Ardealul Pământ Românesc ( LXI )


Autor: 

prof. Vasile Stancu

Ne vom mărgini să cităm numai ultimul document maghiar asupra Transilvaniei, şi anume: memoriul prezentat de delegaţia ungară la Conferinţa de Pace din Paris. Citim acolo că „secuii sunt de origine avară”; deci ei nu sunt unguri propriu-zişi şi mai citim că „în Evul Mediu ei au încheiat cu ungurii şi cu saşii, CELELALTE două naţiuni, cu care conlocuiau pe pământul Transilvaniei, un fel de contract social, fiecare din ele fiind stăpână pe propriul ei teritoriu”. Ce poate fi deci mai clar? Citatele sunt de altfel extrase din ceea ce ungurii înşişi se complac a numi „tezaurul unic al Ştiinţei ungare”. A le contesta, ar însemna să aducem o ştirbire prestigiului de care trebuie să se bucure ştiinţa maghiară, ceea ce desigur nu este în intenţia noastră.
În virtutea cărui principiu pot ungurii reclama reîntoarcerea secuilor la… Patria Mumă?
A identităţii de limbă? Dar atunci Belgia şi Elveţia romandă ar trebui încorporate Franţei, Zurich-ul şi Berna anexate Germaniei şi vaste porţiuni din sudul Peninsulei Balcanice alipite României!
Când o construcţie politică se sprijină pe un asemenea pilon şubred, este fatal ca într-o zi sau alta ea să se prăbuşească cu zgomot. În viaţa popoarelor, ca şi în viaţa indivizilor, nedreptatea şi situaţiile false nu pot da naştere decât la provizorate, care întotdeauna se termină cu triumful dreptăţii… chiar atunci când unele din ele durează un mileniu.
NU TOATE PROVIZORATELE ÎNSĂ DUREAZĂ UN MILENIU!

Idealuri imperialiste

Ungurii au fost şi sunt puţini la număr. Recunoaştem, nu e vina lor. Mai mult încă, găsim că nu e un defect de a fi puţin numeroşi, după cum nu-i o calitate de a fi peste măsură de numeroşi.
Valoarea nu rezidă în număr, ci în calitate. Ceea ce găsim însă că este un defect, este voinţa de a găsi cu orice preţ în spaţiu compensaţia lipsei cantitative. Există o limită a posibilităţii de mărire - de extindere - peste care nu se poate trece. Aceasta este o lege universal valabilă atât în lumea însufleţită, cât şi în cea neînsufleţită, atât în viaţa popoarelor, cât şi în viaţa indivizilor. Ungurii n-au vrut însă să ţină seama de ea.
Cu un număr mic de conaţionali, ei au vrut să stăpânească un maximum de teritoriu, fiind obsedaţi de o iluzie, de un quasimit: împărăţia Sfântului Ştefan. Mai mult încă, unii dintre regii Ungariei au nutrit la un moment dat speranţa unei dominaţii universale, vrând să reînvie sub egida lor Imperiul Roman de odinioară. Cu câtă mândrie într-adevăr pomenesc ungurii de perioada regelui Ludovic cel Mare din familia Angevinilor, care a adus Coroanei ungare la sfârşitul secolului al XVI-lea stăpânirea efectivă sau numai formală a Croaţiei, Banatului de Nord, Dalmaţiei, Bosniei, Serbiei, Bulgariei, Munteniei şi Moldovei, precum şi uniunea personală cu Polonia.
(va urma)

Categorie: