„Bucuria slujirii este cea care ne menţine aici, căci m-a trimis Dumnezeu să caut oaia cea pierdută”

Dialog duhovnicesc cu IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, la împlinirea a 20 de ani de slujire arhierească

În cele ce urmează vă invităm să luaţi aminte, cu seriozitate şi responsabilitate, la întâlnirea de suflet cu Părintele Arhiepiscop „Ioan al Munţilor”, sau „Ioan din Carpaţi”, căci veţi asista, cu mult folos, la un viu, folositor şi binecuvântat dialog duhovnicesc, purtat cu Ioan Selejan - Arhiereul demn, destoinic şi pilduitor.
IPS Ioan s-a născut la 16 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind primul ierarh al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, înfiinţată în 1994. De-a lungul timpului, a sudiat la: Liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971; Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976; Seminarul Teologic din Craiova, promoţia 1986; Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, promoţia 1990; Institutul Biblic din Ierusalim, perioada 1991-1994, cursurile de doctorat urmându-le la Institutul Biblic din Ierusalim, specialitatea Biblice, Egiptologie şi Orientalistică.
Din activitatea sa bogată şi rodnică, spicuim următoarele: în 1980, şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Lainici, judeţul Gorj; a fost hirotonit diacon la aceeaşi mănăstire, în 6 august 1990; a fost hirotonit preot la Mănăstirea Tismana, în 15 august 1990; între 1990-1994, a fost Stareţul Mănăstirii Lainici; în 1994, a fost Arhimandrit şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim; în 9 iulie 1994, a fost ales Episcop al Covasnei şi Harghitei; a fost hirotonit Episcop la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, judeţul Harghita, în 20 iulie 1994; în 25 septembrie 1994, a fost instalat Episcop al Covasnei şi Harghitei, la Miercurea-Ciuc.
În ziua de 12 septembrie 2007, a fost unul din cei trei candidaţi la scaunul patriarhal al BOR. Pe 23 februarie 2008, Sinodul Mitropolitan Ortodox de la Iaşi l-a desemnat drept candidat pentru funcţia de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În urma şedinţei Sfântului Sinod al BOR din iunie 2009, Preasfinţitului Episcop Ioan al Covasnei şi Harghitei i-a fost acordat titlul de Arhiepiscop
Onorific, ca un gest de răsplată, preţuire şi profundă recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, plină de trudă, jertfă şi sacrificiu, în cei 16 ani de Arhipăstor duhovnicesc al ţinutului românesc din centrul Ţării. Această rodnică păstorire s-a
petrecut, după mari şi multe lupte, după decembrie 1989, pe fondul frământărilor existente în viaţa credincioşilor din judeţele Covasna şi Harghita şi, implicit, a înfiinţării noii Episcopii Ortodoxe din inima României.
În cadrul Zilelor „Nicolae Colan” de la Sfântu-Gheorghe, din 4-5 decembrie 1993, în prezenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală, se discută problema înfiinţării unei Episcopii cu sediul la Sfântu-Gheorghe (Arcuş) sau Covasna. În şedinta Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din 9 ianuarie 1994, a fost propusă pe ordinea de zi, de către Mitropolitul Antonie, după discuţia preliminară cu Patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod al BOR, înfiinţarea unei Episcopii pentru zona Harghita-Covasna. Pe 11 ianuarie 1994, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât înfiinţarea acestei noi Eparhii. Sfântul Sinod, în şedinţa din 22-23 martie 1994, la propunerea Adunărilor Eparhiale de la Sibiu şi Alba-Iulia, stabileşte organizarea şi delimitarea teritorială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu reşedinţa la Miercurea-Ciuc.
În prezenţa vrednicului şi distinsului Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, în 31 mai 1994, la Cate-drala Ortodoxă din Miercurea-Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, iar în 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea Întâistătătorului nou-înfiinţatei Episcopii, cu sediul în reşedinţa harghiteană, sufragană a Mitropoliei Ardealului, în persoana Arhimandritului Ioan Selejan - Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan. La praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie 1994, la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa, judeţul Harghita, s-a săvârşit hirotonia Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Selejan ca Episcop al Covasnei şi Harghitei, fiind întronizat la 25 septembrie acelaşi an, la Miercurea-Ciuc. Cum arătam şi mai sus, pe 23 august 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, Întâistătătorul acesteia, Părintele Episcop Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească onorifică de Arhiepiscop, de către Preafericitul Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Revenind la întâlnirea şi dialogul propriu-zis cu IPS Ioan, vom afirma că Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puţin în Tran-silvania. Aceasta este convingerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan. Pentru ierarhul de la Curbura Carpaţilor, credinţa ortodoxă a fost singura care a menţinut coeziunea populaţiei româneşti în aceste părţi ale Ţării.
- Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, de cele mai mul­te ori
auzim, fie în bise­ri­că, fie la şcoală, acolo ce e drept mai puţin, că trebuie să ne păstrăm identitatea şi dem­nitatea. Există vreo le­gă­­tură între românism şi orto­doxie?
- Cred că în spaţiul nostru tran­­silvan iese cu totul bine în relief şi a marcat viaţa şi cul­tu­­ra din Transilvania elementul a­cesta creştin de sorginte or­to­do­­xă. În Transilvania, a fi or­todox este identic cu a fi ro­mân. A­şa şi-au păstrat înain­ta­şii noş­tri identitatea lor na­ţio­nală, sub aura aceasta orto­do­­xă. Ro­mân ortodox! Sau, da­că spu­neai în Transilvania or­to­dox, se ştia că este automat ro­mân, având în vedere cele­lal­­te confe­si­­uni cu care trăim aici. Aş pu­tea spune că ortodo­xia a marcat atât de puternic con­ştiinţa ro­­mânilor, încât, cel pu­ţin în păr­ţile acestea, ale Covasnei şi Har­ghitei, a fost un scut de a­pă­rare a identită­ţ­ii noastre. Până astăzi vedem că în lo­ca­­­lităţile unde s-au păstrat bi­se­­­rici şi au fost preoţi neîntrerupt în decursul timpului, a­co­lo s-au păstrat şi credinţa şi gra­iul nos­tru românesc. Acolo un­de, din cauza vitregiilor vre­­mu­rilor, pre­oţii au fost a­lun­­gaţi, nu mai a­vem ni­ci grai, nici lim­bă ro­mâ­neas­că. Avem şi astăzi lo­calităţi unde credincioşii noş­tri
ro­mâ­ni ortodocşi şi-au pierdut lim­ba,
şi-au pierdut graiul - nu mai gră­iesc între ei în limba ma­mei, ci grăiesc într-o limbă stră­­ină. Dar ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. A­­­di­­că, în Biserică, cultul este în lim­ba română, aşa că Iisus Hris­tos, prin Evanghelia Sa, vor­beş­­te şi acestor comunităţi tot în limba ro­mână. Se roagă în lim­ba ro­mâ­nă! Iată, deci, ce a în­semnat Or­todoxia, ce a în­sem­nat cre­din­ţa noastră, păs­tra­tă în decursul timpului, nu nu­mai pentru relaţia interumană, în co­mu­­nitatea de ace­eaşi limbă. Chiar dacă acolo co­municarea între oameni s-a fă­cut într-o lim­bă străină, to­tuşi, ei şi acum sunt români şi vor ră­mâne cât vor trăi pe acest pământ.
Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii în­tr-o limbă stră­ină, cu Dumnezeu, cu Maica Dom­nului şi cu sfinţii vorbesc numai în limba şi graiul românesc.
Mă gândesc, apoi, că, dacă în a­ceste mici comunităţi, iată cât es­te amprenta şi cum se poa­te ve­dea ce a însemnat păs­trarea credinţei noastre orto­doxe, la ni­vel naţional ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru ro­mâ­nesc, în for­ma, în confesiu­nea aceasta a noas­tră ortodo­xă? Ce am fi fost noi astăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva va­lori importante de care să se ţi­nă şi pe care să-şi clădească via­ţa, acel popor dispare, a­lu­ne­că. Şi avem, din nefericire, atâ­tea exem­ple pe planetă când une­le popoare şi-au pierdut cre­din­ţa şi, în mod firesc, a ur­mat pierderea identităţii na­ţio­nale şi nu mai putem vorbi de o na­ţi­une, de un popor unit în jurul unor concepte şi valori fun­damentale, ci vorbim de un a­­malgam, de o unire a mai mul­tor culturi, care nu mai dă iden­­titatea aceea profundă ca­re a fost înainte.
- Înaltpreasfinţite Părinte, judeţele Covasna şi Harghi­ta sunt în acest pericol?
- În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în Ar­cul Carpatic, în Arcul de sud-est al Transilvaniei, un­de cei ca­re au venit după noi au fost mai puternici şi sa­bia n-a tăiat doar braţul ro­mâ­nului, ci, iată, ve­dem că de mul­te ori i-a tăiat şi limba, i-a tă­iat şi graiul. Am pu­tea să amintim de perioada din timpul celui de Al Doilea Răz­boi Mondial, după Dictatul de la Vie­na, când mulţi români din a­ceastă parte au trecut Car­pa­ţii spre Moldova sau spre Ţa­ra Românească, când mulţi pre­­oţi au fost alungaţi şi nu­me­­roa­se biserici au rămas mul­tă vre­me pustii. Iată, eu, când am ve­­nit în această par­te de Ţară, am găsit biserici în ca­re nu se mai slujise de 65 de ani! S-a observat că a lipsit ceva din locali­ta­tea aceea. Aco­lo credincioşii vor­besc deja într-o limbă stră­ină - şi în casă, şi cu vecinii lor -, deci, ia­tă de ce este nevoie să ne men­ţi­­nem cre­dinţa noastră moşteni­tă din strămoşi.
Din nefericire, lumea orto­do­xă este destul de mică. As­tăzi, când vorbim de un sistem pla­­ne­­tar de 6,5-7 mi­li­ar­de de oameni, ortodocşi sun­tem în jur de 200 şi ce­va de mi­lioane, deci foarte puţin; sun­tem după virgula mi­liardelor. De aceea, aici, în spa­ţiul acesta răsăritean s-a păs­trat credinţa ortodo­xă şi se poa­te observa că popoa­re­le orto­do­­xe care au avut cre­din­ţa orto­do­­xă neîntreruptă au şi astăzi un pronunţat ca­rac­ter de iden­ti­­tate naţională. În Rusia, Bi­se­rica Ortodoxă de as­tăzi este foar­te înfloritoare. Ia­tă, şi ei sunt depozitarii Or­to­do­xiei. Grecia, la fel, este in­con­­fun­dabilă. Atât credinţa or­to­do­xă a Greciei, cât şi cultura ei sunt inconfundabile, păs­tra­­t­e toate în contextul acesta al credinţei care, în decursul secolelor, s-a păstrat aşa, ve­ni­­tă după rânduielile apostoli­ce. Pentru că, să ştiţi, şi Biserica noas­tră, ortodoxă, este o biserică apostolică, deci a­vem primele semănături ale cu­vântului lui Dumnezeu aruncate în spaţiul românesc de un Apostol, Sfân­tul Andrei.
- Înaltpreasfinţia Voastră, cum este trăită Ortodoxia în aceste comunităţi din Covas­na şi Harghita?
- V-aş răspunde tot printr-o în­trebare. Ce părere aveţi despre un tânăr care de curând şi-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine şi mi-a cerut o pa­rohie din Eparhia noastră şi i-am oferit o parohie de 46 de fa­milii? Este greu de înţeles, ca să spun aşa: un teolog vine şi slu­jeşte la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog ca­re a venit şi mi-a cerut, tot aşa, o parohie şi i-am dat o pa­ro­hie care are 48 de credincioşi. Nu­mai atât! Deci, cel cu doctorat a luat 46 de familii, iar cel ca­re nu avea doctoratul încă, avea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să a­runc o umbră asupra altor pro­fe­sii: credeţi că un medic s-ar du­ce la un dispensar unde ar a­vea 46 de familii sau 48 de suflete? Din nefericire, avem comuni­tăţi de o mie, două mii de oameni şi nu au medic! Iată, pre­o­tul se duce şi pentru o turmă aşa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, a­vem studenţi, avem tineri care în­ţeleg rolul şi valoarea fiinţei u­mane. Adică, la noi, aici, în Co­vasna şi Harghita, oarecum via­ţa preotului se aseamănă cu pil­da aceea pe care a spus-o Mân­tuitorul că păstorul a lăsat 99 de oi şi s-a dus şi a căutat oaia cea pierdută. Aşa că şi în Eparhia noastră, în­că de la înfiinţare, am avut a­ceas­tă perspectivă şi această am­prentă a parabolei rostite de Hris­tos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu 99 de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia ră­tă­cită printre străini, care sunt pu­ţinii noştri credincioşi risipiţi pe aici, prin crestele Carpaţilor.
- Ce oferă Episcopia Co­vas­nei şi Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, ca­re, trep­tat, dispar din a­ceas­­tă zo­nă?
- În primul rând, este satisfac­ţia aceasta a slujirii. Şi, aş repeta, raportul acesta din pa­ra­bo­­lă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se în­­toarce. Deci, un păstor se bu­cu­­ră mai mult când găseşte oa­ia cea pierdută şi rătăcită, de­cât de cele 99. Exis­­tă încă această credinţă şi bu­­curie. Gândiţi-vă că am găsit parohii, cum vă spuneam, în ca­­re nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot ca­re vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de 50, de 60 de ani şi vin albinele - albinele din stup n-au în­ghe­ţat, n-au murit -, şi vin, una câ­te u­na. Mă gândesc, şi pentru mi­ne, şi pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ţine a­ici. Pentru că
altfel nu putem spu­ne că, în toată această E­par­­hie, din o su­tă de parohii, da­că sunt maximum zece parohii care s-ar putea întreţine pe ele şi să-şi întreţină un pic şi pre­otul, şi cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dum­nezeu, cu ce putem, ne gos­podărim: preoţii mai şi lu­crea­­ză, deci sunt gospodari, şi mai avem ajutor de la Fondul Central Misionar, de unde mai pri­mim un pic de mângâiere pentru preoţii pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aş mul­­­­ţumi Sfântului Sinod, Pă­rin­­telui Patriarh, bunilor cre­din­­­cioşi şi preoţilor din toată Ţa­ra, care adună bănuţi după bă­nuţi şi o parte din ei ajung şi la noi, pentru a mân­gâia şi partea aceasta de trebu­in­ţă pentru preoţii cu parohiile foar­te mici şi care trebuie spri­ji­­niţi, pentru că, altfel, sunt şi ei oameni, cu greutăţi, cu fa­mi­lii, cu copii. Gândiţi-vă că sunt pre­oţi care îşi duc, în fiecare zi, co­piii la distanţe mari la şcoală, pen­tru că nu în toate lo­calită­ţi­le mai sunt şcoli în graiul nostru românesc. Şi atunci, eu ca­ut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar pu­tea şi copiii lor să aibă acces la şcoală, însă, mila lui Dum­nezeu… Încearcă să-şi educe şi ei co­piii, atât în spiritul credinţei, cât şi în alte profesii. Uitaţi-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii şi toţi trei sunt la Medicină. Dacă aţi vedea mâi­ni­­le tatălui lor, sunt crăpate de muncă, de muncă cinstită. Slu­­­jeşte la altarul lui, peste săp­­­tămână munceşte în gospo­dă­­rie şi, iată, are trei copii la Me­­dicină. Şi mai sunt şi alţii. Mai am o altă familie care, tot aşa, deşi orfan (tatăl), deja alţi doi copii merg la Medicină, din­tr-o singură familie de preot! Aşa că încercăm să-i aju­tăm. Am acordat şi acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăţi, ştiind în ce si­tu­aţie se află părinţii lor, şi aşa se face că am şcolarizat până acum peste 300 de copii. ­Nu toţi sunt preoţi, dar o parte din­tre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci pre­oţi născuţi în această zonă - restul erau veniţi din alte părţi -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puţin de zece preoţi din al­tă parte, ceilalţi fiind din zonă; şi, până acum, niciunul nu mi-a cerut dezlegare, să spu­­nă: „Părinte, daţi-mi dezle­ga­­­re să plec într-o altă epar­hie”. Stau aici, cu părinţii lor, cu familiile lor şi sunt legaţi de a­ceastă zonă.
Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, sunt pline de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul tuturor, dar cu profunde semnificaţii. Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat, apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-i apară în priviri lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu Duhovnicul, cu Părintele duhovnicesc.
În încheiere, vom spune, cu toată convingerea, că prin publicarea acestor convorbiri duhovniceşti cu un renumit ierarh şi slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, căruia îi dorim să aibă parte, în continuare, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, acum, la împlinirea a 20 de ani de frumoasă, rodnică şi binecuvântată (de multe
ori şi încercată) slujire arhipăstorească, avem parte de un scump cadou sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor şi credincioşilor, motiv pentru care
îi mulţumim în mod deosebit, dorindu-i multă sănătate şi multă putere
de muncă!