Aripi de albastru de Tatiana Scurtu Munteanu

„Zilele Miron Cristea”, Topliţa, 17-20 iulie 2019
Lansare de carte

Tatiana Scurtu Munteanu este basarabeancă, născută în Călăraşi, Republica Moldova. Şi-a făcut însă studiile liceale şi universitare în România, la Sfântu-Gheorghe şi respectiv, la Galaţi.
A debutat, ca poetă, încă de pe băncile liceului, în 2001, participând, cu creaţii proprii, la diferite festivaluri şi concursuri de poezie (Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Braşov, Botoşani, Ipoteşti, Cluj-Napoca, Piteşti, Sibiu, Roman, Sighetul-Marmaţiei, Caransebeş, Galaţi, Sfântu-Gheorghe etc.), acumulând, de-a lungul anilor, o colecţie întreagă de premii şi menţiuni.
Anul 2013 a însemnat însă debutul propriu-zis, cu două volume de poezii: Paralelismul singurătăţii (Editura Princeps Multimedia, Iaşi) şi Râuri, voi, ce despărţiţi (Editura Gens Latina, Alba-Iulia). După trei ani, în 2016, a apărut volumul Mănăstirile din gânduri (Editura InfoRapArt, Galaţi), urmat, în 2017, de volumul Ca în cer (aceeaşi editură).
Aşadar, Tatiana Scurtu Munteanu nu este o anonimă în contemporana poezie românească. Cele patru volume de versuri reprezintă o „carte de vizită” care impun un nume în creaţia literară românească de la începutul de secol 21. La acestea, iată, se adaugă acum şi cel de-al cincilea, Aripi de albastru, prin care poeta îşi continuă drumul pe care şi l-a ales de la debut, anume acela de a „turna” în forma tradiţională, „clasică”, un limbaj poetic modern, încărcat de un puternic lirism, prin care sunt exprimate trăirile de moment ale poetei, uneori suave, melancolice, alteori cu nuanţe de tristeţe, datorită mai ales trecerii ireversibile a timpului, sau nostalgia după ceea ce a fost şi nu mai este.
Tatiana s-a născut, cred, purtând poezia în sufletul său chiar de la început. S-a născut cu poezia şi trăieşte cu şi în poezie. Fiindcă a ei creaţie poetică nu este una „făcută”, ci născută din zestrea sa spirituală. De aceea versurile sale, grupate, în marea lor majoritate, în catrene, „curg” limpezi, precum apele unui pârâu de munte, pe care orice cititor şi iubitor de poezie le simte cu întreaga sa fiinţă.
Poezia Tatianei este plină de o feminătate fină, cu o muzică interioară născută din sonoritatea cuvintelor şi din armonia ritmică a versurilor. Nu întâmplător, deci, versurile sale se desprind „din călimară” şi îşi iau apoi zborul ca „două aripi de albastru”, pentru a deveni „Două picături de ceară / Într-un fagure sihastru”.
Este poezia! Însă singură „călimara” nu este capabilă să nască valori, e nevoie de harul creator al poetului, de „Ploi cu tainică rostire”, din care se vor naşte „Roiuri de mărgăritare”. Iar acestea, la rândul lor, se vor ivi din momentele de trudă, dar şi de inspiraţie ale poetului: „Cerului zălog lumină / I-am lăsat să se trudească, / „Norii care-n noi suspină / În cuvinte să se nască” (Aripi de albastru).
Poezia care deschide şi dă titlul volumului se constituie, pentru Tatiana Scurtu Munteanu, într-o adevărată „ars poetica”, fiindcă exprimă crezul ei poetic, convingerea sa despre ceea ce este „gramatica poeziei”. Şi o face atât de frumos şi de metaforic în acelaşi timp.
La fel sunt toate celelalte poezii ale volumului: o lirică având iz „traditionalist” şi totuşi atât de modernă în exprimarea unor idei, a unor stări sufleteşti, contopite într-un discurs liric, emoţionant uneori, alteori surprinzător prin fineţea exprimării.
Am descoperit - nu fără o oarecare supriză - că Tatiana este o pastelistă remarcabilă, talentată, îndrăgostită, pur şi simplu, de tot ceea ce vede în jurul ei. Însă ea vede natura şi cu ochii sufletului, o „pipăie” cu toate simţurile sale. În felul acesta pastelurile ei nu sunt doar descriptive, ca la Vasile Alecsandri, să zicem, ci implică trăirile, stările sufleteşti ale poetei, marcate de timpul prezent, de ceea ce am putea numi „carpe diem”, adică trăieşte (bucuria) clipei: „În trandafirul sufletului ţie / Îţi voi picta cu dorul înserări / Un madrigal culorile să-ţi fie / Din roiuri de pedale peste mări”. Iar aceste bucurii se află aproape în fiecare poem. Le-am putea numi pasteluri psihologice, marcate mai ales de stările sufleteşti, iar acestea sunt, de cele mi multe ori captivante, pline de farmec. „A curs din noi atâta poezie”; ,,A răscopt în tei iubirea / Şi-au curs florile pe harpă”; „Ca o duminică sau un cântec de rai”; „Mi-ai mutat Carpaţii-n pleoape”; „Prescură-mi rupi din sufletul rostirii” etc., sunt doar câteva din multele exprimări metaforice aflate în aproape fiecare poezie.
Însă tematica poeziilor cuprinse în acest volum este foarte diversă, chiar dacă acceptăm că ele exprimă acea bucurie a clipei, fiindcă aproape fiecare poezie este, în acelaşi timp, şi un pastel, dar şi o poezie de dragoste („Cu tine-i primăvara preacurată”; „Cu tine-am să păşesc în centrul lumii”; „Când vii cu mine spre înalturi” etc). După cum în aceleaşi poeme se află destule idei din care se desprind cugetări de natură filozofico-religioasă („Ca o duminică sau un cântec de rai / Un clopot pe munte în ceruri bătând, / Ca o duminică sau un cântec din rai, / Lumină stelară pe creste urcând”). Şi - de ce nu? - se află şi poezii străbătute de sentimentul patriotic („Moldova din biserică se naşte”, „Imn Centenarului”, „Din Voroneţ albastru ne cuprinde”, „Mi-ai mutat Carpaţii-n pleoape”).
Este greu să o incluzi pe Tatiana Scurtu Munteanu într-o grupare poetică postmodernistă. Ar putea s-o facă poate critica literară. Un „Cuvânt înainte” la un volum de versuri nu poate avea ca „obiect” un asemenea demers. Totuşi, prin lirismul său, aş îndrăzni să o apropii de etapa „traditionalistă” a lui Ion Pillat, în care, spune George Călinescu, se simte „o exuberanţă poetică, o ţâşnire directă, nesilită a lirismului”.

N-am mai ţinut petunii pe suflare

N-am mai ţinut petunii pe suflare
Ca nişte aripi strânse într-un nod,
De când îmi naufragiază-n zare
Făcliile pe-al cerului năvod.

N-am risipit din vulturi înălţime,
Să-mi zboare-n tâmple plină de săgeţi,
Din vremuri poleite cu asprime
Pe marmura sub care zac poeţi.

Nu am învolburat în tine fluturi,
De-atâta primăvară schimbători,
Când ploile s-or frânge în săruturi,
Petunii pe suflare să-mi cobori.

Aşa cum luna-şi taie din lumină

Aşa cum luna-şi taie din lumină,
În zborul ei petale se ascund,
Iar înălţimea fragedă dezbină
Zăpezile cuvântului rotund.

Chiar dacă nu se văd arzând copacii
Înţepeniţi răspântiei de fum,
Prin seva lor preumblă încă macii
Şi le despică ramurile-n scrum.

Atunci când luna muşcă din orbite,
De parcă dintr-o coastă ar muşca,
Îi sângerează nopţile rănite
Peste copacii înnoptaţi în ea.

Prin fereastra nopţilor

Prin fereastra nopţilor o vreme,
Cuibărind desişuri de fiori,
Se vor sparge stelele pe gene
Şi vor curge-n mine meteori.

Cu tăieri de lună peste dealuri,
Unde urcă-n taină plopi albind,
Voi dosi cuvântul între maluri,
Să-l răzmoaie ploile pe rând.

La fereastra unde se abate
Zmeura desprinsă-n insomnii,
Cresc din trunchiul serii o cetate,
Să îmi surpe orele târzii.