Atenţie, români! Fiţi în gardă! Istoria e pe cale să se repete!!! „Mica Ungarie” din inima României

Se împlinesc, în acest an, şase decenii de când, din ordinul expres al lui Stalin, în România s-a creat prima structură administrativ- teritorială bazată pe principii etnice: Regiunea Autonomă Maghiară.
Regiunea Autonomă Maghiară a fost creată în baza Legii nr. 5/1952, prin care în locul celor 58 de judeţe tradiţionale româneşti, au fost create 28 de regiuni şi 177 de raioane, după modelul sovietic. Regiunea Autonomă Maghiară s-a înfiinţat la ordinul lui Stalin, ca un fel de „poliţă de asigurare” a controlului sovietic asupra conducerii de partid şi de stat din România, după ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit să înlăture agentura sovietică, cunoscută şi sub denumirea de „Biroul Moscova”, formată din Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn), Vasile Lupu (n. Luka Laszlo) şi Theohari Georgescu. Noua structură etnică, un adevărat „protectorat sovietic”, avea o suprafaţă de 13.550 kmp şi o populaţie de 730.000 de locuitori, în majoritate de etnie maghiară.
Au trecut de atunci 60 de ani. O aniversare de tristă amintire care trezeşte în memoria noastră, a celor ce am avut „fericirea” de a trăi în acea perioadă, momente de adâncă amărăciune şi tristeţe. Aceasta ca urmare a comportamentului de-a dreptul duşmănos faţă de populaţia românească a minoritarilor unguri, deveniţi dictatori absoluţi pe o însemnată suprafaţă a pământului românesc. O adevărată „mică Ungarie”, barbară şi medievală, în centrul geografic al României!
Din păcate, iată, nu putem vorbi despre asemenea vremuri de tristă amintire doar la timpul trecut. Ele sunt readuse din nou în actualitate prin strădaniile permanente şi insistente ale liderilor udemerişti, pecemişti şi de noul partid etnic al lui Tokes Laszlo, care militează pentru crearea ţinutului secuiesc autonom, adică o nouă regiune autonomă maghiară, folosindu-se de politica şantajului şi de neghiobia şi prostia politicienilor români.
Liderii de astăzi ai minorităţii maghiare, adică cei ce „s-au urcat în spatele secuilor”, strigând că vorbesc în numele lor, precum: Tokes Laszlo, Marko Bela, Frunda Gyorgy, Sogor Csaba, Raduly Robert, Szasz Jeno şi alţii, nu fac decât să urmeze calea deschisă de înaintaşii lor, foştii lideri din Regiunea Autonomă Maghiară: Csupor Lajos, Gere Mihaly, Szasz Mihaly, Szofetfy Zoltan, Molnar Janos, Fodor Geza şi mulţi alţii. Pentru cei de ieri, ca şi pentru cei de azi, nimic nu s-a schimbat, fiindcă „ţara, naţiunea, instituţiile şi tot ce este valah, e înaintea noastră superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele”. Fiindcă „în trecutul nostru de dominaţie ne-a devenit o a doua natură dispreţuirea valahului”.

„Poliţa de asigurare a lui Stalin:
Regiunea Autonomă Maghiară”
(Din volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..., de Larry L. Watts)

Astfel, când Dej a eliminat „Biroul Moscova” (Pauker, Luca şi Georgescu) din controlul asupra afacerilor României, conducătorul sovietic (Stalin) a „impus” Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), instituţionalizând statutul de facto de protectorat al Moscovei. Problema autonomiei maghiare, pe care Moscova o ridicase în septembrie 1951 şi Bucureştii o paraseră, a reapărut la sfârşitul lui martie 1952, la acelaşi comitet politic în care Dej îşi prezentase primele acuzaţii împotriva lui Luca.
Proiectul de Constituţie, trimis la Moscova la mijlocul lunii mai, a fost „reformulat de Stalin şi de Molotov”, în sensul înfiinţării RAM. După cum se stipula în noua Constituţie stalinistă (Art. 19), RAM cuprindea „zona locuită în bloc compact de populaţia secuiască maghiară şi care are o conducere administrativă independentă, aleasă de locuitorii RAM”. Această preocupare sovietică pentru transplantarea structurilor „regiunii autonome” a fost total unică în cadrul Blocului Sovietic.
Foarte puţini de la Bucureşti au fost încântaţi de această limitare a suveranităţii. Dej mai puţin decât oricine. Instituţionalizarea influenţei sovietice era deosebit de transparentă pentru că amendamentele lui Stalin nu recunoşteau România ca „stat unitar” şi stabileau precedentul oferirii autonomiei administrative unor blocuri etnice „compacte”, sporind posibilitatea creării unor alte zone autonome şi federalizării României. Stalin a mai solicitat ca în Constituţie să fie introdus un „preambul” în care să se specifice că România îşi datora existenţa „istoricei victorii a Uniunii Sovietice” şi „eliberării de către glorioasa armată sovietică”.
Încă o dată, oficialităţilor române li se cerea să-şi părăsească posturile în timp ce le lua locul noua conducere maghiară etnică, „numită de adjunctul ministrului de interne, ungurul Janos Vincze (Ion Vinţe)”. Din nou, conducerea maghiară locală a început să-i excludă pe români din poziţiile cu influenţă politică, sub nivelul proporţional de reprezentare în rândul populaţiei. Încă o dată românii au devenit „străinii insultaţi sau ameninţaţi public” de extremiştii din majoritatea locală, iar Bucureştii nu erau capabili să intervină în vreun fel.
Lajos Csupor, conducător al RAM de-a lungul întregii sale existenţe, a menţinut un contact strâns cu reprezentanţii militari şi cu consulul sovietic din Cluj (în acelaşi timp ofiţer KGB), Albert Petrovici Akulov, precum şi cu diplomaţii maghiari. De exemplu, militarii sovietici aveau comandamente în Tâgu-Mureş, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Cluj, Oradea, Satu-Mare, Baia-Mare, Sighet, Şimleul-Silvaniei şi Huedin. Paradoxal, Csupor se plângea de unii dintre aceiaşi „cetăţeni maghiari”, foşti membri ai partidului „Crucea Săgeţii” şi susţinători ai „regimului Horthy”, care batjocoriseră autorităţile române de la Cluj, inclusiv fostul rector al Universităţii Cluj, Dezso Miskolczy, acum lector la universitatea în limba maghiară de la Târgu-Mureş, aceloraşi autorităţi sovietice care îi protejaseră înainte să se mute în RAM.
„Mica Ungarie” nu a întărit nici loialitatea maghiară faţă de România şi nici nu a liniştit Budapesta. Nici nu fusese aceasta intenţia lui Stalin. Autorităţile din RAM au rămas dependente de „protectorii” sovietici, populaţia maghiară a devenit şi mai puţin ataşată de orice identitate civică românească, iar Ungaria nu numai că şi-a menţinut privilegiile de supervizare asupra unei părţi a populaţiei României, dar a continuat să facă presiuni pentru concesii teritoriale la frontiere şi o autonomie mai extinsă, echivalentă cu statutul de independenţă pentru RAM. Dacă Stalin ar fi dorit să încurajeze armonia etnică, ar fi putut interzice Budapestei să mai facă presiuni pentru teritorii româneşti şi să intervină în relaţia internă minoritate-majoritate, aşa cum făcuse vizavi de Cehoslovacia şi de Iugoslavia.
Cât de puţin a avut de-a face crearea RAM cu protejarea minorităţilor se poate întrezări din tratamentul aplicat de sovietici, în aceeaşi perioadă, etnicilor români din acea parte a Basarabiei încorporată în RSS Moldova. În 1949, guvernul Moldovei a hotărât să deporteze alte 11.280 de familii - 40.850 de persoane. De fapt, pe 6-7 iulie 1949 au fost deportate 11.342 de familii moldoveneşti în cadrul Operaţiunii Sud (Yug). Resursele dedicate operaţiunii, condusă de generalul Rogov şi adjunctul KGBului estonian, colonelul Mihailov, au fost impresionante, cuprinzând „4.012 membri KGB sosiţi din alte regiuni”, ,,484 colaboratori ai securităţii moldoveneşti”, 13.705 membri ai trupelor de securitate şi 24.705 de activişti de partid. Concomitent au continuat programele de muncă forţată şi de stabilire «pe terenuri virgine»”.
Între 1950-1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a incorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică şi de a sovietiza (rusifica) populaţia românească. Pentru a atinge aceste scopuri, Brejnev a trecut la o serie de lichidări şi deportări care au redus populaţia de etnie română cu 250.000 de persoane, aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei”.
Faptul că Malenkov, Beria, Suslov şi alţii din Comitetul Central de la Moldova au fost „aleşi în unanimitate” în Sovietul Suprem al Moldovei în 1951, este un indiciu al atenţiei pe care Moscova continua să o acorde regiunii. În instrucţiunile lui Brejnev, din august 1952, de a duce o muncă intensă de fundamentare a limbii moldoveneşti ca limbă diferită de română, a cărei dezvoltare era dependentă de legăturile ei cu Rusia, erau evidente influenţele expansionismului din secolul al XIX-lea şi ale şovinismului antiromânesc. „Relaţiile cu poporul rus”, afirma Brejnev, erau sursa de educaţie „pentru toate personalităţile eminente din Moldova”, de la care „îşi trăseseră înţelepciunea”.