(+) BUNA VESTIRE

25 martie

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Fecioarei”. Cu aceste cuvinte ziditoare mântuirii noastre, la data de 25 martie, se face prăznuire Preacuratei şi Pururea Maicii noastre Fecioara Maria, care a primit Vestea Bună spre ridicarea omului la Dumnezeu; mai mult de atât, să-l împace pe om cu Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost Buna Vestire, dacă n-ar fi fost răspunsul Ei pozitiv, n-am fi avut nici Naşterea Mântuitorului, nici Schimbarea la Faţă, nici Învierea Lui, nici toate celelalte; am fi dormit încă în păgânismul cel vechi de destrămare, dar mai ales departe de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a vieţii adevărate. Evanghelia ne spune că „în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria” (Luca I, 26-27). Trebuie să ne amintim, în primul rând, că evenimentul care marchează începutul de la care s-au numărat cele şase luni este zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul. Zămislirea lui a avut loc la 23 septembrie, la echinocţiul de toamnă, pentru ca după şase luni, după echinocţiul de primăvară, odată cu renaşterea vieţii în întreaga natură, să aibă loc Buna Vestire - Întruparea Domnului.
Buna Vestire, iubiţilor, constituie esenţa credinţei noastre creştine. În măsura în care o putem pătrunde şi înţelege, în acea măsură vom putea descifra cartea vieţii noastre în Iisus Hristos. La baza istoriei şi a vieţii fiecărui om, putem spune că se află două dialoguri: dialogul purtat în paradis între satana şi femeia lui Adam numită - după cădere - Eva şi dialogul dintre îngerul Gavriil şi Fecioara Maria. Viaţa noastră personală şi existenţa noastră în general depind de aceste două convorbiri şi concluziile lor. Cu Creatorul sau în afară de El? Credinţa în Dumnezeu sau credinţa numai în mine, în noi? De-a lungul istoriei, aceste întrebări persistă. După cum răspunde fiecare, aşa îşi făureşte mulţumirea, bucuria şi mântuirea pentru sufletul lui.
Când deschidem Biblia, citim: „La început...”. Nu începutul măsurat de noi în secole şi milenii. Nu. Nu în timpul nostru, ci în timpul divin. În acest timp divin se spune că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, spiritul şi materia. Şi Dumnezeu a inoculat materiei anumite energii, în virtutea cărora, atunci când El a poruncit să se facă, s-au făcut; a spus pământului să rodească, a rodit; a spus apei să scoată peşti, şi apa a scos. Cuvântul Creatorului persistă şi, pe baza lui, continuă de atunci viaţa pe pământ; nu pe baza ştiinţei noastre. Ca o încoronare a întregii făpturi, Dumnezeu a creat pe om. L-a plămădit din pământ, din materie, din ceea ce au şi animalele, dar l-a lucrat în mod deosebit, „cu Mâinile Sale”, şi în om a suflat o putere din Sine, o putere dumnezeiască, pe care noi o numim duh. Prin duhul de natură divină, omul a fost creat un „chip” al lui Dumnezeu, înzestrat cu minte şi libertate. Prin minte trebuie să cunoască cine este el, ce trebuie să facă, cum să stăpânească pământul. A fost creat totodată liber, ca să-şi aleagă singur calea vieţii, să-şi dovedească astfel virtutea, pentru a fi vrednic de comuniunea cu Dumnezeu. Dorul nestăvilit după adevăr, bine, frumos, după absolut, înţelepciune, iubire provine din acelaşi „chip” divin din noi. Fericitul Augustin spunea: „Sufletul meu nu se va potoli niciodată, până nu se va regăsi în Tine, Doamne”. Aşa este. Noi nu vom putea afla liniştire şi întregire deplină, până nu ne vom scufunda, până nu vom intra în absolutul dumnezeiesc, în adevărul şi Iubirea supremă. Raţiunea ta încă nu este coaptă, încă nu este fixată în Bine, în Adevăr, în Iubire, în Dumnezeu. De aceea, să nu te hrăneşti din el, „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri” (Facere II, 16-17). Omul înzestrat cu libertate, a fost pus în faţa acestei alternative. De el depinde să aleagă. Atunci a intervenit ispita. Satana voia să-l rupă pe om de Dumnezeu şi s-a adresat cu şiretenie femeii. El voia să o rupă astfel nu numai de Dumnezeu, dar şi de bărbatul ei, pentru a o face un „ajutor” pentru sine: - „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” V-a limitat El puterea, dreptul, libertatea voastră? - „Roade din pomii raiului putem mânca, numai din rodul Pomului din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” Încercând să cunoaştem şi răul, vom muri. - „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facere III, 1-5). Mare a fost obrăznicia şi viclenia satanei! A îndrăznit să intervertească şi să nege cuvântul lui Dumnezeu. A insinuat că Dumnezeu limitează libertatea şi împiedică să ajungă la desăvârşire. Indemnul lui era: de ce ascultaţi pe Dumnezeu? Tu singur poţi fi Dumnezeu; poţi cunoaşte şi binele şi răul, poţi cunoaşte totul. Tu eşti om, tu eşti dumnezeu. Această ispită - cea mai mare - s-a infiltrat în primii oameni, şi prin ei în lume. Până astăzi, oamenii au această psihologie; eu, noi, suntem aceia care putem să facem şi să refacem totul; să schimbăm râurile, oceanele, stelele etc.. Această psihologie a început de acolo, de la dialogul Eva-satana. Satana i-a minţit că vor fi „ca Dumnezeu” tocmai cunoscând şi răul, deci prin puterile lor proprii, prin „rodul” pomului, pe o cale materială. Ispita a pătruns în mintea femeii. „Socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facere III, 6), nesocotind cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, într-adevăr, „li s-au deschis ochii”, şi au cunoscut o altă realitate; că nu mai sunt în Lumină, în sfinţenia divină, că sunt în afară de Dumnezeu, goi, asemenea altor animale. Şi-au acoperit goliciunea cu frunze, s-au ascuns, şi întrebaţi fiind, nu şi-au recunoscut păcatul. În urma căderii, Dumnezeu a stabilit o nouă cale de creştere, spunând fiecăruia în parte: - Pe satana l-a blestemat şi i-a prevestit o luptă între el şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa femeii, care îl va birui, îi va zdrobi capul. Această luptă o simţim până în ziua de astăzi. - Bărbatului i-a vestit o cale de muncă şi suferinţa; cu sudoare va lucra pământul care îi va aduce când secetă, când ploaie, când spini, când pălămidă. Cu sudoare va scoate din el şi grâu, şi petrol, şi toate celelalte. - „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale” (Facere III, 16), spune Domnul femeii, care după cădere a primit numele de Eva. În durere va trebui să nască şi să-şi crească copii, luptându-se în chip deosebit cu satana pentru a-l birui, căci prin Sămânţa ei va veni mântuirea. Prin Eva şi Adam omenirea a ales calea de a creşte fără Dumnezeu, de a se înmulţi fără Dumnezeu şi de a stăpâni pământul tot fără Dumnezeu. Dar Dumnezeu n-a părăsit făptura Sa. El a pregătit omenirea prin poporul ales, prin popoarele păgâne, care aşteptau şi ele o mântuire. Toţi simţeau că viaţa nu este viaţă. Un timp trăieşti, te zbaţi, te bucuri şi până la urma ajungi între patru scândurele în pământ. O mare religie păgână chiar spunea că este mai bine să stingi în tine simţul de viaţă.
Dumnezeu, însă, nu a creat pe om pentru nimicire, pentru desfacere; l-a creat pentru viaţă, pentru bucurie şi fericire, pentru o Împărăţie a lui Dumnezeu. Respectând libertatea omului, Dumnezeu n-a vrut să forţeze voinţa şi mintea nimănui. El a aşteptat ca omul să se trezească, pregătind prin patruzeci de generaţii poporul ales, ca să apară o altă Eva, care să biruiască orice ispită şi să spună: „Da, Doamne, facă-se voia Ta, vino în făptura Ta”. Fecioara Maria este Eva cea Nouă. Născută asemenea noua, Ea a fost educată în chip deosebit în Sfânta Sfintelor, crescând în sfinţenie. În fecioria Ei, în Curăţia şi înţelepciunea Ei deosebită, în smerenia Ei neîntrecută, a biruit înclinarea spre rău a naturii în care s-a născut. Înclinarea spre rău o avem fiecare dintre noi, este o urmare a păcatului strămoşesc, prin care cădem mai uşor în ispită. Dar Fecioara Maria a biruit orice ispită şi orice păcat personal. De aceea a agonisit har peste har şi Dumnezeu s-a putut adresa Ei în vederea Întrupării. Cu acest prilej are loc cel de al doilea dialog de răscruce. Îngerul Gavriil venind la Ea, îi spune: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei, Iar Ea văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugetă în Sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” (Luca I, 28-29). Dumnezeu a vestit Evei suferinţa, de ce îi vesteşte îngerul bucurie? Lauda îngerului nu a înduioşat-o. Ea ştia că omul a pierdut harul prin păcat. În smerenia Ei, nu înţelegea cum de îngerul îi acorda această cinste. Se temea să nu fie vreo înşelăciune, vreo ispită şi să cadă în păcat. Tulburarea Ei ne arată că avea „inima trează”, în stare de veghe, şi se temea de a nu greşi. De aceea, îngerul continua: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată că vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca I, 30-33). Prin aceste cuvinte îngerul vesteşte naşterea lui Mesia. Poporul ales ştia că o femeie aleasă trebuie să vie, din care să se nască Mesia. De aceea fecioara nu era dorită, iar lipsa de copii era socotită blestem. Fiecare femeie nădăjduia că din ea se va naşte Mesia. Spre deosebire de toate, Fecioara Maria nu se simţea vrednică de o cinste atât de mare. Ceea ce patruzeci de generaţii nădăjduiau, Ea nu s-a grăbit să primească. Îngerul a venit pe neaşteptate. Reacţia Ei spontană - de surpriză - dovedeşte virtutea Ei. Fecioara Maria putea să se mândrească la vestea că va naşte pe Mesia. Dacă ar fi apărut în Ea această bucurie mândră, n-ar mai fi insistat să înţeleagă vestea tainică. Fecioara Maria putea să se gândească la o naştere conform firii, era şi logodită; putea să se îndoiască, putea să se teamă de judecata lumii, care o va vedea însărcinată. Toate acestea puteau fi ispite ale firii, ale satanei. Cel care a ispitit pe Eva în paradis, ispiteşte pe tot omul care vine în lume; putea oare, să nesocotească tocmai pe Fecioara, Căreia Dumnezeu Îi solicită colaborarea pentru mântuirea lumii? Dar Fecioara Maria nu s-a mândrit, nu s-a îndoit, n-a cerut semn, „ca Zaharia”, nu s-a temut de judecata lumii. Ea dorea un singur lucru: să nu cadă în ispită, să nu se rupă de Dumnezeu, căci pe El îl iubea; să rămână nestricată fiinţa şi fecioria Ei. De aceea, a întrebat un singur lucru: „- Cum va fi aceasta, de vreme ce Eu nu ştiu de bărbat?”. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî peste Tine şi Puterea Celui Prea Înalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia Ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţe şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca I, 34-37).
Vestind lucrarea Sfintei Treimi, îngerul Îi cere încuviinţarea. Prin înger Dumnezeu i-a spus: Eu vreau să pătrund în lume, în făptura Mea, dar nu pot decât dacă vrei Tu. Ce spui Tu? Îmi deschizi Tu uşa ca Eu, Dumnezeu, să intru „prin Tine” în făptura Mea? Dacă voinţa lui Dumnezeu a fost singura prin care El a săvârşit întreaga creaţie, pentru Întrupare avea nevoie de asentimentul omului. Dumnezeu nu s-a întrupat, n-a intrat în această lume fără această încuviinţare. Vedeţi cât de mult respectă Dumnezeu voinţa şi libertatea noastră? Când a aflat Fecioara Maria lucrul cel mai greu de cuprins cu mintea - zămislirea fără sămânţă -, abia atunci a început să-l creadă. Faptul că nu i se cerea jertfirea stării de feciorie, de curăţie în Domnul, a fost pentru Ea argumentul căutat că nu este amăgire, că solul este de la Dumnezeu. Şi în numele întregii omeniri care a fost, este şi va fi, a spus: „- Iată roaba Domnului, fie Mie după cuvântul tău” (Luca, I, 38). Numai atunci, concomitent cu asentimentul Fecioarei Maria, a avut loc Întruparea. Astfel, Ea a devenit o Personalitate de valoare cosmică, o punte de legătură între Dumnezeu şi întreaga lume văzută; tot omul va primi din nou, prin Ea, pe Dumnezeu. De aceea, Biserica strigă în ziua Bunei Vestiri: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Astăzi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Fecioarei”.
Trebuie, de asemenea, să accentuăm că Buna Vestire reprezintă Cincizecimea Fecioarei. La Buna Vestire, Dumnezeu Duhul Sfânt - ca Persoană - a coborât asupra Ei, după cum a coborât asupra Apostolilor la Cincizecime. Prin lucrarea Sfintei Treimi, Fecioara Maria a devenit Trupul lui Hristos - Biserica Lui. Prin Hristos Ea cuprinde neamul omenesc în întregime, de aceea este numită Eva cea Nouă. Dacă Eva a devenit maica morţii - spirituale şi materiale -, Fecioara Maria a devenit Maica Vieţii, Maica lui Dumnezeu şi Maica omenirii noi. Eva a ales fructul oprit, sub influenţa satanei, care a devenit „prinţ” al lumii. Omenirea căzută ce a urmat şi-a căutat desăvârşirea prin mijloace materiale, pentru ca prin maşini, tehnică, bogăţie să stăpânească pe pământ şi să întemeieze o împărăţie fără Dumnezeu şi chiar vrăjmaşa Lui. Fecioara Maria, prin „fiul” Ei, a deschis calea contrară. Prin Fiul Ei, tot omul a fost eliberat din înrobirea materiei. Fiecare poate deveni din nou colaborator al lui Dumnezeu, folosind aceleaşi maşini, aceeaşi tehnică, dar subordonată duhului, pentru a făuri Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Rămânem fii ai Evei sau devenim fii ai Maicii Domnului, prin care ne-a venit mântuirea?
De aceea noi, creştinii, cinstim atât de mult pe Maica Domnului. Prin Ea a venit Dumnezeu în lume, prin Ea a venit iertarea păcatelor noastre, prin Ea a venit lămurirea vieţii noastre, Ea ne conduce la Domnul Hristos. Fraţi creştini, să ştiţi că întreaga teologie şi întreg conţinutul credinţei noastre se află cuprins în icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Cine a înţeles această Unitate sfântă, a înţeles întreg conţinutul creştinismului. Noi, în cele mai grele împrejurări şi neajunsuri, alergăm la Maica Domnului. Prin Ea ajungem la Hristos. Ea ne şterge lacrimile, Ea ne alină suferinţele, Ea este ocrotitoarea şi păzitoarea noastră. La Judecata de Apoi, Ea va fi lângă Hristos Domnul şi cu mila Ei va interveni pentru noi, căci toţi suntem păcătoşi, toţi am devenit nevrednici în viaţa noastră. Ea va interveni pe lângă Fiul Ei pentru noi şi pentru întreaga omenire, ca să ne miluiască şi să ne mântuiască. De aceea, „către Născătoarea de Dumnezeu acum cu osârdie să alergăm noi, păcătoşii şi smeriţii, şi să cădem cu pocăinţă strigând din adâncul nostru: Stăpână, ajută-ne, milostivindu-Te spre noi, sârguieşte, că pierim de mulţimea păcatelor, nu întoarce pe robii Tăi deşerţi, că pe Tine singura nădejde Te-am câştigat”, acum şi în vecii vecilor. Amin.