(†) BUNAVESTIRE A MAICII DOMNULUI

25 martie

Maica Domnului în timpul perioadei Triodului
Întotdeauna în timpul Triodului rugăciunea cea intensă e adresată Născătoarei de Dumnezeu, care, prin curăţia ei maximă şi maternitatea sa divină, a dobândit la Dumnezeu familiaritate sau îndrăzneală. Triodul evocă, în ce o priveşte, învăţătura, devenită clasică de la Sfântul Irineu încoace şi extrem de răspândită în imnografie, a recapitulării şi a Evei celei noi, care pare deosebit de impor¬tantă în timpul acestei perioade, în care pentru a putea reveni în rai fiecare trebuie să reproducă duhovniceşte o asemenea recapitulare.
Restaurarea prin asceză şi căinţă a naturii umane alterate de patimi e de acum posibilă graţie naşterii Maicii lui Dumnezeu: „Preasfântă Stăpână, ceea ce ai deschis tuturor credincioşilor uşile raiu¬lui, pe care le-a încuiat odinioară Adam cu neascultarea, deschide-mi uşile milei tale”.
Într-adevăr, raiul a fost virtual redeschis tuturor de întruparea şi Eco¬nomia lui Hristos, dar, pentru a fi efectivă, aceasta trebuie actualizată în fiecare prin conlucrarea libertăţii sale cu planul lui Dumnezeu. Maica Domnului joacă în această privinţă un rol privilegiat de mijlocitoare între Dumnezeu şi om. Rugăciunea sa e un ajutor dumnezeiesc, ce face ca, pentru fiecare credincios care conlucrează la mântuirea sa cerându-i mijlocirea, mila lui Dumnezeu să biruie încă o dată dreptatea Lui. (Mijlocirile sfinţilor n-au efect decât dacă la ele colaborăm prin credinţă şi înclinaţii spre virtute.)
„Pe tine te rugăm, Fecioară, ceea ce eşti singură bună, fă-ne buni pe noi, cei plini de răutate, şi îndelung roagă-te lui Hristos, Cel din fire bun, să săvârşim vremea postului, făcând cele bune şi lăudându-L întru cântări.”
Invocarea Născătoarei de Dumnezeu e cu atât mai stăruitoare în tim¬pul Postului Mare, fiindcă „sfârşitul este aproape”. Prin urmare, nu e de ajuns să-i cerem să fim izbăviţi de greşeli, trebuie să o rugăm şi să fim izbăviţi din iad: „Fecioară preacurată, ceea ce ai născut pe Unul Judecătorul Cel prea-drept şi lesne iertător, Hristos Domnul, scapă-mă de judecata şi de focul şi de chinul pe care mi le-a pricinuit mie desfătarea de păcat”.
Tot prin mijlocirile ei, iar nu prin puterile noastre, vom putea duce un post duhovnicesc adăugând ascezei discernământul: „Întăreşte-mă, Fecioară, să postesc şi să mă depărtez de tot păcatul, ceea ce în chip de negrăit ai născut întrupat pe Cuvântul Cel puternic şi fără de păcat. Şi dă-mi lacrimă curăţitoare de păcate, ceea ce eşti cu totul fără de prihană”.
Am putea avansa aici chiar faptul că, atunci când virtuţile principale ale Triodului, smerenia, căinţa, străpungerea etc., sunt prezentate ca daruri pure ale harului, ele sunt de fapt rezultatul conlucrării între milostivirea lui Dumnezeu şi rugăciunea sfinţilor. Fiecare trebuie să se simtă nevrednic de harul virtuţilor şi să atribuie meritul lor Maicii Domnului şi sfinţilor, al căror ajutor e cerut tot timpul Postului Mare. Astfel, chiar dacă omul păcătos nu poate să facă binele, el poate totuşi intra în comuniune cu Dumnezeu prin virtuţi, participând la procesul divino-uman al îndumnezeirii umanităţii prin rugăciunile sfinţilor.

Teologia praznicului Bunei Vestiri
Maica Domnului e prototipul şi culmea îndumnezeirii, fiindcă ea a purtat trupeşte pe Hristos, în timp ce ceilalţi creştini trebuie să-L „nască” doar duhovniceşte. Prin urmare, ea e socotită de cultul ortodox „Prea¬sfântă”, Sfânta Sfintelor: „Sfânta sfintelor te socotim pe tine, Fecioară fără prihană, Maică nenuntită, căci prin naşterea ta dumnezeiască ai dăruit nestricăciune tuturor credincioşilor”.
De aceea praznicele Maicii Domnului trebuie să le întreacă în solem¬nitate pe cele ale sfinţilor, iar Buna Vestire nu poate fi nicicum deplasată în timpul Postului Mare. (După cum Schimbarea la Faţă a Domnului a avut loc cu 40 de zile înainte de Răstignire, ea a fost mutată pe 6 august.)
Această strictă imobilitate a praznicului de pe 25 martie e de altfel im¬pusă de preocuparea de a păstra realismul anului liturgic. Dat fiind că Naşterea Domnului e celebrată pe 25 decembrie, se cuvine, prin urmare, ca zămislirea lui Hristos să fie prăznuită exact cu nouă luni înainte, aşa¬dar pe 25 martie; dată căreia, potrivit unei vechi tradiţii îi corespundea, de altfel, crearea primilor oameni. Înţelepciunea lui Dumnezeu în Economia Sa impunea ca a doua creaţie să corespundă simbolic primei, iar „începutul mântuirii” să se înscrie ca recapitularea originii înseşi a timpului.
Buna Vestire trebuie, pe de altă parte, celebrată pe această dată fixă, apropiată de echinocţiul de primăvară, fiindcă această perioadă a anului e în fond o reproducere periodică a creaţiei lumii. Acest timp, primăvara, fiind cel al întâi zidirii a lumii, când a încolţit pământul şi s-au ivit astrele, tot în acest timp Mântuitorul lumii a prăznuit taina propriei Sale sărbători şi S-a ivit ca o Mare Stea pentru a lumina tot pământul cu razele dreptei credinţe şi a aduce înnoirea lumii, primăvara devenind o „profeţie” a Învierii lui Hristos. Ciclul anual al anotimpurilor e asumat astfel de timpul liturgic pentru a deveni simbol al ade¬vărurilor teologice. Epoca „învierii anuale” a creaţiei sensibile devine acum o imagine a Paştelui, care trebuie celebrat puţin după această pe¬rioadă, şi a Bunei Vestiri, care cuprinde în sine virtual totalitatea tainei mântuirii. Imnurile praznicului afirmă că „zdrobitu-s-a azi şarpele” şi potrivit imnografilor, acest praznic este descoperirea „sfatu¬lui mai înainte de veci al lui Dumnezeu”, ivirea în timp a marii taine a Economiei dumnezeieşti. Cuvântul necircumscris prin fire şi împreună-veşnic cu Tatăl Se face prin milostivire circumscris şi supus timpului spre „îndumnezeirea compusului [uman] asumat”.
„Taina din veac se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiul omului Se face, pentru ca luând ceea ce e mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-a oarecând Adam vrând să se facă dumnezeu şi n-a ajuns, acum însă Dumnezeu Se face om ca să-l facă pe Adam dumne¬zeu. Să se bucure făptura şi să se veselească firea, căci arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei zicându-i: «Bucură-te!», nimicind întristarea. Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai întrupat din milostivire, slavă Ţie”.
Ceea ce este vrednic de amintit, după Tipicul grecesc, în primele patru vineri ale Postului Mare, seara se citeşte Pavecerniţa mică, adăugându-se Acatistul Bunei Vestiri a Maicii Domnului împărţit în patru părţi, câte trei condace şi trei icoase, pentru ca să fie încheiat în sâmbăta Săp¬tămânii a V-a, la a cărei Utrenie Acatistul se cântă în întregime. Putem astfel face următoare remarcă: în primele cinci săptămâni ale Postului Mare suntem în purtarea de grijă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.
Acest oficiu, apărut nu demult în Tipicul grecesc, nu este totuşi o inovaţie arbitrară, fiindcă reprezintă moştenirea vechii slujbe Pannychis (de toată noaptea) constantinopolitane. Încă din epoca lui Iustinian se obişnuia să se facă o procesiune în jurul Bisericii Maicii Domnului de la Vlaherne. Acest oficiu îşi trage obârşia din minunea care avea loc în toate vinerile seara până sâmbătă la Ceasul al IX-lea. Vălul care acoperea icoana Născătoarei de Dumnezeu din Biserica constantinopolitană la Vlaherne, se ridica atunci singur fără să fie ridicat de cineva sau de ceva. După devastarea Constantinopolului de către cruciaţii latini în 1204, nu mai avem mărturii în acest sens, probabil pentru că vălul fusese furat.
„Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu Cel Preaînalt pe pământ s-a arătat om smerit, vrând să tragă la înălţime pe cei ce-i strigă Lui: Aliluia”, iată un fragment din Acatistul Bunei Vestiri.
Cu ajutorul unor expresii de o îndrăzneală adesea nemaiauzită, Maica Domnului e aici preamărită în principal ca instrument al întrupării lui Hristos şi ca auxiliar al înălţării şi îndumnezeirii naturii umane: „începu¬tul recreării ei spirituale”. Întruparea apare ca principiul fără de care n-ar putea exista viaţă duhovnicească, nici biruinţă asupra patimilor, căci în fond fiecare creştin e chemat la realizarea mistică a Întrupării în sine însuşi. Prin curăţirea, căinţa şi asceza practicate tocmai în timpul Postu¬lui Mare, el trebuie să imite, pe cât îi stă în putinţă, curăţia neprihănită a fecioarei, pentru ca după „Aminul” conlucrării voii sale cu Dumnezeu să Se nască în el Logosul.
„Ceea ce s-a petrecut trupeşte în neprihănita Maria «plinătatea Dumnezeirii» [Coloseni 2, 9], strălucind în Hristos prin feciorie, aceasta se petrece şi în orice suflet ce rămâne feciorelnic potrivit raţiunii; nu că Domnul s-ar mai face prezent trupeşte, fiindcă «nu-L mai cunoaştem pe Hristos după trup» [2 Corinteni 5, 16], ci pentru că vine să se sălăşluiască duhovniceşte aducând împreună cu El şi pe Tatăl, cum spune Evanghelia [Ioan 14, 23].
Prin această preţioasă sărbătoare, „mamă a tuturor praznicelor împărăteşti”, ni se arată cât de mare este respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, dar şi cât de mare este libertatea omului care se uneşte cu libertatea lui Dumnezeu, cât de mare este smerita împlinire a voii lui Dumnezeu când omul iubeşte pe Dumnezeu ca răspuns al său la iubirea lui Dumnezeu.
Să învăţăm de la Maica Domnului smerenia şi să avem nădejdea că Dumnezeu lucrează totdeauna spre binele nostru, chiar dacă nu înţelegem taina marilor bucurii sau taina marilor încercări prin care trecem.