Ana Antal și drumul său spre eternitate

Într-una din zilele de la începutul lunii decembrie, a anului trecut, am fost oprit pe stradă de un cetăţean necunoscut, cam de vârsta mea, din câte îmi puteam da seama. Nu m-a oprit pentru a-mi povesti vreun „of”, ci pentru cu totul altceva.
„Domnule profesor - mi-a spus - vreau să vă mulţumesc pentru articolele pe care le publicaţi în „Cuvântul liber” şi „Condeiul ardelean”. Sunt abonat la amândouă şi le citesc cu mare plăcere. Dar de ce scrieţi aşa de rar?”
Cuvintele sale m-au surprins. Şi, înainte de a găsi un răspuns, dumnealui m-a „bombardat” cu alte câteva întrebări: „Îl cunoaşteţi pe domnul Constantin Mustaţă? Cine este domnul Constantin Mustaţă? Cum aş putea să-l contactez? Mă puteţi cumva ajuta?”.
Întrebările, venite una după alta, mi-au dat posibilitatea să „eschivez” răspunsul la prima întrebare. Un timp, însă, l-am privit în tăcere. Mi se părea a fi un om simplu, fără o pregătire şcolară deosebită.
L-am întrebat apoi de unde îl ştie pe domnul Constantin Mustaţă? „Da cum să nu-l ştiu, domnule profesor? I-am citit unele cărţi care au apărut, în serial, în „Cuvântul liber”. Mi-au plăcut! Asemenea cărţi nu poate scrie decât un om cu suflet adevărat de român. Aşa cum scrie şi domnul Lădariu, Dumnezeu să-l ţină mult şi să-i dea sănătate! Şi cum scrieţi şi dumneavoastră, dar prea rar, prea rar...”.
Am aflat că-l cheamă Ioan Antal şi locuieşte în comuna Stânceni (situată în judeţul Mureş, dar în imediata vecinătatea a municipiului Topliţa, judeţul Harghita - n.r.). I-am dat numărul de telefon al lui Constantin Mustaţă. Câteva zile mai târziu, un telefon primit de la acesta mi-a confirmat că i-a şi expediat cărţile pe care Ioan Antal şi le dorea.
Au trecut de atunci vreo câteva săptămâni. Am îngropat vechiul an şi l-am întâmpinat cu bucurie pe cel nou. Acesta a venit, însă, aducând cu sine vechile necazuri şi dureri, la care s-au adăugat deja altele noi şi se pare că vor mai veni şi altele.
Între acestea a fost şi un telefon primit acum nu demult. La capătul „firului” i-am auzit vocea lui Ioan Antal. Era însă tristă, îndurerată. „Domnule profesor, ieri mi-a murit soţia. Mâine este înmormântarea. Vă rog să veniţi şi dumneavoastră, dacă timpul vă permite.”
Un moment am rămas blocat. Revenindu-mi, i-am transmis condoleanţe şi regrete pentru această grea încercare prin care trece. Apoi, m-am hotărât repede. Nu puteam să nu mă duc. A fost lume multă, aproape tot satul. Au fost şi vreo şapte preoţi; din Topliţa vreo trei, din Reghin (trimisul părintelui protopop Teodor Beldeanu), din Lunca Bradului şi din Stânceni. La sfârşitul slujbei de prohod, cu chipul îndurerat şi ochii plini de lacrimi, a venit la mine şi mi-a întins, cu mâna tremurândă, nişte foi de hârtie, scrise. Era biografia soţiei sale, Ana, pe care preotul-paroh o citise lângă sicriu: „Vă rog, domnule profesor, să scrieţi ceva despre soţia mea, merită, că a fost o sfântă!”.
Am luat foile cu destulă rezervă, gândindu-mă la ceea ce aş putea scrie despre o fiinţă pe care nu am văzut-o decât în sicriu, pregătită să plece pe calea veşniciei. Însă, privindu-i faţa îndurerată şi ochii plini de lacrimi, nu puteam să-l refuz. Iar după ce am mai stat puţin şi am cugetat, mi-am zis: toată presa scrisă şi audio-vizuală din România este plină de tot felul de ştiri scandaloase despre vipuri ieftine şi vedete dezbrăcate. În definitiv, de ce nu aş putea scrie şi despre o femeie simplă, o ţărancă, „o sfântă”, cum o socoteşte soţul ei, care a trăit o viaţă demnă, în spiritul moralei creştine şi a credinţei puternice în Dumnezeu; o soţie demnă şi o mamă iubitoare, pentru care familia a fost cel mai de preţ lucru din lume.
Şi, iată, astfel am aflat că lelea Ană era născută în urmă cu 84 de ani, într-o familie de ţărani înstăriţi, din comuna Stânceni, satul Ciobotani, cu 14 copii. Niciunul din ei nu a avut parte de grădiniţă, ci de dealurile şi pădurile din jur, la păzit vitele, la făcut fânul, la arat, la semănat, la prăşit etc.. Căci pe vremea aceea se făcea agricultură şi la munte. Chiar în condiţiile aspre, montane, se făceau de toate: porumb, grâu, orz, ovăz, secară... Asta era mica gospodărie ţărănească.
A venit, apoi, războiul. Cei zece copii în viaţă, au rămas orfani de tată. Fraţii mai mari au plecat pe front. Greul casei şi al gospodăriei a rămas pe umerii mamei şi a fetelor. Au trecut, însă, cu bine peste toate. În 1954, Ana s-a căsătorit cu tânărul Ioan Antal, pe care l-a aşteptat până şi-a satisfăcut stagiul militar. S-au mutat în Stânceni, şi-au întemeiat o gospodărie frumoasă, au crescut cu dragoste părintească şi cu grijă cei doi copii: Grigoraş şi Dorina.
Din păcate, Ana Antal, de-a lungul vieţii, n-a avut parte de o sănătate perfectă, suferind de mai multe boli. Cât a fost tânără, le-a dus pe picioare, nu s-a plâns. De fapt, ea a fost cea care a dus greul casei şi al gospodăriei. Au venit, însă, anii grei ai vârstei, puterile i-au mai slăbit, bolile s-au înmulţit, odată cu ele şi internările în diferite spitale, din Topliţa, Târgu-Mureş şi Sibiu. Peste tot, alinare şi-a găsit, dar vindecare nu. Doctorii nu i-au dat prea mari speranţe. Şi, totuşi, bunul Dumnezeu, i-a mai dat zile şi a mai trăit câţiva ani, pe care şi i-a petrecut mai mult în pat.
Au fost anii în care, cu toată suferinţa, a trăit marea bucurie de a vedea începerea lucrărilor la noua biserică din Stânceni. Nu departe de casa ei. De aceea a găsit mereu atâta putere să se ridice din patul suferinţei, să le facă meşterilor mâncare, pe care singură a dus-o acolo, la şantierul bisericii. Îi creştea sufletul de bucurie văzând cum se înalţă Casa Domnului. Avea speranţa că va trăi ziua în care se va putea ruga în ea.
Nu a mai apucat-o. S-a stins într-o frumoasă şi însorită zi de început de ianuarie 2012. Şi tot într-o astfel de zi s-a dus să se odihnească aproape de zidul noii biserici, sub streaşina acesteia, spre a lua astfel parte şi ea, alături de ceilalţi credincioşi din sat, la frumoasele slujbe şi rugăciuni ce se vor înălţa după terminarea şi sfinţirea acesteia. Dumnezeu s-o odihnească!

Categorie: