Canonul Sfântului Andrei Cretanul

Miercuri seara, în săptămâna a 5-a din Postul Mare, anul acesta pe data de 10 aprilie, în cadrul slujbei numită Denie, se va citi Canonul Sfântului Andrei Cretanul, cea mai impresionantă rugăciune de pocăinţă.

Cine este Sfântul Andrei Cretanul?
Sfântul Andrei Cretanul s-a născut la Damasc în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creştină care i-a dat o educa¬ţie aleasă. Mai târziu, el devine monah în „Frăţia Sfântului Mormânt”, de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit şi „Ierusalimiteanul”. Curând devine secretar al Patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condam¬nat în 681 erezia monotelită (a unei singure voinţe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos). Monahul Andrei rămâne în Constantinopol, unde i se încredinţează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat şi a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme. În anul 692, a fost ales Episcop de Gortyna, în Creta. De aici a pri¬mit şi numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiţia bisericească. Andrei Cretanul a fost un mare episcop misionar. A construit bise¬rici, a înfiinţat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educaţia tineretului din Eparhia sa, a ajutat pe creştinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor în insulă etc.. A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viaţa liturgică a Bisericii a compus o mulţime de cântări liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea numită Triod şi constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paşti. Sfântul Andrei Cretanul a trecut la viaţa veşnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormân¬tul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din Insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Cretanul?
Este vorba de un canon de pocăinţă, adică un lung imn liturgic (peste 250 de imne), alcătuit din 9 cântări (ode) bogate, compuse, la rân¬dul lor, din texte scurte de pocăinţă, ritmate de invocaţia: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, cerere care aminteşte de rugăciunea vameşului din prima duminică a perioadei Triodului.

Cum şi când se cântă (citeşte) Canonul cel Mare?
Acest canon al Sfântului Andrei Cretanul se cântă pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” este însoţită de metanie mică (închinăciune) şi de semnul Sfintei Cruci. Canonul Sfântului Andrei Cretanul se citeşte pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, seara, în cadrul Slujbei Pavecerniţei; iar în întregime se citeşte la Denia de joi din săptămâna a V-a a Postului Sfintelor Paşti, la Utrenie (sau Denie, miercuri seara).

Ce conţine Canonul cel Mare?
Acest bogat şi frumos canon este, în acelaşi timp, meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Cretanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit. Cu inima plină de smerenia vameşului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor şi cu gândul la înfricoşătoarea judecată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată, în acelaşi timp, durerea şi puterea pocăinţei, leac şi lumină a învierii sufletului din moartea păcatului. Rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, devine, în Canonul Sfântului Andrei Cretanul, ritmul şi respiraţia pocăinţei în stăruitorul stih: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”. Pocăinţa-rugăciune a fiului risipitor: „Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfârşit pen¬tru păcat, ca pierdere şi moarte a sufletului care valorează mai mult decât toată lumea materială: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, ascultă glasul celui ce se pocăieşte faţă de Dumnezeu şi-L laudă pe El” (Cântarea a II-a, 2).
Păcatul este alipirea sufletului de cele pământeşti, încât: „… toată mintea ţărână mi-am făcut” (Cântarea a Il-a, 6). Prin păcat se pierde frumuseţea nevinovăţiei din Rai, se pustieşte sufletul, se schimbă demnitatea omului în ruşine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El.
Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omeneşti căzute, începând cu Adam şi Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăinţa cu meditaţia la căderile în păcat sau biruinţa asupra păcatului, aşa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare al Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.
Marii păcătoşi care s-au pocăit şi s-au ridicat din păcat şi patimi devin nu numai dascăli ai pocăinţei pentru întreaga Biserică, ci şi rugă¬tori pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăţă de el prin pocăinţă.
Un alt element care susţine rugăciunea de pocăinţă şi, în acelaşi timp, constituie semnul pocăinţei profunde este plânsul sau lacrimile căinţei. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Lacrimile care susţin rugăciunea de pocăinţă sunt numite întristarea cea după Dumnezeu, după expresia Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Damaschinul, explicând fericirea a doua, „Fericiţi cei ce plâng că aceia vor fi mângâiaţi”, arată clar că nu orice plâns aduce fericire, nu orice tânguire şi lamentare este o virtute, ci numai plânsul pentru păcate aduce mângâiere. Nu plânsul celui ce este supărat pentru că ar fi dorit să câştige mai mulţi bani, dar a câştigat mai puţini, sau a ratat o şansă de a ajunge într-un rang mai mare, dar nu a reuşit. Sfântul Ioan Damaschinul arată că nu acesta este plânsul adevărat, ci acesta este un plâns egoist, un plâns din orgoliu. Plânsul adevărat este regretul sau căinţa pentru păcatele pe care le-am făcut, regretul sau căinţa pentru timpul pierdut, pentru energiile sufleteşti şi trupeşti pe care le-am cheltuit în zadar, fără niciun sens duhovnicesc şi fără nicio roadă folositoare altora.
În timpul Postului Mare, în Triod se subliniază legătura deosebită dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru că l-a bleste¬mat Hristos Domnul şi existenţa umană cea îndepărtată de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.
Sfântul Andrei Cretanul şi alţi Sfinţi Părinţi, meditând la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocăinţei ca să ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfântul Efrem Sirul ne spune că sufletul omului păcătos este plin de spinii păcatelor şi de uscăciunea lipsei de iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, însă lacrimile pocăinţei vin peste sufletul acesta plin de spini şi de uscăciune ca o ploaie curăţitoare şi roditoare. În acest sens, Părinţii duhovniceşti vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoi¬torilor sau asceţilor din pustie care au făcut roditoare pustia prin rodi¬rea virtuţilor. Nu e vorba doar de pustia fizică, exterioară, ci, în pri¬mul rând, ei au făcut roditoare pustia sufletului păcătos, transformând-o într-un sol fertil al virtuţilor. Părinţii Bisericii, mari dascăli şi trăitori ai pocăinţei, au împărţit lacrimile în două categorii: lacrimile de întristare numite şi „străpungerea inimii” şi lacrimile bucuriei. Lacrimile de întristare ard păcatul şi spală sufletul păcătos precum focul curăţă fierul de rugină. Aceste lacrimi pot continua şi după ce au fost iertate păcatele omului, ele transformându-se în lacrimile bucuriei care izvorăsc din rugăciunea curată. Însă în viaţa spirituală orto¬doxă, lacrimile bucuriei se dobândesc, în general, după ce credincio¬sul a trecut prin lacrimile pocăinţei. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Ioan Scărarul care, în lucrarea sa Scara virtuţilor, vorbeşte despre „lacrimile pocăinţei celei de bucurie aducătoare”, adică despre bucu¬ria iertării, bucuria ridicării, bucuria învierii sufletului din moartea păcatului. După împăcarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocăinţei aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul căinţei profunde şi semnul bucuriei iertării şi al refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Să rugăm pe Hristos-Domnul şi pe toţi sfinţii Lui să ne ajute cu rugăciunile lor şi să ne dăruiască puterea de a simţi în suflet roadele pocăinţei din Postul Mare, adică sfinţirea vieţii noastre, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea” (text reprodus după „Înţelesul şi folosul Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”, material alcătuit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române).