Ardealul pamânt românesc ( LXXXVIII)


Autor: 

prof. Vasile Stancu

Revoluţia din 1848 „După cum era de aşteptat, ungurilor nu le era deloc indiferentă agitaţia continuă din rândurile românilor. Ei porniră la contra măsuri, destinate să stăvilească mişcarea de redeşteptare naţională românească. Persecuţiile contra intelectualilor români se ţineau lanţ. Casele ţăranilor delegaţi la adunările de la Blaj erau arse din temelii: preoţii erau închişi, spânzuraţi sau împuşcaţi. Excesele alternau cu incendiile, acestea din urmă cu masacrele. Ţărănimea românească se înarmează, pregătindu-se să reziste şi să reacţioneze. În luna septembrie 1848, românii organizează o nouă întrunire pe Câmpia Libertăţii de lângă Blaj, la care participă de această dată şi 6.000 de moţi înarmaţi, în frunte cu avocatul Avram Iancu, eroul de mai târziu al înverşunatei rezistenţe din munţii Abrudului.
Uniunea fusese între timp votată de Dietă şi aprobată de împărat. Aprobarea i-a fost mai mult smulsă împăratului de unguri, decât acordată de bună voie. Când i s-a prezentat lui Franz Iosif spre promulgare legea, edictând uniunea, împăratul ceru guvernului ungur câtva timp pentru a medita asupra măsurilor de luat. (Se citează vorbele împăratului adresate ministrului ungur Batthyanyi: „aber liber Graf, gonnen sie mir doch ein wenig Bedenkzeit” / „dar iubite conte, acordă-mi puţin timp de refl exiune”). Cedând însă presiunilor, împăratul puse semnătura pe legea care avea să ducă la desfi inţarea românilor ca naţie autonomă pe pământul românesc al Daciei Romane, fără a refl ecta prea mult asupra consecinţelor acestui gest.
Punerea în aplicare a legii şi preluarea de către unguri a administraţiei de stat s-a lovit de o împotrivire acerbă din partea ţărănimii române. Românii nu înţelegeau într-adevăr să renunţe la singurul bun pe care teroarea milenară ungurească nu reuşise să li-l răpească: naţionalitatea.
Prigoana exercitată, din ordinul Budapestei, de organele în subordine spori şi mai mult încă agitaţia în rândurile ţărănimii române.
În această ambianţă de supraexcitare creată, în prim loc, de dârzenia nemeşilor unguri, la care se adaugă de data aceasta şi atitudinea duşmănoasă a aşa-zişilor revoluţionari ai lui Kossuth şi în al doilea rând, de conştiinţa stării de inferioritate în care se găsea pătura ţărănească română, era sufi cientă o singură scânteie pentru ca focul să se întindă cu repeziciune uimitoare.
Ungurii s-au comportat şi de data aceasta cu asprimea lor tradiţională. Există în sufl etul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal, care nu-şi are absolut nicio justifi care, elementul maghiar fi ind acel care dintotdeauna s-a situat în postura de element de asuprire şi de împilare, ură care totuşi îşi găseşte o explicaţiune în neputinţa maghiarilor de a transforma sufl etul Ardealului.
Se pot deznaţionaliza elementele individuale ale unui popor, naţiile însă nu pot fi niciodată deznaţionalizate.
Bilanţul catastrofal al revoluţiei din 1848 din Transilvania reprezintă cea mai fi delă imagine a teroarei dezlănţuite de unguri împotriva elementului românesc luptând pentru dreptul sacru al libertăţii naţionale. Două sute treizeci de sate au fost şterse de pe suprafaţa pământului. Revoluţia a costat viaţa a patruzeci de mii de persoane. Pagubele s-au cifrat la imensa - pentru acele vremuri - sumă de 30 milioane forinţi aur.
Cu titlu de comparaţie arătăm că în Franţa, revoluţia din 1848 a făcut numai 15.000 de victime. Represiunea ungurilor a fost atât de sângeroasă, încât un istoric român a putut, cu drept cuvânt, să declare că revoluţia din Transilvania „a luat proporţii aproape apocaliptice”.
Armatele austriece şi românii înarmaţi sub comanda baronului Puchner îi înving pe secui; armatele lui Kossuth, sub conducerea generalului polon Bem, reuşesc însă să cucerească Braşovul şi Sibiul, aşa încât Ardealul cade efectiv în mâinile lor.” (va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (Tudor Gheorghe)

Categorie: