În aşteptarea Naşterii Domnului. Colinde, colindat şi colindători

Motto: „Hristos Se naşte, slăviţi-L!”

Creştinii din întreaga lume se pregătesc să întâmpine Crăciunul, Sărbătoarea, sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Din dimineaţa Ajunului şi până în târziul nopţii de Crăciun, prin sate şi prin oraşe răsună acele vestiri minunate: colindele. Laice sau religioase, cântate de grupuri şi cete de flăcăi, de bărbaţi sau de copii, colindele reprezintă o categorie folclorică de o vechime imemorială, ancestrală.
Colindele şi obiceiul colindatului au fost înmănuncheate în cele dintâi culegeri de folclor românesc, de la primele relatări, datorate lui Dimitrie Cantemir, în secolul al XVIII-lea, la antologiile realizate de Anton Pann şi Vasile Alecsandri, în veacul al XIX-lea, şi de la culegerile ştiinţifice făcute de Bartok Bela, Constantin Brăiloiu şi George Breazul, în prima jumătate a secolului al XX-lea, până la studiile, analizele şi teoretizările de sinteză, realizate în ultimele decenii.
Considerat „drept cel mai important şi, totodată, cel mai vechi şi bine structurat ritual” celebrat în perioada Crăciunului (Sabina Ispas, „Calendae, calendar, colindat”, în vol. Sub aripa cerului, antologie de: Sabina Ispas, Mihaela Şerbănescu, Otilia Pop-Miculi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 44), colindatul posedă aceleaşi aspecte rituale şi sociale care constituie trăsăturile sale distincte, în multe dintre comunităţile din spaţiul tradiţional românesc. Modelările rituale şi semnificante ale colindatului comportă aspecte complexe, de la simbolistica şi semnificaţiile textelor până la polisemantismul şi polifuncţionalitatea acestui ritual, incluzând şi încadrarea lui în sistemul religios creştin.
Colindele şi colindatul, ca forme de manifestare tradiţională, au fost legate iniţial de practicile precreştine ale solstiţiului de iarnă, fiind integrate ulterior în cadrele Sărbătorii Naşterii Domnului. Colindatul, aşa cum teoretiza etnologul Ovidiu Bîrlea, poate îmbrăca şi forme extreme: de la jocurile cu măşti, văzute ca reminiscenţă a riturilor precreştine, până la cântecele de stea sau formele de teatru religios, interpretate ca variante ale culturii populare de influenţă creştină (Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 267). Forma de manifestare tradiţională a colindatului românesc rămâne, însă, ceata de colindători. Ea reprezintă un mod ancestral de coeziune socială, dar şi o cale spre iniţiere şi ierarhizare. Colindatul de ceată bărbătească s-a păstrat mai ales în sudul Transilvaniei, Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, Hunedoara, dar şi în Câmpia Bărăganului.
Afirmarea şi menţinerea cetei de colindători, ca purtătoare şi păstrătoare a rolului primordial în susţinerea ritualului colindatului, reprezintă şi exprimă atât forţa comunitară cât şi rostul acestui obicei, manifestând plenar virtuţile augurale (de bune şi favorabile prevestiri), calităţile apotropaice (sau protectoare), dar şi toate celelalte însuşiri simbolice şi (nu în ultimă instanţă!) expresiile creştine ale colindatului. Poate nu este lipsită de importanţă credinţa potrivit căreia gazda care primeşte ceata de colindători va dobândi toate energiile benefice, dar şi „sfinţirea” pe care aceasta le transmite; de aceea gazdele trebuie să-i aştepte şi să-i primească pe colindători cu uşile casei şi ale sufletului, larg deschise. În acest sens, mai presus de a fi o simplă acţiune de anunţare, felicitare sau urare, colindarea este considerată oficiere rituală, cu putere sfinţitoare.
Colindatul de ceată bărbătească, reprezentând una dintre formele de expresie a conştiinţei creştine a Poporului Român, se mai întâlneşte, aşa cum am menţionat anterior, încă practicat în mod spontan, în forme şi expresii genuine, în satele româneşti din Transilvania şi Muntenia, într-o zonare aproape compactă: din Ţara Loviştei, cu prelungiri în Subcarpaţii Munteniei şi având o continuitate de aceeaşi intensitate şi vigoare a fenomenului, până spre Bărăganul de răsărit şi cursul inferior al Dunării. Studiile etnologice realizate în Câmpia Bărăganului cu mai multe decenii în urmă au relevat valoarea poetico-muzicală cu totul particulară a pieselor din această categorie. Pe de altă parte, cercetările de teren (punctuale) din ultimii ani subliniază precaritatea menţinerii ritualului colindatului la nivelul repertoriului activ al comunităţilor.
Textele colindelor din Câmpia Bărăganului pot fi integrate, în marea lor majoritate, în aşa-numita grupare tematică a colindului profan; ele relevă însă un indiscutabil caracter ritual, cu certe valenţe simbolice iniţiatice şi cu mesaje creştine încifrate, un întreg univers simbolic şi alegoric, cu un mesaj teologic precis, chiar dacă, uneori, el este „ascuns” în raportări faţă de modelele sau categoriile sociale şi profesionale invocate. Din această perspectivă, „ascultarea colindelor tulbură şi nelinişteşte, pentru că interpreţii, fiind oficianţi, contactau sacrul, natură a lui Dumnezeu care generează tremendum şi fascinans; ele se grupează în jurul ideii de familie ca parte constituentă a bisericii universale şi rezultantă a împlinirii tainei căsătoriei” (Sabina Ispas, Colindatul tradiţional românesc. Sens şi simbol, Prefaţă, antologie şi glosar de Sabina Ispas, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2007, p. 27). Dintre numeroasele „titulaturi ceremoniale ale colindelor, care se referă la categoriile destinatarilor” (Monica Brătulescu, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 37), unele fac referire la: binecuvântarea locuinţei, familie (tineri căsătoriţi), statut social (fată, flăcău, copil mic etc.), mort şi ocupaţii diverse (preot, cioban, pescar etc.).
În sud-estul Munteniei (judeţele Ialomiţa, Brăila şi Călăraşi), colindele se cântă într-o manieră antifonică, prin două grupe de colindători care preiau alternativ, una de la alta, liniile melodice şi refrenele caracteristice până la sfârşitul textului, ca tot atâtea particularităţi stilistice unitare, care se regăsesc şi în alte regiuni, în special în Ţara Loviştei, Vâlcea.
Introducerea Colindatului de ceată bărbătească, în anul 2013, pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii, UNESCO (https://ich.unesco.org/en/RL/mens-group-colindat-christmas-time-ritual-0...), reflectă recunoaşterea internaţională a originalităţii atestate a colindatului, dar obligă la măsuri stringente privind păstrarea patrimoniului culturii tradiţionale româneşti. În condiţiile actuale, consider că se impune cu necesitate revizuirea atitudinilor faţă de actualitatea şi necesitatea acţiunilor de identificare, păstrare şi transmitere a elementelor de patrimoniu naţional, cu atât mai mult cu cât reînvăţarea şi revitalizarea muzicilor tradiţionale este făcută deseori în moduri neprofesionale, greu de controlat şi chiar abuzive: prin restituiri, reconstituiri, împrumuturi şi interferenţe culturale, prin festivalizare, globalizare şi profesionalizare.
Dar, despre acestea şi multe alte elemente ale culturii tradiţionale româneşti, voi mai scrie în paginile rubricii „Tradiţii” ale bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”. Până atunci, fie ca Lumina cea lină a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne lumineze sufletele, întru bucuria întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, în chip de Prunc nevinovat, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire! Şi nu uitaţi: „Tradiţia este în noi, Tradiţia suntem noi!”.

Categorie: