„Aşa, cu răbdare şi bunăvoinţă, toate se fac”

Convorbire cu moşu’ Gheorghe Cojocaru, acum, la împlinirea vârstei de 90 de ani

„Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare”, a spus Seneca, iar nouă ne place să credem că aşa este. Întotdeauna am considerat că bătrânii noştri sunt izvor nesecat de bunătate şi de înţelepciune. Şi cum niciuna dintre aceste calităţi nu este rezultatul unei îndelungi şi asidue munci în băncile şcolii, ne punem întrebarea: cum oare au reuşit aceşti oameni să se înalţe deasupra nimicurilor vieţii şi să trăiască frumos, adevărat, în respect şi bună înţelegere? Răspunsul pare să fie simplu: dăruindu-se. Dăruindu-se pe ei înşişi, dar neaşteptând nimic de la cei din jur. Să fie oare aceasta înţelepciunea bunilor noştri?
Nu avem cum să aflăm asta decât vârându- ne ghemuiţi la sânul lor şi ascultându-le cu sufletul istorisirile. „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere!”, spune o veche vorbă românească, iar cine are, spun eu, să îi iubească, să îi preţuiască şi să îi împartă cu ceilalţi.
Gheorghe Cojocaru este bătrânul pe care am ales să îl împart cu voi şi care a ales să vi se dăruiască aşa cum numai el ştie: fără rezerve. Deşi se spune că ţăranul român „nu dă buzna cu prietenia peste nimeni” (Ileana Vulpescu), nenea Ghiţă, căci aşa este cunoscut la el, în Voineşti - Covasna, sau Ghiţă bacsi, cum îi spun prietenii unguri, a dat întotdeauna buzna peste oameni cu bunătatea sa, cu răbdarea şi cu lumina din privire.
Este o bucurie cum nu se poate mai mare pentru mine să scriu despre acest om, pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat dăruindu- mi-l ca bunic.
Moşu‘, căci aşa îi spunem noi, nepoţii, a văzut lumina zilei la 25 august 1923, în comuna Covasna, judeţul Trei Scaune, fiind al treilea copil al familiei. Tatăl său, Ion Cojocaru, se trăgea din comuna Bisoca, judeţul Buzău. A ajuns în Covasna fugind de recrutarea în armată şi s-a angajat cioban la o stână din zonă. Aşa a ajuns să se căsătorească cu Reveica Şerban, cu care a avut patru copii: trei fete - Maria, Floarea şi Vioara, şi un băiat - Gheorghe.
Toată viaţa lui a muncit, aşa erau vremurile. Şi acum munceşte cu tot atâta dârzenie, dar puterea nu mai e aceeaşi. Mintea însă, sclipeşte încă. Din amintiri renaşte, prin amintiri trăieşte, cu amintiri ne bucură.
- Moşule, povestește-mi despre copilăria dumitale, aşa cum îmi povesteai când eram mică.
- În ʼ30 am intrat în şcoala primară la Covasna şi l-am avut învăţător pe preotul Eremia Ticuşan. Aprig om... Dumineca mergeam în Altar şi făceam foc, că atuncea în cădelniţă se folosea jar. Noi trebuia să întreţinem focul. În ʼ34 am terminat clasa a patra şi de atunci, în fiecare vară, părinţii mă duceau la stână ca mânător. Dădeam la uşă, spălam găleţili în care se mulgea, fierbeam zerul din care ieşea urda, strângeam urzici pentru porci şi căram apa pe umăr cu cobiliţa (un băţ cu două cârlige la capete, de care agăţam găleţili). Asta era meseria noastră de mânători. Din ʼ38 până în ʼ40 am fost cioban la boierul Stroie, în Dobrogea, în Topraisar. Era un sătuc în care erau doar vreo patru boieri, dar aveau ăia sute de hectare de pământ şi mii de oi. Treaba mea era să merg cu 500 de oi pe islaz, la păscut. Nu era uşor... Mi-aduc aminte că într-o toamnă umblam tot aşa cu oili la păscut pe nişte terenuri necultivate. Eu, prost, am zis să stau mai mult cu oili, să se sature. Deodată s-a pornit un viscol cum n-am mai văzut. Am dat eu să le mân înapoi la stână, da‘ viscolu‘ era tot împotriva noastră şi ne ducea spre mare. Mare spaimă am tras atunci. Am început să plâng şi să strig - da‘ cine să m-audă? Noroc că un câne care era cu mine s-a dus la stână şi l-au văzut ciobanii. Aşa m-au găsit boieru‘ şi argaţii. Când am ajuns acolo, mi-a tras boieru‘ o ceartăăă, să mă satur de stat până noaptea cu oile pe câmp. La stâna asta de care îţi zic, era o fântână adâncă de douăzeci de metri, de unde scoteam apă cu caii. Erau doi cai care scoteau apă de dimineaţă până seara, că aveau zece perechi de boi, o mie de oi, porci, găini, 20 de argaţi. Îţi dai seama câtă apă trebuia zilnic. Aşa era viaţa pe atunci, Ancuţă dragă, nu ne jucam toată ziua ca voi. Ehe...
- Îmi aduc aminte că îmi ziceai că ai fost refugiat. Când se întâmpla asta?
- În toamna lui ʼ40 am trecut dincolo, în România, cum se zicea, la Braşov. Aici, la noi, era Ungaria. Multă lume a plecat atunci la Întorsura-Buzăului, unde primeau carnet de refugiat. Eu m-am dus la Braşov şi m-am băgat ucenic la un patron, la Autorecord, unde am învăţat meseria de mecanic auto. Eram internaţi la căminul de ucenici „Regele Ferdinand” şi şcoala profesională am făcut-o la Liceul Industrial Braşov. La firma asta eram zece ucenici şi în sezonul pepenilor mergeam la „piaţa de miercuri”, care era chiar în spatele atelierului, cumpăram vreo patru pepeni şi îi mâncam cu pâine. La căminul de ucenici, dimineaţa ne dădea să mâncăm o bucată de mămăligă din mei şi o cană cu ceai. Nu corn cu ciocolată cum mâncaţi voi acum... La prânz primeam două feluri de mâncare, dar în loc de pâine ne dădeau doi cartofi fierţi. Seara, la fel. Cartofii erau la ordinea zilei. Dumineca primeam pâine. Mare sărbătoare era!
- Eşti ultimul veteran de război, moşule, şi cu toţii suntem mândri de tine. Ce îţi mai aduci aminte de pe front?
- În ʼ44 la 20 mai, ne-a încorporat în unitatea Batalionul 2, Vânători munte. Am făcut trei luni de instrucţie şi ne-au pus arma în mână. În 23 august 1944, am plecat pe front. Am început frontul la Vâlcele, lângă Sfântu- Gheorghe. Două săptămâni am luptat acolo. Dimineaţa trăgea artileria şi noi, sub fumul artileriei, plecam la atac. Noi eram pe partea dreaptă a drumului cum te duci spre Sfântu- Gheorghe şi ungurii cu nemţii pe stânga. Ei stăteau în cazemate. Cum încercam să ne apropiem de ei, ne urmăreau cu tancul. Nu puteam să stăm în faţa tancului, aşa că ne retrăgeam. Aşa s-a desfăşurat totul timp de două săptămâni. Într-o dimineaţă am plecat tot aşa la atac, dar n-am primit niciun răspuns din partea inamicului, aşa că am ajuns până la Sfântu. Ei se retrăseseră. În Sfântu- Gheorghe, comandantul unităţii ne-a promis trei zile de refacere. La ora 9 însă, a apărut generalul Grigore Bălan, comandantul Diviziei I Munte. El a dat ordin să plecăm înainte pe front. S-a dus refacerea noastră. Mergeam pe şosea din Sfântu spre Gheorgheni, în Valea Crişului un pârâu traversa şoseaua şi se vărsa în Olt. Peste râul ăsta era un pod pe care era musai să treci, că vadul râului era foarte adânc. În dreapta podului era o clădire în care se adăpostiseră ruşii. Când ne-am apropiat de pod, ruşii au ieşit şi ne-au spus să ne împrăştiem în câmp, că e pericol. Pe dealul Zoltanului, pe partea ailaltă de pod, erau nemţii care trăgeau cu anticaru‘ în oricine trecea pe pod. În timpul ăsta a venit generalul Bălan şi a intrat împreună cu comandantul nostru de batalion şi câţiva ofiţeri în clădire la ruşi, să stea de vorbă. Nemţii au mirosit ceva şi au tras un proiectil chiar în locul unde erau ei înainte să intre. Al doilea proiectil a fost tras exact pe clădire, dar ruşii au fost isteţi şi au fugit în partea cealaltă, pe câmp. Al treilea proiectil, însă, a căzut chiar în lanul de porumb din spatele clădirii şi l-a rănit pe general. Şoferul a băgat maşina în lan, l-a luat pe general şi a plecat spre Sfântu, în urma lor nemţii trăgând cu anticarul. Noi ne-am întors înapoi, am intrat în comuna Bod, am trecut Oltul şi am luat-o pe albie în sus, înaintând spre Târgu- Mureş. Am mers toată noaptea prin pădure, până am ajuns la Oarba de Mureş. Acolo am întâlnit din nou rezistenţă şi am reînceput lupta. Era o pantă mare şi deasupra era un platou unde stăteau nemţii. De o parte şi de alta a platoului aveau două mitraliere, aşa că era imposibil să stai pe creastă. Trebuia să ne retragem şi atunci începeau să tragă cu aruncătoarele în urma noastră. La un moment dat, eu eram în adăpost, la vreo 30 de metri de centrală, şi l-am auzit pe comandant: „Fiţi atenţi că ăştia lungesc tragerea!”. A avut dreptate. Al treilea proiectil a căzut la vreo trei metri de mine. Am simţit cum o schijă mi-a crăpat osul de la degetul mic. După câteva clipe am simţit că mi se încălzeşte braţul. Îl aveam străpuns. După răniţii care nu puteau merge veneau cu targa, da‘ eu aveam picioarele zdravene şi mă puteam deplasa. Am mai luat şi un camarad pe care îl răniseră la un picior şi l-am dus, agăţat de mine, până la şosea, la punctul de prim ajutor. Acolo ne pansa, ne încărca în camion şi ne trimitea la Târgu-Mureş la spital. Toată noaptea am stat acolo, pe coridoare, că era plin spitalul de răniţi şi nu erau destui doctori. Dimineaţa, un sub-locotenent medic a trecut prin faţa mea. M-am ridicat în picioare şi i-am dat onorurile: „Să trăiţi, domnule sub-locotenent!”. I-a plăcut de mine, că ceilalţi nu l-au salutat. M-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt. I-am zis: „Cojocaru din judeţul Trei Scaune, comuna Covasna”. S-a mirat: „Covasna!?”. Am dat din cap că da. A zis: „Vii la mine, că eu te operez”. M-a operat, mi-a tăiat degetul mic, că se mai ţinea doar în piele, şi m-a trimis la Sighişoara, că la Braşov nu mai era loc. Acolo am stat o lună de zile. După ce m-am vindecat, am venit înapoi la unitate şi m-a băgat în grupa pentru menţinerea ordinii. Într-o zi, mergeam cu patrula prin oraş şi am primit telefon să ne deplasăm spre restaurantul „Ceasul rău”. Acolo era un soldat rus beat, care făcea scandal. Am intrat cu sergentu‘ major acolo, el ştia ruseşte, că fusese pe front în Rusia, şi i-a zis ceva pe limba lui, da‘ nouă ne-a făcut semn să mergem prin spate şi să-l imobilizăm. Aşa am făcut. L-am prins de mâini şi i-am luat pistolul, apoi l-am predat la comandamentul rusesc. Într-o dimineaţă, la unitate, comandantul batalionului, Trandafirescu, m-a scos la raport şi m-a întrebat de unde sunt şi cum mă cheamă. M-a întrebat dacă vreau să merg acasă. Chiar aşa mi-a zis: „Vrei să mergi acasă?”. Am zis: „Da. Vreau”. El voia să mă trimită la Centrul de Recrutare de la Sfântu-Gheorghe, că acolo era concentrat nea Neculai Sicu, un neam de-al meu, şi pe el îl eliberau doar dacă aducea pe cineva de încredere în loc. M-au adus pe mine şi aşa am ajuns eu şofer la Centru. Mi-au dat şase maşini în primire şi am umblat doi ani cu ele. Dup-aia m-au eliberat şi am venit acasă.
- În ce fel te-a schimbat războiul, moşule? Sunt sigură că este imposibil ca o asemenea experienţă să nu fi lăsat urme.
-A lăsat urme. Cum să nu lase...? M-am maturizat. Când am plecat pe front, n-aveam nici douăzeci de ani. Eram un copil. Copil învăţat cu munca, dar tot copil. Pe toţi ne-a schimbat războiul. Am văzut camarazi căzuţi la datorie, camarazi răniţi, pentru care nu mai puteam face nimic. Ne-a învăţat ce este frica, ne-a învăţat să nu dormim nopţile, dar ne-a şi educat. Ne-a învăţat ce este respectul şi ajutorul reciproc. Cred că asta e cel mai important. Să te ajuţi cu cel de lângă tine şi să îl respecţi.
- Cum a continuat viaţa ta după ce te-au eliberat, bunicule?
- A continuat. Cum era să nu continue, că doar eram tânăr şi în viaţă? Am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta şi am mers mai departe. M-am angajat şofer, că asta-mi era meseria, la Neculai Slabu (Nicolae Olteanu - n.a.), pe autobuz. Mi-a plăcut şoferia. Asta am învăţat, asta am făcut. Am mers mii de kilometri, am petecit sute de cauciucuri, că nu se găseau. Erau patroni care aveau maşini, dar le ţineau pe butuci, că nu aveau cauciucuri. Au fost vremuri grele. Zece ani am lucrat pe autobuz. Ziua plimbam lumea, noaptea reparam autobuzul. În timp ce lucram acolo, m-am căsătorit cu bunii, că acum aşa îi zic şi eu. Pe atunci era Lenuţa, Lenuţa Popica.
După naţionalizare, m-am angajat la Spitalul Regional de Cardiologie, unde am lucrat şase ani pe autobuz şi pe ambulanţă.
Cel mai mult timp am lucrat la Ocoalele Silvice Covasna şi Comandău, douăzeci de ani. Poate cele mai vii amintiri sunt vânătorile. Prima vânătoare a fost la Zăbala, la urşi. La asta a venit Şefu‘ ăl mare, Ceauşescu. A venit până la Zăbala cu elicopterul. Gonacii au mers înainte şi au mânat vânatul spre cordonul format din vânători. După vânătoare, se alinia prada. Ceauşescu a împuşcat un urs şi un mistreţ, iar Maurer - doi urşi şi trei mistreţi. Atunci i-a zis Maurer: „No, Şefule, vezi cât am împuşcat?”, dar Şefu‘: „Ce, te-ai apucat să faci măcel?”. S-a enervat şi a plecat fără să mai mănânce. Tuna şi fulgera!

A doua vânătoare a fost cea mai importantă. Atunci s-a împuşcat ursul-record mondial. Pentru vânătoarea asta s-au făcut multe pregătiri. Cu trei săptămâni înainte mergeam în fiecare după-masă şi îi puneam mâncare, aşteptam să vedem la ce oră vine, îl urmăream. Opt era ora lui. Mai mult de cinci-zece minute nu întârzia. Foarte punctual ursul ăsta. În ziua vânătorii, Şefu‘ a venit mai devreme decât era stabilit. La ora două era în Covasna, la vila lui. Aici a fost aşteptat cu mese întinse şi cu un pachet nou de cărţi de joc, toată lumea ştiind că este cartofor. Dar el n-a vrut să stea, a plecat la Comandău. Acolo, iar i s-au întins mese, ca să-l întârzie, că se ştia că el nu are răbdare mai mult de douăzeci de minute, iar ursul venea doar în jurul orei opt. Nici aici nu a vrut să stea mai mult de jumătate de oră. Pe la cinci şi jumătate a ajuns la cabana Matepal, de unde mai avea de mers pe jos cam trei sute de metri până la observator. La şase fără un sfert a plecat şi de aici, foarte nerăbdător. Ca un făcut, la şase a venit ursul, deşi mereu venea la ora opt. Ursul a fost împuşcat şi toată lumea s-a bucurat. Au tăiat un brad, au pus ursul pe brad şi l-au tras cu sania până la drum. Acolo, Ceauşescu a venit la mine şi m-a întrebat: „Cine-i şoferu‘ la maşina asta?”. I-am zis că eu sunt. Atunci m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „No, pune ursul în maşină şi adu-l jos!”. Patru oameni nu am reuşit să-l urcăm, că era foarte mare. Am mers până la Comandău şi am mai adus încă patru oameni. Abia atunci am reuşit să-l punem sus şi am coborât la Covasna. Pentru că era târziu, nu am mai mers la Ocol, aşa că am băgat ursul la mine în curte. Dimineaţa, când am scos maşina afară, erau o grămadă de oameni adunaţi în faţa porţii să vadă animalul. Vorba aia, „se uitau ca la urs”. Tare s-au mai mirat! Ursul a fost jupuit, blana a fost trimisă la o expoziţie de blănuri de urs şi capete. Blana a luat medalia de aur şi capul - medalia de argint. Cam asta e povestea ursului-record mondial.
Am lucrat la Ocolul Silvic Comandău, care are sediul în Covasna, până în 1986, când am ieşit la pensie.
- Bunicule, ai avut o viaţă cu adevărat palpitantă, dar şi plină de greutăţi. Cum te simţi acum, de când eşti pensionar?
- Tânăr mă simt. Am mers mult timp cu bicicleta şi cred că asta m-a ţinut în formă. Mereu am avut animale acasă: vacă, porci, găini, oi. Şi dacă am ţinut animale, trebuia să le dau ceva să mănânce - nu? Deci am avut şi teren pe care am cultivat cereale şi cartofi, ca tot ţăranul gospodar. Sunt fericit că am o familie frumoasă şi unită, deşi mulţi de-ai noştri s-au prăpădit, Dumnezeu să-i ierte! De exemplu, la mine, din cinci fraţi am mai rămas doi, iar la Ileana, din nouă fraţi mai sunt două surori. Restu-s oale şi ulcele. Ce să-i faci, asta-i legea firii. Eu sunt bucuros că am ajuns vârsta asta frumoasă şi rotundă şi-I mulţumesc lu‘ Dumnezeu că mă simt bine. Noi de-acum facem ce putem, şi ce nu, lăsăm să facă ăi mai tineri. Aşa-i rânduiala de când lumea. Să fiţi voi sănătoşi, Ancuţă dragă, şi să duceţi mai departe ce-am început noi. Aşa, cu răbdare şi bunăvoinţă, toate se fac.
Aşa a încheiat moşul meu discuţia noastră despre viaţă. Acum vă mai spun eu câte ceva despre el. Gheorghe Cojocaru este un om bun, „pâinea lui Dumnezeu”, care a ajuns, la cei nouăzeci de ani ai săi, să fie bucuria noastră, a familiei. A fost şi este un model de înţelepciune, de răbdare şi de frumuseţe sufletească. Rar trece câte o zi de duminică în care să nu meargă la biserică, îmbrăcat cu cămaşă albă şi costum. Acum doi ani, în ziua de Bobotează, un unchi l-a întrebat: „Moşule, nu te-ai dus la biserică?”, şi moşu‘ i-a răspuns: „Ei da, eu mă duc direct la gârlă, că la biserică se duc numa‘ ăi bătrâni”. Aşa a reuşit moşu‘ nostru să treacă peste toate: cu credinţă şi umor.
La Mulţi Ani, moşule! Să rămâi acelaşi om minunat! Te iubim!
A consemnat pentru cititorii „Condeiului ardelean” Anca Bârlă, nepoată,
studentă în anul I la Facultatea de Geologie şi Geo-Fizică din cadrul Universităţii Bucureşti

Categorie: