Atotputernicia iluzorie a omului contemporan

Atotputernicia iluzorie a omului contemporan

Cu mulţumirile de rigoare pe care le aduc domnului director Doru Decebal Feldiorean, pentru că în fiecare număr al publicaţiei noastre de atitudine şi cultură, „Condeiul ardelean”, se preocupă, cu râvnă, să aducă cititorilor şi o pagină dedicată Vieţii Creştine, mă solidarizez şi eu, aducând spre lectură un articol vrednic de luat în seamă scris de Pr. Adrian Agachi şi publicat în ziarul „Lumina”, de sâmbătă, 23 iunie 2018, urmând ca mai apoi, printr-o frumoasă pildă, să ne reamintim ce înseamnă să ai gând smerit:
„Trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească. Într-un timp care domină toate lucrurile, dar nu se domină pe sine. Se simte pierdut în propria-i abundenţă. Cu mai multe mijloace, mai multă ştiinţă şi mai multe tehnici ca oricând, lumea actuală este cea mai nefericită dintre lumi: merge pur şi simplu în derivă. De aici provine acel ciudat amestec de atotputernicie şi nesiguranţă care s-a cuibărit în sufletul contemporan (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. Coman Lupu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 79). Toate naţiunile importante care au dominat, sub o formă sau alta, anumite perioade din istoria omenirii, au ajuns la un stadiu de saturaţie. De la conducători şi până la populaţia care trăia în sărăcie, cu toţii împărtăşeau convingerea că sunt superiori celorlalte neamuri şi că lor li se cuvine puterea supremă, absolută. Însă, dacă privim cu atenţie, fie că vorbim de Imperiul Roman din Antichitate, de „Imperiul” britanic din secolele XVIII-XIX sau de Uniunea Sovietică din secolul XX, observăm că tocmai stabilitatea aceasta în contemplarea propriei atotputernicii a fost cauza principală a destrămării lor.
Cu omul contemporan, lucrurile nu stau în mod diferit. Acum nu mai împărtăşim ideea de atotputernicie la nivel naţional, ci o proclamăm în ceea ce priveşte libertatea propriei vieţi, în alegerea confortului şi a elementelor tehnologice care ne absorb tot mai mult atenţia, în a face şi desface relaţiile cu cei din jur în funcţie de interesul şi planurile personale. Toate acestea creează această atotputernicie iluzorie a omului contemporan. Însă problema cea mai mare apare atunci când suntem forţaţi să ieşim din ceea ce alcătuia climatul nostru liniştit. Pentru fiecare dintre naţiunile amintite anterior, perioada revoluţiilor socio-politice sau apariţia unor adversari puternici a însemnat, sub o formă sau alta, fie destrămarea lor totală, fie fragmentarea lor în mai multe state independente. La fel se întâmplă şi cu viaţa omului contemporan comod, calm în egoismul său, prea puţin preocupat de ceea ce se petrece în jur. Nu este nevoie de perioade dificile, de războaie, de revoluţii, de dezastre naturale. Ne pierdem cumpătul din faptul că s-a luat curentul, că apa caldă nu mai curge la robinet de câteva zile, că inflaţia a început să crească brusc. Toate acestea ne dezvăluie vulnerabilităţi pe care nu le putem controla şi atunci începem să devenim nervoşi, nepoliticoşi, incapabili să ne mai controlăm comportamental. Nemaicunoscându-ne păcatele, am ajuns să ne considerăm perfecţi, iar pentru omul care se vede pe sine ca fiind desăvârşit, toate încercările exterioare sunt grele şi lovesc exact în deşertăciunea sa interioară, tulburându-i visul fals despre sine.
Cu adevărat, nu este nimic mai greu decât să te cunoşti pe tine însuţi. Dacă accepţi faptul că păcătuieşti des şi eşti conştient de greşelile tale, dacă încerci să îţi vezi adevărata faţă fără a te strădui să o cosmetizezi, ascunzându-i defectele, atunci te poţi feri de această atotputernicie iluzorie care a cuprins omenirea mai mult ca oricând. Suntem tot mai slabi sufleteşte pentru că am uitat să ne mai cunoaştem slăbiciunile. Am ajuns să le ascundem ca pe nişte lucruri care trebuie să dispară, dar iată că ele reapar când ne aşteptăm mai puţin, iar dacă vremurile grele scot ceea ce este mai rău din oameni nu este pentru că aduc suferinţe peste măsură, ci pentru că oamenii înşişi au ascuns atât de eficient toate patimile lor, încât acum se simt incapabili să le mai controleze şi le lasă să se manifeste în toată urâţenia lor. Mitropolitul Antonie de Suroj, comentând asupra unui aspect din scrierile Sfântului Ioan de Kronstadt, spunea: „Dumnezeu niciodată nu ne va permite să vedem răul din noi până nu va avea încrederea că nădejdea şi credinţa noastră sunt suficient de tari ca să rezistăm la această privelişte. Atât timp cât încă nu ne ajunge credinţa, ne lasă într-o relativă necunoaştere; El ne oferă posibilitatea să dibuim pericolul în amurgul nostru interior. Atunci când credinţa noastră devine tare şi vie, iar nădejdea suficient de puternică pentru a vedea urâciunea, ticăloşia ce zace în noi fără să ne zdruncinăm, atunci ne dă să vedem ceea ce vede El - însă doar în măsura credinţei şi a nădejdii noastre. Aşadar, iată o revelaţie dublă din care putem extrage un folos real” († Antonie de Suroj, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, trad. Mihai Costiş, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp. 52-53). Întrebarea finală este: putem cu adevărat să renunţăm la imaginea perfectă despre noi înşine, la această atotputernicie fantasmagorică, şi să ne îmbrăţişăm adevărata imagine, adică pe cea a slăbiciunii şi dependenţei noastre totale de Dumnezeu?”

Ce înseamnă a avea gând smerit?
A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-i crede pe alţii cei mai răi sau mai răi decât tine.
Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: ,,Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: ,,Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: ,,Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume”. Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: ,,De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”. Şi a căutat, şi a căutat, şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu, şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat, şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: ,,N-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău”. Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!”.
În final, pentru cititorii iubitori de frumos, doresc să recomand două cărţi deosebit de valoroase.
Prima, scrisă de un om de omenie, Ernest Bernea (1905-1990), Îndemn la simplitate, din care am ales: „În setea sa de progres şi de civilizaţie materială omul s-a descentrat, adică a confundat esenţialul cu secundarul, dând o atenţie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetăţii de azi este o fiinţă artificială. S-a construit înfruntând legile fiinţei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om. Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale. Nu poate fi vorba de o renunţare la progres, ci de mergerea înainte de la început pe calea deschisă nouă, în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtuţilor ce-o alcătuiesc. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer. Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior” (pp. 9-11, ediţia a 3-a, revizuită, Editura Vremea, Bucureşti, 2006).
Cea de-a doua carte este intitulată simplu: Să fim oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei (Editura Predania, Bucureşti, 2011). Câteva cuvinte din această lucrare: „Nimeni nu-şi poate alege nici vremea, nici locul în care să se nască, nici împrejurările în care să trăiască. Acestea nu ţin de noi. Dar ce ţine de noi şi, mai ales, ce se aşteaptă de la noi este să fim Oameni în tot timpul şi-n tot locul. În toate împrejurările. Căci numai ca Oameni Dumnezeu ne va putea recunoaşte ca fiind ai Săi, asemenea şi străbunii noştri, iar contemporanii să ia aminte” (p. 7).
A fi om, înseamnă, a avea calităţi umane!