Birocraţia, o boală gravă a zilelor noastre

Societatea românească suferă de un rău adânc înrădăcinat în sufletul ei comun, iar acest rău se numeşte birocraţia. Pentru cei mai mulţi dintre români, birocraţia este o noţiune controversată. Când spui birocraţie, spui ineficienţă, secretomanie, îngâmfare, agresivitate, corupţie şi multă, multă prostie. În timpurile actuale în România, birocraţia şi efectele ei dezastruoase au fost şi sunt subiecte de actualitate, dar, din păcate, nu s-a reuşit decât foarte palid şi anemic să se inventeze câteva soluţii de eliminare a ei, care, din nefericire, nici nu prea au fost puse în practică. Citatul lui Werner von Braun: „Putem să învingem gravitaţia, dar nu birocraţia”, este şi astăzi foarte actual în România.
Nu sunt sectoare de activitate în care să nu troneze birocraţia. Încă de acum 3000 de ani apare birocraţia în marile imperii persan şi roman, unde colectorii de taxe au o mare importanţă şi sunt ochii şi urechile regilor. Pentru prima dată în lume cuvântul birocraţie a fost spus şi inventat de Gournay, în 1745, şi care însemna conducerea societăţii de către funcţionari. Termenul a fost aplicat doar funcţionarilor guvernamentali şi apoi treptat tuturor organizaţiilor guvernamentale sau nonguvernamentale dintr-un stat. Conceptul a fost de la început folosit în mod dispreţuitor, iar marele Honoré de Balzac considera birocraţia „o putere uriaşă deţinută de pigmei”, un mare adevăr care a rămas până în zilele de astăzi şi în România anilor postdecembrişti pe care îi trăim.
Efectele birocraţiei se văd foarte frecvent în Ţara noastră, iar fiecare cetăţean este conştient de ele. Se observă o supraîncărcare cu personal a ministerelor, departamentelor, administraţiilor judeţene sau locale cu „oamenii partidului”. Plimbarea hârtiilor se face luni de zile dintr-un departament în altul, dintr-un minister în altul, dintr-un birou în alt birou, aducându-ne pe noi, cetăţenii, la disperare. Lipsa de comunicare între instituţii care dau vina una pe alta, este evidentă. Există o lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte comunicarea directă cu cetăţeanul, care nu mai poate fi negată de nimeni. Te înscrii într-o audienţă şi după ce o obţii cu greutate, ţi se spune că documentele încă nu s-au găsit, că s-au pierdut, că nu se mai găsesc, ceea ce te apropie de o internare la „casa de nebuni”. În foarte multe instituţii, „maldăre” de dosare prăfuite stau într-o neorânduială profundă, în loc să fie înlocuite de tehnici moderne, digitale, şi sunt multe exemple pe care pot să vi le dau în toate domeniile.
Accesarea fondurilor europene este foarte greoaie, fiindcă numai românii trimit proiecte europene de 6.000 de pagini semnate pagină de pagină, ştampilate pagină de pagină de „forurile competente”. Dacă din greşeală lipseşte o ştampilă, eşti pierdut. Este o legătură indestructibilă între instituţiile ce fac proiectele şi funcţionarii ce aprobă proiectele. Tinerii pleacă scârbiţi în Occident, neavând nicio şansă de a accesa fonduri europene pentru o mică afacere.
În sănătate, acolo unde nu ar trebui să fie niciun fel de birocraţie, un copil român de 8 ani căruia i se pune un diagnostic de neuroblastom slab diferenţiat stadiul 4 face în Italia chimioterapie, iar şansele de supravieţuire cresc vizibil, „îngerul” fiind aproape salvat. Urmează să i se facă un transplant de celule stem şi ar mai trebui o singură ştampilă de la DSP-ul judeţean. Stupoare pentru părinţi, pentru că răspunsul este: „nu putem pune ştampila, acest procedeu se face şi în România”! Damblagiul de director care conduce un întreg judeţ din punct de vedere sanitar, nu ştia că un zbor cu avionul i-ar fi fatal minunatului copil. Puneţi semnătura, domnule director, nu fiţi birocrat!
Investitorii străini din România spun că sistemul de taxare este diabolic şi renunţă la investiţie, neputându-se lupta cu birocraţia. Ei nu mai investesc în România şi, în consecinţă, locurile de muncă sunt din ce în ce mai puţine. Să plăteşti dările la administraţia locală este un adevărat calvar atât pentru firmele româneşti, cât şi pentru firmele străine, pierzându-se pentru această „activitate” 220 de ore anual / companie. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. „Iadul nu are atâta furie decât un birocrat în derâdere”, spunea cândva Milton Friedman. Aşa că le doresc birocraţilor din România un bine, şi anume să ajungă cât mai repede în paradis, căci atunci şi noi, ceilalţi, vom putea spune, liniştiţi: „Adio, birocraţie!”.
Dacă birocraţia este o boală, atunci ea poate să se vindece. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Categorie: