, care cuprindea între 30.000-50.000 de locuitori, se aflau între 25 şi 45 de funcţionari recrutaţi dintre localnici sau aduşi din ţară. Trei-cinci raioane alcătuiau un judeţ condus de un prefect ajutat de doi subprefecţi, din care unul în mod obligatoriu trebuia recrutat dintre localnici. Acesta dispunea de: un serviciu sanitar, un inginer agricol, un inginer mecanic, un specialist în economie şi un inspector şcolar. Prefectul era numit direct de la Bucureşti şi provenea, de regulă, din rândul ofiţerilor din armata română. În practică, asigurarea personalului pentru instituţiile centrale şi locale ale Transnistriei a constituit una dintre marile probleme. Documentele de arhivă demonstrează că din rândul localnicilor au fost recrutaţi 29.266 de funcţionari, dintre care 8.207 pentru administraţia centrală, iar 21.059 - pentru cea locală. Din România au sosit 8.445 de funcţionari, dintre care 3.216 au fost repartizaţi în administraţia centrală, iar 5.229 în cea locală. (va urma)

Categorie: