Aspecte privind lumea satului ardelean în concepţia Asociaţiunii ASTRA şi a secretarului său Octavian C. Tăslăuanu

Nu trebuie să mire pe nimeni că una dintre preocupările importante în publicistica lui Octavian Codru Tăslăuanu a fost ceea ce istoricii au denumit „chestiunea ţărănească”, scrierile sale în domeniu vizând, în mod deosebit, îmbunătăţirea situaţiei materiale a ţărănimii ardelene româneşti prin emanciparea sa spirituală şi culturală. Şi este firească această preocupare dacă avem în vedere că s-a născut şi a copilărit în mediul satului ardelean Bilbor, „a cunoscut bine realităţile satului românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi a rămas ataşat mereu de viaţa materială, dar şi spirituală a ţărănimii române din acea vreme”. Şi sunt la fel de fireşti aceste preocupări prin obiectivele şi funcţia înaltă ocupată în ierarhia Asociaţiunii. În materialul de faţă mi-am propus o trecere în revistă a câteva aspecte privind „lumea satului ardelean” reflectate în publicistica bilboreanului, în perioada în care a îndeplinit funcţia de secretar II, administrativ, deci între anii 1906-1914.
Octavian C. Tăslăuanu s-a stabilit la Sibiu în vara anului 1906, în strada Schewis, nr. 2, unde locuia împreună cu soţia sa, şi va muta şi sediul redacţiei revistei Luceafărul. În aceeaşi vară a fost ales secretar II, administrativ, al Asociaţiunii, în şedinţa Comitetului Central din 15 august 1906, în locul lui Octavian Goga, care deţinuse funcţia până atunci, dar fusese promovat secretar I, literar, în locul lui Cornelius Diaconovich, care şi-a dat demisia, după 10 ani de activitate pusă în slujba asociaţiei. Principalele îndatoriri ale funcţiei sale şi salarizarea erau prevăzute în Decizia nr. 79 din 30 aprilie 1906 a C.C. al Asociaţiunii. Era membru al Biroului Asociaţiuni, alături de prezident, viceprezident, secretarul I, casier, bibliotecar, acesta din urmă fiind, în acelaşi timp, şi custodele Muzeului şi Oficialul Asociaţiunii. El deţinea al patrulea loc în ierarhia biroului, dar primul, alături de secretarul I, în privinţa salariului - 3.000 de coroane -, cât şi al atribuţiilor deosebite pe care le avea: „a) este referentul comitetului central în toate afacerile personale, administrative şi economice (afară de cele rezervate casierului în paragraful 30 al statutelor) şi îngrijeşte de corespondenţa cu autorităţile publice, cu organele Asociaţiunii şi cu publicul din afară; b) este notarul şedinţelor comitetului şi al adunărilor generale; c) conduce organizarea despărţămintelor şi controlează activitatea acestora; d) este referent în afacerile ce privesc şcoala civilă de fete şi aşezămintele ce le va înfiinţa Asociaţiunea în viitor; e) este referent în toate afacerile fondurilor şi fundaţiunilor administrate de Asociaţiune; f) prevede agendele economului conform paragrafului 34 din statute”.
Ideile, scrierile şi activităţile sale privind ansamblul problemelor Asociaţiunii vor fi puternic influenţate de noua orientare dată acesteia de Adunarea Generală, din 21-22 septembrie 1906, de la Braşov, reieşită din Discursul de deschidere rostit de viceprezidentul Asociaţiunii, domnul Andreiu Bârseanu, din dezbaterile care au avut loc la Adunarea Generală şi din Cuvânt de încheiere, scris de Octavian Goga în numărul final al anului 1906 al revistei Transilvania.
Andrei Bârseanu, în prima parte a cuvântării sale, a subliniat obiectivele şi idealurile pe care şi le propuneau membrii participanţi la prima Adunare Generală a Asociaţiunii de la Braşov, în 1862: stabilirea ortografiei cu litere latine, întocmirea unui dicţionar al limbii române „precum cele tipărite de academiile cele docte ale altor naţiuni”, înfiinţarea unei catedre de Estetică (arte frumoase), sau, citându-l pe Şaguna, faptul că „va spori desigur literatura şi cultura poporului român peste toată aşteptarea, şi Asociaţiunea va vedea ostenelile sale coronate cu succesul dorit, pentru că nu vor trece multe zeci de ani şi vom vedea literatura limbei noastre la asemenea grad de cultură cu ale celorlalte limbi culte; şcoalele şi institutele literare, ca unicele mijloace de cultura naţiei, le vom vedea şi la noi în stare înfloritoare; vom vedea satele şi oraşele române regulate şi înaintate; nu vor trece multe zeci de ani şi vom vedea acolo grădini şi holde frumoase cultivate, bogate de pomi fructiferi, unde până ieri, alaltăieri erau numai pălămide şi alte ierburi sălbatice; nu vor trece multe zeci de ani, şi ne vom bucura văzând economia raţională la plugarii noştri, înflorirea artelor şi a tot felul de măiestrii la Românii noştri... Pe scurt, nu vor trece multe zeci de ani şi naţiunea română va fi regenerată şi întinerită în puterile sale intelectuale, industriale şi materiale, pentru că naţiunea este setoasă după cultură şi luminare, iar membrii acestei Asociaţiuni nu vor cruţa nici un sacrificiu, ce ar condiţiona un viitor mai fericit şi propăşirea naţională”.
Comparându-le cu situaţia de facto din Transilvania, la peste patru decenii de la Adunarea Generală din 1862, vorbitorul sublinia faptul că planurile de atunci au fost „prea îndrăzneţe”, iar „aşteptările faţă de noua şi pe atunci singura însoţire mai mare culturală română din ţările de sub coroana Habsburgilor erau cât se poate de mari. Asociaţiunea era privită ca un fel de vrajă, care avea să delăture în scurtă vreme toate necazurile şi lipsele mult cercatului nostru popor”. Arătând oarecarele progrese obţinute în literatură, prin Slavici, Coşbuc, Iosif, dar care au creat în „altă parte”, „dar nici pe departe astfel, precum ar fi putut face, dacă s-ar fi bucurat de condiţiuni de dezvoltare mai favorabile”, Bârseanu menţiona slaba contribuţie a Asociaţiunii, afirmând că „aproape întreaga activitate literară în timpul de 45 ani, de când există, s-a mărginit la publicaţia Transilvania, care sub conducerea lui George Bariţiu, cuprindea adeseori documentele istorice de oarecare însemnătate”, iar despre o activitate ştiinţifică a Asociaţiunii datorită lipsei arhivelor, bibliotecilor bogate, laboratoarelor, colecţiilor şi mai cu seamă a „institutelor înalte de învăţământ, ... care nouă Românilor din această ţară ne lipsesc cu desăvârşire”, nu se poate vorbi, „lucrările ştiinţifice”, „cu puţine excepţiuni, poartă timbrul diletantismului”.
Arătând faptul că scopul Asociaţiunii este cultivarea literaturii naţionale şi propagarea culturii „în sânul” Poporului Român, că ea nu este o „Academie, o societate de oameni cultivaţi, ci numai o însoţire de oameni doritori de învăţătură”, iar pe de altă parte, nu dispune de mijloacele materiale pentru a promova scopurile şi idealurile Adunării Generale din 1862, astfel încât Asociaţiunea „nu va putea rezolva nici de aici înainte, într-un viitor, ce se poate prevedea, probleme aşa grele ştiinţifice”, Bârseanu concluziona că „Asociaţiunea va rămânea aceea, ce a fost până acum, anume: O societate pentru lăţirea luminei în straturile celei mari ale poporului, o însoţire pentru popularizarea ştiinţei şi pentru creşterea sentimentelor bune; cu alte cuvinte: ea nu va face literatură şi ştiinţă, ci va sprijini literatura şi ştiinţa”.
Înfiinţarea de şcoli pentru „luminarea poporului” şi atenţia acordată ţărănimii care reprezintă temelia neamului; trimiterea tinerilor la studii în străinătate, deveniţi, odată întorşi acasă, apostoli ai neamului; formarea unei clase de mijloc din meseriaşi şi negustori; răspândirea cărţii la sate „potrivit împrejurărilor” şi înfiinţarea de „biblioteci poporale”; întocmirea de expoziţii etnografice la nivel central sau comunal; susţinerea de prelegeri pentru popor privind cultura naţională, „dragostea pentru cartea românească”, instruirea agricolă, sanitară şi păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor; „legătura nemijlocită cu massele cele mari ale poporului prin intermediul despărţămintelor şi agenturilor comunale - au reprezentat metodele de succes folosite în cei 45 de ani, fapt pentru care Asociaţiunea „este privită în cele mai multe părţi ca o mamă bună, care caută să atragă la sânul său iubitor pe toţi fiii săi şi la care toţi privesc cu încredere şi iubire”. De aceea, toate acestea „să ne servească ca îndrumare pentru viitor”, aplicarea lor impunându-se cu necesitate - susţinea în finalul cuvântării sale viceprezidentul Asociaţiunii.
Şi încheia: „Să ne apropiem cât mai mult de omul din popor, să căutăm a-i cunoaşte firea şi aplecările, să-l luminăm cu toate mijloacele culturei moderne, să-i uşurăm năcazurile şi să-l îmbărbătăm. Să-l legăm de noi cu lanţul puternic al culturei naţionale şi astfel să facem din întreg poporul nostru o cetate tare, care să fie în stare a rezista la ori şi ce atac. Lucrând astfel cu stăruinţă sub stindardul Asociaţiunii, care poartă deviza: literatura şi cultura poporului român, ne facem numai o datorie către noi înşine şi dăm dovadă că suntem un popor conştiu de sine şi vrednic de vieaţă”.
În „Cuvânt de închidere”, semnat de Octavian Goga, secretarul Asociaţiunii, poetul arăta noul mod în care era concepută revista Transilvania, care reflecta noua orientare şi politica editorială a conducerii biroului şi comitetului central al organizaţiei. Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 1907, revista va apare trimestrial, sub redacţia secretarului II, administrativ (Octavian C. Tăslăuanu), fără partea literar-ştiinţifică, publicând „numai chestiuni oficiale ale Asociaţiunii” şi distribuindu-se gratuit membrilor săi. „Suprimarea părţii literar-ştiinţifice - scria Goga, a rezultat din convingerea că Asociaţiunea noastră nefiind o grupare de scriitori, ci o instituţiune menită să îmbrăţişeze problemele culturale ale poporului nostru, ea trebuie să aibă în vedere lipsurile culturale ale ţărănimii noastre şi nu este chemată să pornească o mişcare literară sau ştiinţifică”. După ce arăta şi alte cauze ale reorientării revistei Transilvania, cauze de altfel evidenţiate şi de Andrei Bârseanu la Adunarea Generală de la Braşov, poetul sublinia: „Rolul nostru adevărat de Asociaţiune culturală a poporului nostru din această ţară este de a ajutora răspândirea tuturor mijloacelor cu cari se pot acoperi trebuinţele culturale ale acestui neam. Nu preocupările strict literare sau ştiinţifice pot duce lumina la sate, ci învăţătura de popularizare a condeielor cari înţeleg meşteşugul apropierii de sufletul şi mintea ţăranului nostru. Pentru acest scop, Asociaţiunea va edita cu începere de la 1 ianuarie 1907 revista poporală Ţara noastră, menită să pătrundă în toate păturile poporului nostru şi îndeosebi la sate. Suntem încredinţaţi că această nouă interpretare a datoriilor culturale ale acestei Asociaţiuni e mai apropiată de cărarea trebuinţelor noastre şi în această credinţă ne adresăm tuturor oamenilor noştri pricepuţi şi voitori de bine - cu rugămintea de a ne da mână de ajutor în începutul nostru de muncă nouă”. Redactorul noii publicaţii, Ţara noastră, cu apariţie săptămânală, într-un tiraj de 6.000 de exemplare, era tot Octavian C. Tăslăuanu.
Că Tăslăuanu a fost complet de acord cu noua orientare a conducerii Asociaţiunii spre „ţăranul nostru” şi poate chiar a contribuit hotărâtor la iniţierea acestei orientări, fiind într-o funcţie decizională, o dovedeşte articolul său, din chiar primul număr al noii publicaţii intitulat Asociaţiunea, în care defineşte organizaţia culturală a românilor ca fiind făcută să răspândească învăţătura în popor; „ea este un aşezământ vechiu... care cum a putut, o jumătate de veac a tot plivit ogorul minţii româneşti din această ţară de buruienile neştiinţei... făcută mai ales să dea mână de ajutor într-ale învăţăturii ţăranilor dela sate”. În continuare prezenta formele pe care Asociaţiunea le folosea pentru iluminarea ţăranului: „Tipăreşte cărţi pe'nţelesul lui, în cari se dau fel şi fel de poveţe: cum se fac testamentele, cum sînt cărţile funduare, cum se îngrijeşte o grădină cu legume, cum se îngrijeşte cucuruzul (porumbul) ca să crească mai frumos şi să se facă mai bun; apoi veţi mai găsi în cărţile astea povestea neamului nostru românesc şi alte lucruri folositoare; trimite cărţi pe sate, ca să le citească cine vrea şi cui îi place; se îngrijeşte să se ţină, prin satele cu dragoste pentru învăţătură, cuvîntări poporale. Oameni cu carte, dau sătenilor sfaturi în ale economiei, în ale măiestriei; îi învaţă cum se face mai uşor negoţul, cum trebue să se însoţească sătenii în tovărăşii de tot felul ca să poată trăi mai uşor şi mai bine; pe lîngă toate aceste mai dă ajutoare la şcoale şi băieţi cari învaţă la şcoale, dă daruri celor sîrguincioşi în ale economiei şi măiestriei; şi'n sfîrşit, iubiţi cetitori dela sate, iată că Asociaţiunea vă dă şi această foaie, odată pe săptămînă, cu chipuri frumoase şi numai cu 4 coroane la an. Noi ne vom da toată silinţa ca foaia «Ţara noastră» să fie cît mai bine şi cît mai cuminte scrisă, ca vremea cît veţi ceti-o să nu fie pierdută în zadar, cum de bună seamă vi se întîmplă cu multe alte foi. Aceste le face Asociaţiunea pentru ţărani. Scaunul Asociaţiunii e aici în Sibiu, unde-şi are casa ei zidită din bani adunaţi dela toţi Romînii darnici din această ţară. Ea poartă tocmai de aceia numele de Casa naţională sau, cum îi zic domnii, Muzeul istoric şi etnografic. Aici v'arătăm chipul acestei case. Pentru ce-i făcută casa asta, cu ce bani face Asociaţiunea toate cîte vi le-am înşirat mai sus, cum adună ea aceşti bani, apoi cum e alcătuită o să vă spun - de altădată. Acum voiu fi bun bucuros dacă am izbutit să vă împrietinesc cu vorba Asociaţiunea. Mai tîrziu o să vedeţi că nu vă va părea rău de această prietinie”.
Extrem de interesant, care a stârnit valuri în presa vremii, este articolul Două culturi - cultura domnilor şi cultura ţăranilor, publicat în revista Luceafărul, în februarie 1908. Aici Tăslăuanu este influenţat în analiza situaţiei ţăranului, din punct de vedere social-cultural, de „înfricoşata răscoală a ţăranilor” care avusese loc în anul 1907 în România şi scrierile lui Radu Rosetti, De ce s-au răsculat ţăranii în România?, apărută la Bucureşti în 1907, Cronicile interne, ale lui Constantin Stere, din Viaţa Românească, Anul I, şi a scriitorului german Dr. Michael Haberiandt, Volkerkunde, apărută la Leipzig, în 1906, „privind împărţirea culturii”. Pornind de la faptul că în epocă se susţinea ideea existenţei unei culturi naţionale unitare, el analizează mecanismele vieţii materiale şi „vieţii psichice” - spiritual-etice a populaţiei unui stat, esenţiale în formarea culturii, luând ca exemplu România, ajungând la concluzia că atât cultura materială, cât şi cea spirituală este formată în realitate din două culturi: cultura clasei stăpânitoare şi cultura ţăranilor.
Elementele determinante ale actului cultural material pe care le are în vedere sunt proprietatea asupra pământului, modul de elaborare a legilor - de cine, ce valori apără - şi alcătuirea aparatului funcţionăresc - administraţie, justiţie, învăţământ, armată, ajungând la concluzia că există două culturi materiale: cultura materială a domnilor şi cultura materială a ţăranilor. Pentru problematica noastră este interesant cum Octavian C. Tăslăuanu percepe şi descrie mecanismul exploatării ţărănimii. „În România domnii au pus mâna pe pământ - cum, nu ne interesează aici -, pe urmă au făcut legi cari apără dreptul de proprietate. Mulţi dintre ţărani, neavând deci posibilitatea să-şi câştige altfel existenţa, trebue să muncească moşia boerului şi să împartă cu el roada. Ţăranii, cari au pământ, n'au posibilitatea să-1 munciască, fiindcă nu-şi pot ţinea vite, neavând păşune; nu-şi pot face unelte şi acareturi neavând pădure. Dacă Domnii sunt stăpâni pe pământ se explică de ce nu trebue să lucreze. Se explică şi necesitatea statului pentru dânşii, dar numai pentru dânşii, fiindcă braţelor muncitoare le e indiferent dacă lucrează pământul boeresc sub stăpânire românească, turcească sau rusească. Boerii, fiind dânşii stăpâni în stat, fac ce vor. Cei 40 de ani de domnie în România, a căror apoteoză a fost înfricoşata răscoală ţărănească din Martie 1907, ne sunt mărturie. Da, dar în stat sunt legi pe cari le fac reprezentanţii poporului, vor zice unii. Valoarea acestora e nulă, atunci când se execută de funcţionarii plătiţi de statul boerilor şi când ţărănimea nu reprezintă nici o putere. În triburile primitive, între membrii unei comunităţi se respectă dreptul, morala şi legea adoptată de dânşii; … Domnii delà oraşe, adecă marii proprietari sau marii capitalişti, întreţin o clasă întreagă de lefegii: administratori, judecători, dascăli, ofiţeri, cari sunt plătiţi din dările adunate delà ţărani (proporţia dărilor în România a se vedea în cronicile d-lui Stere). Pentru apărarea statului înlăuntru şi în afară, e armata alcătuită şi plătită tot de mulţime. Bineînţeles că întreaga organizaţie se afirmă că e în interesul naţiunii. Toţi lefegii boerilor, împreună cu aceştia, se consideră de conducătorii «fireşti» ai neamului, ai ţării şi vorbesc, întotdeauna, în numele poporului. În clasa lefegiilor se amestecă tot felul de elemente: ovrei, ţigani, greci, armeni etc., cari, după ce au învăţat să pronunţe bine pe ă şi pe â, încep să vorbească şi ei în numele neamului. Unii sunt naţionalişti, alţii democraţi, alţii poporanişti. Această clasă de lefegii e cea mai curioasă şi totodată cea mai imorală, în alcătuirea statelor moderne. … Vedem, prin urmare, că organizarea neamurilor în state, În forma de astăzi, e cerută mai mult de interesele domnilor. De ei şi pentru ei sunt făcute formele de guvernare.”
Analizând cultura spirituală, Tăslăuanu porneşte de la „necesităţile psichice” ale unui popor de satisfacerea cărora e legată viaţa socială. Individul se naşte în sânul unui popor care are elemente comune: limba, arta, religia, scrierea, ştiinţele. Dar - susţine autorul - este o limbă literară, cultă, şi alta poporală, o artă cultă şi alta poporală, cultul se manifestă altfel la domni şi altfel la ţărani, ştiinţele sunt deosebite la ţărani de ale păturii culte, astfel că este evident că trebuie să admitem două culturi, dar culturile stăpânilor sunt asemănătoare în toate statele europene, am spune formează o cultură cosmopolită, deci este o cultură internaţională, iar cultura poporală, ţărănească este specifică fiecărui popor, deci este naţională. O vină importantă în divizarea culturii naţionale - susţine Tăslăuanu - o are modul de organizare a sistemului de învăţământ de la acea vreme: „Organizaţia socială de astăzi a statelor împiedecă ridicarea şi validitarea puterilor psichice şi etice cari zac în massele ţărăneşti. Şcoala pe care o fac domnii la sate, fiind făcută după pedagogiile domneşti şi crescând fii de ţărani pentru cultura domnească, n-are aproape nici un rezultat practic pentru ţărani. An de an, şcolile despoaie ţărănimea de câteva mentalităţi, pe cari cultura domnească le asimilează şi le înrolează în serviciul ei”. Soluţia pe care o vede Tăslăuanu privind realizarea unei culture spiritual-unitare „ar fi altfel dacă întreaga cultură domnească s-ar pune în serviciul păturei ţărăneşti, adică tot tineretul naţiei ar beneficia de aceleaşi condiţii şi ar avea acleaşi interese materiale. Desigur că aceasta ar însemna desfiinţarea clasei de bogaţi. În acest caz am putea vorbi de cultură naţională, fiindcă intelectualii, bărbaţii de stat, oameni de ştiinţă etc. n'ar fi exploatatorii muncii ţărăneşti, ci sprijinitorii ei. Deosebirile însuşirilor intelectuale nu ar servi de bază pentru diferenţiarea socială în stăpâni şi stăpâniţi, ci numai pentru o împărţire dreaptă a muncii colective. Până când există însă tendinţe de pricopseală egoistă, sub masca naţionalismului, nu putem primi fără nici un gest de indignare declamaţiunile mincinoase despre unitatea culturală a neamului românesc. … Unitatea culturală e deci o ficţiune cărturărească la care noi nu avem nici un motiv să ne închinăm. Peste tot orice fel de legătură cu România de astăzi nu poate aduce mult bine pe seama ţărănimii noastre”.
În finalul articolului autorul îşi pune pe bună dreptate întrebarea: „Cui foloseşte combaterea tezei potrivit căreia cultura unui popor este unitară?”. Teză promovată de peste 200 de ani, de la cronicarii români până la intelectualitatea română din toate teritoriile locuite de români, independente sau aflate sub stăpânire străină, era susţinută de majoritatea covârşitoare a intelectualităţii româneşti. În primul rând, foloseşte clasei bogate - explica Tăslăuanu -, în rândul căreia introducea şi intelectualitatea română formată în sistemul de învăţământ bazat pe diferenţierea socială, nu numai din regatul României, ci şi din Bucovina şi Transilvania formată de peste 150-200 de ani în şcolile Habsburgilor şi „nemaivorbind”din Basarabia. „Avem deci şi la noi două culturi: cea a domnilor, internaţională, şi cea a ţăranilor, naţională. Ni se va răspunde poate că acea cultură a domnilor români de la noi e mai naţională ca a acelora din România. E o aparenţă care înşeală... Afirm numai că a domnilor noştri cultură e străină. Cei mai mulţi indivizi din această pătură s-au adaptat, întru toate, mediului social străin, în care şi-au făcut educaţia. Poporul nostru de ţărani, care în privinţa culturii a făcut progrese disparente, astăzi are deci să supoarte balastul unei domnii naţionale. E un balast fiindcă domnii noştri nu au în vedere interesele clasei ţărăneşti, ci făcându-şi educaţia la şcoalele alcătuite după preceptele stăpânilor, adoptă toate apucăturile domnilor cu trecut istoric, exploatând ţărănimea. Clasa aceasta de domni, la noi astăzi e aşa de puternică, încât nişte intelectuali cinstiţi şi săraci, voind să organizeze ţărănimea pentru interesele ei şi împotriva tendenţelor parasitare ale domnilor lacomi de avere, ar întimpina cel mai înverşunat reacţionarism.
Se naşte deci întrebarea: Clasa aceasta de domni, care mereu vorbeşte în numele poporului, există ea spre binele sau spre paguba înaintării şi întăririi clasei ţărăneşti? Are poporul nostru nevoie de-o clasă de domni cari se îmbogăţeşte şi se întăreşte din sudoarea feţei ţărăneşti? Cu un cuvânt: diferenţiarea culturală în forma de astăzi nu e oare în paguba poporului nostru?
Noi afirmăm că o asemenea diferenţiare a fost şi este păgubitoare ţărănimii noastre.
Cultura pe care o câştigă feciorii şi nepoţii de ţărani în şcoli, nu ar trebui să o folosească pentru exploatarea poporului - ci ar trebui să fie sfătuitorii şi îndrumătorii, desinteresaţi materialiceşte, ai poporului, ajutând desvoltarea puterilor spirituale şi morale ale întregei ţărănimi.
Bineînţeles că această dorinţă a noastră, şi desigur şi a ţărănimii, ne-o vor împlini cam greu domnii noştri. Putem fi chiar siguri că nu ne-o vor împlini, fiindcă nu au nici un interes să se facă mucenici ai altruismului.
Dar se vor găsi oare măcar în generaţiile tinere, de astăzi şi în cele viitoare, oameni cari să aibă îndrăsneala să pornească, desinteresaţi, lupta împotriva culturei streine a domnilor noştri? Câţi ne vor răspunde la această întrebare?”

Categorie: