Ardealul Pământ Românesc ( LXII )


Autor: 

prof. Vasile Stancu

Realităţi dureroase

„Cele mai frumoase vise sunt, totuşi, numai vise şi într-o zi a început dezagregarea vastului regat. Frontierele au început să se apropie, conturul regatului să se micşoreze. În 1920, Ungaria a redevenit ceea ce era la începutul începuturilor şi ceea ce ar fi trebuit să rămână un stat unguresc quasipur, ocupând o suprafaţă de 92.000 kmp. Chiar pe un teritoriu restrâns ungurii nu reuşesc însă să realizeze un stat uninaţional, din cei 8.688.319 locuitori câţi număra Ungaria în 1930, aproape 1.500.000 erau minoritari (germani, slovaci, români, croaţi, sârbi, evrei şi alţii) şi numai 7.200.000 unguri autentici.

A rămas, însă, întipărită în mintea conducătorilor gloria de o clipă a regilor din Evul Mediu şi a reînceput cursa pentru realizarea visului obsedant al împărăţiei central-europene, sub egida celor 8.000.000 de unguri, care ar încăpea perfect în spaţiul oraşului Londra!
Dacă ungurii s-ar fi mulţumit cu realizarea unui stat uninaţional pe teritoriul atât de propice dezvoltării lor - Alfoldul, cântat de poeţi - ei ar fi adus o contribuţie cu mult mai preţioasă în concretul spiritualităţii universale, decât aceea - şi ea demnă de a fi luată în considerare - cu care au îmbogăţit patrimoniul culturii europene.
Urmaşii lui Arpad au visat însă măriri politice care depăşeau putinţa lor de realizare şi în special posibilităţile lor de a păstra ceea ce reuşiseră să cucerească; în felul acesta ei şi-au risipit eforturile în acţiuni negative: distrugerea fondului naţional de bază al teritoriilor dominate, paralizarea eforturilor de redeşteptare naţională, crearea de antagonisme între popoarele conlocuitoare.

Coloniştii germani

În afară de secui, al doilea element care a trebuit să servească planurilor cu măiestrie întocmite, au fost germanii.
Conducătorii regatului ungar urmau, de altfel, deviza primului „rege al ungurilor” (nu al Ungariei), Ştefan cel Sfânt: Uniusque linguae, uniusque moris regnum imbecile et fragile est (Ţara de o singură limbă şi de un singur caracter este slabă şi şubredă).
Deviza Sfântului Ştefan dezvăluie prin ea însăşi aspectul real al problemei care-i frământa pe conducătorii Ungariei din Evul Mediu. Ungurii erau extrem de puţini la număr şi pentru a putea realiza o ţară trebuiau să facă apel şi la celelalte naţii. Deviza avea, deci, un caracter eminamente unguresc şi sfera ei de aplicaţie trebuia, în mod fatal, să fie cantonată pe teritoriul Ungariei propriu- zis.
Prin graţia şi voinţa urmaşilor Sfântului Ştefan, ea a fost aplicată însă şi Transilvaniei, deşi populaţiunea acestei provincii, de o singură limbă, cea românească, şi de un singur caracter, cel rezultat din contopirea dacilor cu romanii, era suficient spre a asigura evoluţia normală a provinciei. Astfel, Transilvania românească a devenit teren de colonizare nu numai pentru secui, dar şi pentru coloniştii germani: saşi, şvabi, cavaleri teutoni etc., meniţi, în concepţia guvernanţilor, să sprijine opera de dominaţiune ungară asupra unor vaste provincii, pe care singuri n-ar fi reuşit să le păstreze.”
(va urma)

Categorie: