CA O SALBĂ DE SOARE ŞI ROUĂ, POEZIA…

Doamna profesoară Ligia Dalila Ghinea (foto) este o personalitate exemplară ca Om al Cetăţii. Stabilită la Sfântu-Gheorghe (judeţul Covasna) după absolvirea studiilor în Cetatea Banilor, Craiova, în calitate de profesoară de Limba şi literatura română, în ultimele exact trei decenii şi-a găsit aici menirea, vocaţia, ceea ce a determinat-o să afirme: „Casa mea este aici. Aici am trăit cei mai frumoşi ani, am avut cele mai mari împliniri”. Este un semn de patriotism, nu clamat, ci firesc asumat şi împlinit, în a deveni un reper al culturii româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, „o luptătoare privind turnurile de apărare identitară, implicată activ în viaţa societăţii civile româneşti, colaborator de nădejde al dr. Ioan Lăcătuşu, cel care a creat şi întreţine acest focar cultural şi de spiritualitate românească în zonă”.
Sub aspect strict profesional, a fost metodist şi inspector şcolar general adjunct al ISJ Covasna, precum şi preşedinte al Asociaţiei Pedagogilor Români din acelaşi judeţ. Dar satisfacţia majoră i-o oferă munca de formare a conştiinţelor elevilor, atât la clasă, la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, cât şi în afara acesteia. A susţinut creativitatea elevilor prin cenaclu literar, publicarea de reviste şi antologii literare şcolare.
Cu tristeţe, profesoara Ligia Dalila Ghinea a trebuit să constate că „în Covasna şi Harghita limba română e pe cale de dispariţie. (…) Slăbirea autorităţii Statului Român s-a produs aici cu concursul politicienilor de la Bucureşti care (…) au cedat interese uriaşe în zonă, mai exact, interese ale comunităţii româneşti, punând însăşi existenţa ei în pericol”.
Reprezentanţilor acesteia nu le mai rămâne decât să încerce să-şi ia destinul în propriile mâini. În acest context se înscriu şi demersurile culturale şi civice al profesoarei Ligia Dalila Ghinea. Face parte ca membru sau se găseşte în fruntea multora dintre asociaţiile, fundaţiile şi ligile din zonă, este colaborator, lector-corector şi coordonator la edituri precum „Eurocarpatica” şi „Angvstia” (Sfântu-Gheorghe), „Grai Românesc” (Miercurea-Ciuc) etc., redactează prefeţe, colaborează la publicaţiile periodice din zonă, este mereu prezentă în volume colective.
Volumele personale includ mai cu seamă eseuri, în care comentariul se bazează pe analiza atentă a textului şi pe o fină observaţie critică („Solilocvii” - 2012; „Pseudojurnal” - 2014; „Poetică şi poietică” - 2015; „Aniversare” - 2016). Recent, scriitoarea şi-a surprins cititorii prin publicarea a trei cărţi de poezie, care aduc în prim-plan o sensibilitate profundă, pe care n-a reuşit să o estompeze impactul cu o realitate extrem de dură. Este vorba de volumele „Clipe” - 2017; „Tăceri de toamnă” - 2018; „Flori de rouă” - 2018.
Zonă cu un anume specific, spaţiu de contact dintre două comunităţi, ţinutul Covasnei şi Harghitei are nevoie de astfel de demersuri critice, iniţiative culturale, civice, ca acestea ale profesoarei Ligia Ghinea, pentru a pune în valoare creaţia literară, faptele de cultură ale minunaţilor condeieri, cărturari, scriitori, jurnalişti români din acest areal, neglijaţi sau nebăgaţi în seamă de criticii din Ţară, respectaţi şi promovaţi în comunitate pentru problematicile complexe, speranţele şi durerile cărora se dăruiesc, în condiţiile unui „dezechilibru simbolic, sub care se dezvoltă toate celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic” din regiune, în care „singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala”.
***
Vă propunem, în rândurile următoare, o lectură şi o interpretare absolut personale ale poemelor Ligiei Dalila Ghinea, cuprinse în volumul, de o extremă eleganţă grafică, şi apărute sub titlul FLORI DE ROUĂ, Editura „Magic Print”, Oneşti, 2018, cu o prefaţă de Adrian Lesenciuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Braşov şi o serie de repere biobibliografice care ne-au permis structurarea prezentării anterioare a autoarei, realizate de prof. dr. Catinca Agache, Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Iaşi.
Titlul volumului este o splendidă metaforă şi el surprinde în profunzime starea atitudinală sub semnul căreia se circumscriu poemele de faţă. Un manual de fizică ne informează, sec, despre cele trei stări de agregare ale apei; biologii ne vorbesc despre rolul ei esenţial în existenţa vieţii pe Pământ. Aria valenţelor elementului acvatic este, însă, mult mai numeroasă, dacă ne gândim la rolul şi rostul ei în mitologie şi în evoluţia mentalităţilor umane. Revenind la aspectul strict fizic, apa poate fi şi un însemn cromatic al legăturii între teluric şi celest (curcubeul) sau al inefabilului efemer şi absolut pur al dimineţilor: roua. Strălucirea trecătoare a bobiţelor de rouă poate fi asociată momentelor noastre de graţie, când rezonăm cu Edenul coborât pe pământ. Şi, asemenea rozelor macedonskiene, florile urmează ritualul timpului necruţător, care - şi el - este o coordonată, un liant al versurilor de acum. Poezia însăşi primeşte o dimensiune cathartică, iar această perspectivă asupra liricului o regăsim şi în poezia care dă titlul volumului, dar - în aceeaşi măsură - şi în textul În poezie: „În poezie / mi-am prins / clipe de suflet, / de lumină, de vis, / să nu se piardă / odată cu zborul ucis, / să nu se uite ce-am râs şi / ce-am plâns, / să nu mă caut / pe drumul spre abis. / În poezie, / lacrimi de dor / mi-au surâs, / izvorâte în genuni, / la apus. / În poezie, floare de rouă, / dintr-un rai necuprins, / pe mine, / m-am închis”.
Poezia Ligiei Dalila Ghinea se înscrie, obsesiv, sub semnul timpului, resimţit într-o diversitate de faţete: există jocul dramatic între clipă şi eternitate, iar între ele se găseşte doar curgerea veşnică, acel panta rhei întrevăzută încă de filosofii presocratici. Acelaşi timp vremuieşte şi vămuieşte sufletele şi drumurile vieţilor noastre: „Clipa de magie, / Rodie să fie, // Cântec să se scrie / Pur, de iasomie. // Clipa de vecie, / Dăruită ţie, // Vis şi alchimie, / Dragoste să fie, // Pentru veşnicie, / Prinsă-n poezie. // Clipa ce-o să vie, / N-o să se mai ştie…” (Clipe). Sau: „Trecem prin timp / Cum nisipul într-o clepsidră… / Dar ne întoarcem în timp / Tot la fel? / Şi dacă răsucim / Clepsidra, / Timpul, / Nu e nisip…? / Timpul, / Mereu altfel, / Mereu acelaşi, / Irepetabil, / Inexorabil…” (Timp).
Timpul este şi acel «cântec al vârstelor» din lirica blagiană: el poartă cu sine mirarea edenică a copilului în faţa lumii care i se deschide ca un potir al miracolelor, căutarea înfrigurată a iubirii la tinereţe şi la maturitate, cu toate împlinirile, dar şi convulsiile acesteia, presentimentul unei „toamne” a vieţii, cu toate pustiirile şi regretele ei: „Suflet de copil, / Soare de april, / Clipă de azur, / Joc suav şi pur. // Înger şi lumină, / Candoare senină… / Chip de neuitat, / Vis imaculat. // Copil minunat, / Din vis întrupat, // Sublimă poveste, / Cum n-a fost şi este…” (Lumină); „Când sufletele noastre aveau aripi, / au înflorit din lumina trimisă din / Leagănul Domnului, / udate cu lacrimi de iubire / binecuvântată, / în ceasul sfânt al zămislirii / începurului. // Când sufletele noastre aveau aripi, / clipele se făceau mai rotunde / şi se rostogoleau în timpul, / ce părea numai al nostru. // Tu, pe o toartă a lui, / eu pe cealaltă, / oprisem clipa, / doar pentru noi, / şi înfloream din lumină. // Când sufletele noastre aveau aripi, / eram unul, nu mai eram doi.” (Clipa); „Când vine toamna, / Copacii foşnesc a iubire, mai frumos, / Păsările zboară spre zări mai albastre, / Iar cerul plânge mai mult, / Cu dor plânge el, mereu. // Când vine seara, / Mă plimb pe alei cu tine / Şi ne ţinem de mână ca doi adolescenţi, / fugiţi de acasă, / Ca să nu uităm iubirea dintâi, / Şoptită cu buze fierbinţi, pe umerii înserării. // Când vine noaptea, / Ni se face tăcere, / În trupul însetat de arşiţa verii, / Prea devreme sfârşite, / Rătăcim apatici prin vise pierdute, / În zariştea molcomă de-atâta zbatere de nori / Şi se face târziu, prea târziu, / În noi, în sărut, în iubire…” (Târziu).
Putem recunoaşte, în poemele Ligiei Dalila Ghinea, pe lângă o certă originalitate, şi influenţe extrem de bine asimilate, şi prin aceasta devenite extrem de discrete, din lirica lui Lucian Blaga sau din cea a lui Nichita Stanescu. Apelul la visare, plutirea, recursul la jocul exuberant al iubirii, dar şi meditaţia interiorizată într-un tragism intrinsec al destinului, ne determină să ne asumăm această afirmaţie. Suntem mult mai puţin convinşi că poezia domniei sale ar fi tributară simbolismului şi, mai cu seamă, lui George Bacovia. Conturul spaţio-temporal, cu implicaţii în mentalul creatorului, apare odată cu romantismul şi, în forme schimbătoare, îl regăsim până în zilele noastre. Dacă la Bacovia, ca şi la mulţi alţi simbolişti, orice anotimp sau moment al zilei se corelează monocord cu angoasa, este pretext de „cartografiere” a spleen-ului şi a presentimentului stingerii finale, în poeziile din acest volum legăturile sunt mai subtile, mai nuanţate şi concordă cu eşafodul lor liric. O muzicalitate aparte, un ton de litanie sau de cantilenă, care ar putea fi asociate cu tehnica liricii populare grave, a doinei sau a bocetului, ne pot conduce şi spre un alt palier, ancestral, al vieţuirii în şi întru mit ca matrice găzduită de subconştientul creator.
Dimineţile şi primăvara sunt clipe ale promisiunii, ale prospeţimii naturii şi a unui suflet omenesc primenit de graţia divină: „Azi caut senin şi culoare, / Te strig cu lumină şi soare. // Ascult tumult de izvoare, / Tresar… sunt paşi pe cărare. // Târziu, de la Soare Răsare, / Cocori se arată în zare.” (Cu lumină). Amiezile şi vara, asociate adesea în acelaşi poem, înclină lirismul spre deplinătatea trăirii umane: „În ochii tăi, vară, / Caut acum surâsul, / Scrierea fiorului / Răsfirat în trup, / Cu freamăt înăbuşit / În sărut, pe buze / Cu formă sângerie, / În numele iubirii pulsând. // Mi s-a făcut în cântec lumină / Şi soare e acum, / În visul ce aripi poartă, spre suflet. / Sunt pasăre în cuib şi / Cântec despre tine sunt…” (Cântec despre tine). Înserările, nopţile şi toamna prevestesc crepusculul acceptat al naturii, dar şi al tonusului vital omenesc: „Noiembrie. / Pe aleile toamnei, paşi grăbiţi şi nepăsători / strivesc / frunze de aramă care şoptesc, / vântului tandru, / aria frântă a suspinelor. / Reverberaţiile albastre ale verii cireşii / se aşază lin, în gândurile mele răzleţe, / care vin pe cai albi, fără nicio noimă, / asemeni păsărilor rătăcite, / ce abia şi-au găsit alte cuiburi. / Melancolic, în albastra inserare, / pe filele gutui ale timpului, / pe clapele pianului, încep să se scrie / simfonii de versuri albe şi de lumină, / stihuri de ploaie, de vânt şi de dor, / poeme cu umeri goi, flori de rouă… / Aripi de vise, / ridicate parcă din cenuşa clepsidrei, / încep să plutească, în zboruri de argint, / în închipuirea noastră, odinioară adolescenţi, / prea cuminţi, dar etern îndrăgostiţi. / Şi visăm, visăm, la nesfârşit…” (Amurg).
Acesta este şi cel din urmă poem al volumului şi el încearcă să sintetizeze temele şi motivele centrale care pot fi decelate pe parcursul întregii cărţi. În plus, el este edificator cât priveşte tehnica artistică: cuvintele simple, necăutate, se încarcă cu semnificaţii noi, iar din asocierea lor se înfiripă splendide metafore.
Am lăsat intenţionat la urmă supratema acestor texte poetice, cea care le oferă o şi mai strânsă unitate: comunicarea. Ea este cuminecare, împărtăşire prin gest, prin privire şi - mai cu seamă - prin cuvânt cu divinul, cu natura, cu iubirea, cu însuşi sufletul poetei. Ea poate fi, aşadar, atât deschidere spre infinit, cât şi solilocviu: „Rostogolesc cuvinte, / Dinspre mine înspre tine, / Cuvinte zvelte, cu filigran, / Cuvinte care nu se îndrugă, / Nu se curmă, / Nu se zvântă… // Rostogolesc cuvinte care / Se aşază în cerc, ca florile de rouă, / Şi zboară albe, / Graţioase lebede. / Dar ele cântă o singură dată, / Apoi tac o eternitate… // Rostogolesc cuvinte, / Cuvinte despre mine, / Înspre tine, cu tine, ţie, / Cuvinte, cuvinte, cuvinte…” (Cuvinte).
Rândurile de faţă au menirea de a incita la parcurgerea acestui volum de versuri şi, de ce nu, la o altă abordare critică, pe baza altei grile de lectură, a unei alte experienţe de percepţie, în funcţie de personalitatea respectivului lector. Într-adevăr, literatura trăieşte în măsura în care spune ceva, se spune pe sine înseşi şi e capabilă să provoace controverse.

Categorie: