Băsescu şi istoria


Autor: 

Ilie Şandru

Dacă până nu demult mai aveam niscaiva îndoieli, acum m-am convins defi nitiv că avem un preşedinte jucător. Antrenamentul l-a făcut dumnealui pe vremea când era doar ministru, nici nu mai ştiu exact ce fel de ministru. Oricum, atunci „s-a jucat” cu Flota comercială a României, dacă nu mă înşel, una dintre cele mai puternice din lume pe vremea aceea. De pe urma acelui „joc”, România a rămas fără fl otă! Cum s-a întâmplat şi ce s-a întâmplat cu ea, aceasta numai Băsescu poate să ne spună. Să avem răbdare însă, poate odată şi-odată se va întâmpla şi această „minune”!
Dar asta s-a întâmplat, să zicem, demult, iar chestiunea s-a îngropat, sper nu definitiv. Fiindcă aşa cum „revoluţionara” întrebare, devenită un fel de chiuitură, „cine a tras în noi pe 22?!” continuă să răscolească spiritul generaţiilor de azi, dar şi a celor viitoare, avem dreptul să ştim ce anume s-a întâmplat cu flota comercială a României.
În ultimii ani, de când Băsescu a devenit preşedintele României, dumnealui se joacă, mai ales, cu vorbele, uitând - dacă a ştiut vreodată! - că „prea marea dorinţă de a vorbi este un semn de nebunie” (Tales din Milet). Nu este cazul să amintesc aici toate spusele sale pe care le-a rostit înainte de a cugeta, uitând că dumnealui ocupă înalta funcţie de preşedinte al unui stat, iar vorbele sale nu pot fi catalogate ca fi ind doar nişte simple „vorbe de clacă”!
Mai grav este, însă, că acum preşedintele Băsescu se joacă de-a istoria. Este un domeniu nou, în care domnia-sa vrea să se afi rme. Numai că istoria nu înseamnă nişte vorbe aruncate în vânt, ci este o ştiinţă, recunoscută ca atare în întreaga lume. Iar cu ştiinţa nimeni nu prea se poate juca. Ceea ce îşi permite, însă, preşedintele Băsescu, făcând parte, probabil, din acea categorie de oameni care, vorba lui Iorga, „vorbesc tocmai pentru că nu pot gândi”.
Astfel, nici n-a apucat bine să se răcească hotărârea Curţii Constituţionale privitoare la Legea Educaţiei, când, la Cotroceni, preşedintele Băsescu a şi promulgat-o. A „uitat” oare Băsescu faptul că ea a fost folosită, cu succes, de UDMR, drept şantaj politic de către această struţo-cămilă a extremismului etnic maghiar din România? Vrând să ne convingă cât de benefi că şi modernă este această lege, Băsescu a făcut referire la istorie, respectiv la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 92 de ani la Alba-Iulia.
După cum se ştie, în 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, cei 1.228 de delegaţi ai românilor transilvăneni au hotărât unirea Transilvaniei cu România. Cel care a citit această hotărâre a fost Vasile Goldiş, care, înainte de a prezenta textul hotărârii, a ţinut să precizeze: „Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii din 1848, au hotărât aşa: Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă de acum înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci, să jurăm credinţă civilizaţiunei umane”.
Oare aşa o fi gândind şi guvernanţii noştri de astăzi: să jure credinţă numai naţiunii române? Oare numai acesteia i-au rămas ei credincioşi, aşa cum ar fi normal? Plecând de la aceste cugetări, mă întreb dacă Băsescu a avut habar de cuprinsul Hotărârii de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, atunci când a făcut referire la ea: „Le-aş aminti celor care se tem de studiul în limba minorităţilor una din tezele care au stat la baza României Mari: fi ecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie. Nu văd de ce astăzi am fi mai puţin înţelepţi decât în 1918”.
Nu ştiu dacă noi, românii, am fi mai înţelepţi sau mai puţin înţelepţi decât cei care au alcătuit Hotărârea Adunării de la Alba-Iulia, de acum 92 de ani. Ceea ce ştiu sigur este că actuala clasă politică a României, din care face parte şi preşedintele Băsescu, este mai puţin înţeleaptă! Asta ca să folosesc un eufemism! De n-ar fi aşa, preşedintele României, din anul 2011, nu ar fi făcut nicio referire la un act care nu are nicio legătură cu formarea Statului Naţional Unitar Român. Fiindcă nu Hotărârea Adunării de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie, „a stat la baza României Mari”! Să nu ştie Băsescu faptul că, înaintea unirii Transilvaniei cu România, în martie 1918, a fost unirea Basarabiei, iar în noiembrie unirea Bucovinei cu România? Unirea Transilvaniei cu România a însemnat, deci, actul fi nal al unui proces revoluţionar de unifi care a poporului român într-un singur Stat Naţional şi Unitar. Marea Unire din 1918 înseamnă, deci, finalizarea procesului revoluţionar de unire cu România a celor trei mari provincii istorice româneşti: Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Revenind la ceea ce Băsescu numeşte „teza care a stat la baza României Mari”, aceasta nu este o hotărâre a Statului Naţional Român, care exista în acea vreme. Ea este HOTĂRÂ- REA „Adunării naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, (care) decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Este adevărat că la art. III, punctul 1, respectiva hotărâre prevede: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.
În legătură cu acest articol acum, după aproape un secol de la conceperea Hotărârii de la Alba-Iulia, se pot face foarte multe comentarii. Nu voi spune decât că de atunci s-a schimbat înţelesul multor concepte sociale şi politice. Mă gândesc doar la conceptul „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”. La ce anume s-or fi gândit oare cei ce au conceput respectiva hotărâre? Sau ce concepem noi, cei de azi, prin această „teză”? - cum a numit-o Băsescu.
Ceea ce este, cred, esenţial în această chestiune, în care preşedintele intră fără discernământ, este că actul respectiv nu are nicio legătură cu Statul Român şi nici cu clasa politică românească de la aceea vreme. Hotărârea de la Alba-Iulia este un act de conjunctură social-politică a unui anumit moment istoric din Transilvania, nu din România. Ea este emanaţia „Adunări naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”. Niciun reprezentant al Statului Român sau al clasei politice româneşti de atunci nu a luat parte nici la alcătuirea hotărârii respective, nici la adunarea de la Alba-Iulia.
Făcând referire la această hotărâre şi afi rmând că aceasta „stă la baza României Mari”, Băsescu face o gravă eroare politică, implicând Statul Român într-un act cu care nu are nicio legătură. Mai mult, dânsul nu face altceva decât să „cânte” aria extremismului maghiar din România, care nu încetează a acuza Statul Român că nu-şi respectă propriile hotărâri de la 1 Decembrie 1918, din Alba-Iulia, privitoare la drepturile „popoarelor conlocuitoare”. Trebuie să fi e clar odată pentru totdeauna, atât pentru Băsescu, cât şi pentru reprezentanţii „popoarelor conlocuitoare”, că Statul Român, în 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, nu şi-a asumat nicio răspundere faţă de nimeni, nici nu a promis la nimeni niciun drept.
În schimb, nici Băsescu, dar nici cei ce fac atâta tam-tam privitor la aceste drepturi, nu vorbesc despre prevederea din acelaşi articol III, anume că fi ecare „popor conlocuitor va primi drept de reprezentare la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. Întrebarea este: participarea UDMRului la guvernarea României (am în vedere nu numai Guvernul, ci şi toate structurile guvernamentale şi cele afl ate în subordonarea directă a Guvernului României) este oare în proporţie cu numărul indivizilor unguri care trăiesc în România?!

Categorie: