Aspecte ale rela]iilor secuilor cu românii la Congresul de la Tu[nad din 1902

Organizat în urma numeroaselor semnale privind soarta nefericită a secuilor, nevoiţi să părăsească în masă locurile natale şi să-şi caute de lucru în România mai ales, dar şi în Statele Unite ale Americii, Congresul Secuiesc s-a ţinut la Tuşnad în 1902, fiind de faţă numeroşi reprezentanţi oficiali ai statului ungar şi ai judeţelor majoritar locuite de secui. Lucrările Congresului au fost publicate într-un volum de 689 de pagini. Din acest volum am extras unele aspecte ale relaţiilor trecute sau de atunci ale secuilor cu românii şi ce anume se preconiza pe viitor în această direcţie. Emblematică este propunerea, extrem de realistă, exprimată la Congres, şi anume că în şcolile medii şi de meserii din „secuime”, aflate la graniţa cu România, „să se predea mai pe larg geografia şi istoria României. Ba, mai mult, ar fi de mare folos pentru interesele naţiunii maghiare şi ale politicii, dacă în aceste şcoli s-ar învăţa limba română, în contul limbii latine sau în locul limbii germane”. Era firească această propunere din mai multe puncte de vedere, atât pentru buna convieţuire dintre români şi secui în Transilvania, unde secuii erau încercuiţi de o masă mare de români, cât şi pentru buna lor adaptare în România, dat fiind faptul că mulţi secui treceau Carpaţii să-şi găsească de lucru şi să-şi câştige cele necesare traiului.
Dezbătându-se problema industriei casnice, Gyula Laszlo spunea, ca exemplu, că aproape jumătate din dogarii cei mai pricepuţi din Harale şi din Hilib (localităţi azi în judeţul Covasna) s-au stabilit în România, deoarece acasă nu au primit suficiente lemne. Janos Ugron arată că cea mai apropiată piaţă pentru fabricile şi industria mică din „secuime”, pentru mărfurile acestora, este cea din est şi în principal cea din România, pentru că piaţa apuseană, din cauză că este foarte departe, este foarte scumpă. Propune chiar guvernului să dezvolte relaţiile cu România şi chiar să se construiască linii de navigaţie pe Olt şi pe Mureş pentru transportul mărfurilor. Tot el propune ca produsele industriale secuieşti ale fabricilor şi meşteşugarilor să se plieze după cererile pieţei din România.
În România îşi găseau salvarea şi secuii care şi-au pierdut moşiile, spunea la Congres Jozsias Molnar. De aici trimiteau ei bani acasă, la rude, pentru a-şi putea răscumpăra moşiile.
Din punct de vedere sociologic şi etnografic a vorbit Ferencz Kozma, care a arătat că în ultima sută de ani au părăsit locurile natale din „secuime” circa un sfert de milion de secui, stabilindu-se în Bucovina şi în România.
S-a discutat şi problema componenţei etnice din judeţele cu populaţie majoritar secuiască şi din întreaga Transilvanie, problemă pusă cu accente antiromâneşti.
Despre emigrarea secuilor a vorbit la Congres Gyula Laszlo, arătând că nimeni din teritoriul locuit de secui nu pleca în România cu intenţia de a rămâne acolo. Numeroşi secui au câştigat în România sume importante de bani. „Până când România a avut nevoie de meseriaşi secui pricepuţi, de cultivatori, de menajere bune şi de servitori, în vremurile bune, când în România erau mulţi bani, iar secuii isteţi nu aveau concurenţă, atunci ei aduceau acasă bani în monezi de argint şi de aur”. Şi circulaţia de graniţă era dezvoltată, în urmă cu 30 de ani - spunea acelaşi Gyula Laszlo. Meseriaşii mai înstăriţi, începând cu cei din Turda, Târgu-Mureş şi până la Târgu-Secuiesc, plecau la târgurile săptămânale şi de ţară în România, ducând mărfuri chiar şi în două căruţe. Mai arată că din România se aducea porumb, brânză, lână şi alte mărfuri, fapt „folositor şi demn” pentru secui. Meseriaşii secui s-au aşezat în România, la care s-au dus apoi şi calfe şi ucenici. În România se duceau spre negoţ cartofi, păstăioase, cânepă, ţesături de casă secuieşti, lemne şi apă minerală. Secuii plecaţi în România nu s-au bucurat de prietenia maghiarilor din România, mai spunea Gyula Laszlo.
Despre îmbunătăţirea situaţiei maghiarilor din România a vorbit la Congres Endre Barabas. El a arătat că „maghiarimea ardeleană şi în special cea din „secuime” s-a jertfit de sute de ani pentru România. Până când România a fost sub suveranitate turcească şi a fost legată prin mai multe fire de patria noastră, până atunci poporul român, în special boierimea, a asimilat pe mulţi dintre maghiarii persecutaţi politic acasă. Nu se află în România nicio pătură socială în care să nu fie recunoscute urmele adânci ale acestei asimilări” - spunea el. Evident că Endre Barabas este tendenţios în problema asimilării maghiarimii de către români, dar, în esenţă, semnalează seculara interferenţă de viaţă şi comuniune dintre maghiari, respectiv secui, şi românii de peste munţi, situaţie care nici nu putea fi altfel, datorită bunei vecinătăţi şi a intereselor reciproce.
Drama generată de sărăcia ce domnea în satele secuieşti este descrisă la Congres, cu mult patetism, de Sarolta Geocze. Ea arăta că „în căsuţele secuieşti domneşte mizeria şi dispare din ele străduinţa. Mâinile străduitoare secuieşti nu muncesc acasă. 100.000 de secui muncesc în străinătate. Floarea frumoasă a casei secuieşti nu înfloreşte acasă. Crinul este călcat în noroi, în pământ străin. 10.000 de fete de secui trăiesc peste hotare, reprezentând tot 10.000 de stele căzătoare”. Se referă la fetele care lucrau ca slujitoare în România şi unde unele, nefiind ocrotite, cădeau deseori pradă viciului. Tot ea, pe acelaşi ton dramatic, arată că „acasă este mămăligă uscată, iar dincolo de munţi se află hrană îmbelşugată. Acasă, simbria este 10-20-30 de florini şi o pereche de cizme, dincolo 15 florini este plata pe o lună”.
La Congres s-a mai solicitat de către secui să se construiască, în cel mai scurt timp, o cale ferată pe la Oituz, spre Galaţi, o linie pe la Topliţa-Gheorgheni-Tulgheş spre Piatra-Neamţ, o cale ferată de la Sfântu-Gheorghe la Întorsura- Buzăului spre Constanţa etc..
Condiţiile de trai deosebit de grele din „secuime” au dus la grave probleme de sănătate publică, după cum arăta la congres dr. Sandor Nagy. Astfel, după datele statistice oficiale mureau în „secuime” de tuberculoză 2.550 de persoane, dar în realitate, spunea dr. Nagy, cifra celor morţi se ridica la 5.000.
Nu lipsesc din discursurile unor membri ai Congresului accentele şovine contra românilor din Transilvania. S-a pus chiar problema, de către Gabor Ugron, a înfiinţării unei episcopii maghiare pentru „secuii” greco-catolici şi o episcopie pentru „secuii” ortodocşi (apreciindu-se că numărul acestora este de 22.000, iar al greco-catolicilor este de 24.000). De fapt, aceşti „secui” nu erau decât românii care şi-au păstrat religia, însă şi-au pierdut în mare parte limba maternă. Delegatul Karoly Ferenczy a fost mai realist şi a spus că secuii „au alte probleme mai arzătoare şi Congresul n-ar trebui să se ocupe de astfel de probleme”.
În general, problema relaţiilor româno-secuieşti/maghiare este tratată la Congresul de la Tuşnad în mod realist, excepţie unele accente şovine şi rămâne drept antologică şi emblematică propunerea amintită mai sus, ca secuii să înveţe limba română, evident şi în şcoli, deoarece ei o cunoşteau bine din relaţiile lor seculare cu românii transilvăneni şi cu cei de peste Carpaţi.
Aşadar, din dezbaterile Congresului reiese că salvarea secuilor venea atât de la oficialii de atunci, cât şi de la România, care apărea, firesc, drept o rezolvare a problemei economice pentru secui.
Interesul constant manifestat de fruntaşii secuilor şi mediul de afaceri din „secuime”, în anii care au urmat Congresului de la Tuşnad din 1902, este ilustrat şi de excursia documentară organizată, în august 1906, de către Prefectura judeţului Treiscaune pentru a vizita Expoziţia din Parcul Carol din Bucureşti, organizată cu prilejul marcării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. La această excursie au participat 303 persoane (proprietari, întreprinzători, meseriaşi, primari, funcţionari ş.a.) din toate localităţile din judeţ. Înscrierile s-au făcut pe baza cererilor personale înaintate prin poştă Prefecturii, fiecare participant suportând costul deplasării. Transportul s-a făcut cu două vagoane speciale, obţinute în urma corespondenţei purtate de căile ferate maghiare şi cele româneşti.
Acţiunea de sprijinire a micilor meseriaşi din „secuime”, începută de dinainte de 1918, a fost continuată de Guvernul României şi după Marea Unire. Astfel, într-un ordin circular semnat de ministrul Industriei şi Comerţului, din anul 1921, se spune: „Noi, Ministrul Industriei şi Comerţului, având în vedere că scule depositate în Muzeul Industrial din Târgu-Mureş au fost date de fostul guvern maghiar cu scopul de a se ajutora micilor meseriaşi din circumscripţiile camerilor industriale şi comerciale Braşov şi Târgu-Mureş, care au suferit pagube directe şi indirecte în urma războiului, că o parte din acelea au fost deja distribuite prin Prefectura Mureş-Turda pentru industriaşii din circumscripţia Camerei industriale şi comerciale Târgu-Mureş, decidem: Din sculele aflătoare încă la sus-numitul muzeu, şi anume: 18 garnituri scule pentru tâmplari, 13 mese de gilăit, 11 garnituri scule pentru fauri, 186 garnituri scule pentru păpucari, 34 garnituri scule pentru croitori, 5 garnituri scule pentru curelari, vor fi distribuite: industriaşilor din Circumscripţia Camerelor Industriale şi Comerciale Braşov şi Târgu-Mureş şi Şcoalei de Arte şi Meserii Târgu- Mureş. La distribuirea acestor scule, după care se va percepe un preţ corespunzător tarifului stabilit pentru materialele vândute, dar scăzut cu 50 la sută, se va ţine în vedere ca ele să revină în primul rând acelor mici meseriaşi care au suferit daune directe şi indirecte pe urma războiului, în rândul al doilea acelor meseriaşi începători, care din lipsă de mijloace, nu pot să le procure cu preţurile de pe piaţă”.

Categorie: