Cântare pământului strămoşesc

Poezia, chintesenţă a rostirilor întru frumos, indiferent că vorbim despre Psalmii lui David, despre Epopeea lui Ghilgameş sau despre oda pindarică, a fost considerată, dintotdeauna, rugă, encomiu, epos, elogiu şi, de ce nu, un joc secund sau o frumoasă domnişoară (după cum şi-au imaginat-o Ion Barbu sau Nichita Stănescu), fără a eluda funcţia de catharsis a literaturii, enunţată de Aristotel în Poetica ori definiţiile lui Titu Maiorescu, referitoare la condiţia materială şi condiţia ideală a poeziei.
Pentru mulţi dintre scriitorii contemporani, poezia înseamnă o dificilă libertate, pentru că ea trebuie să redea lumea purificată ce oglindeşte figura unui spirit anume, deci poate fi privită drept un act clar de narcisism, care, ca tot absolutul, este o pură direcţie, un semn al minţii, o reflectare ideală şi spiritualizată a cosmosului în conştiinţa creatorului.
Şi pentru că exhaustivitate nu poate exista atunci când vorbim despre poesis, adăugăm doar că, în accepţiunea noastră, poezia poate fi, cuantificând, o aspiraţie către frumos, către absolut, un exerciţiu de exegeză, punct de plecare pentru metaliteratură, o modalitate de cunoaştere prin care putem transcede realul sau, sintetizând, o cântare, după cum se observă chiar din titlul metaforic al acestui volum de versuri: Cântare pământului.
Astfel, luând în considerare metafora propusă şi poemele cuprinse aici, nu trebuie să facem abstracţie de ideea că, pentru scriitorul Ionel Simota, autorul acestui op, poezia poate fi suma celor enumerate mai sus şi chiar mai mult: mărturisirea unui crez (Poezie), un liant între generaţii (Lecţie de istorie), o reafirmare a unor valori şi modele perene (Strămoşii), o posibilitate de a salva trecutul de la uitare (Trecutul timp), un memento (La vulturi!) sau o încercare de a instaura un univers armonios (Linişte adâncă), amintind de modelul cosmologic platonician.
Conform acestui model cosmologic, legea fundamentală este muzica sferelor, ca rezultat al mişcării ritmice a aştrilor, care este generată de un intelect divin, numit de Platon „sufletul lumii” şi plasat de Demiurg în centrul universului, iar fiinţa poetică devine consubstanţială acestei armonii, de aici rezultând ipostaza de aed sau de cântăreţ orfic al eului liric. Cel puţin aşa ne apare fiinţa poetică atunci când spune: „Cel mai mult, între noi, se-auzea cântecul, / Ca o răstălmăcire a orei trecând” (De iubire), „Cântecul apelor se revarsă peste şes, / Cu cocostârci cu tot…” (Contopire), „... îmi vorbeşte despre femei, ca despre îngeri, / Pe braţele lui, le-a purtat trupurile goale, / Cântec se năştea din ele, ca din fermecate viori... / Şi toamna surâde în chip plăcut, / Bem din lumina ei, pentru ultima oară, / Cântăm şi bem din vase de lut” (Cu Esenin).
Şi întocmai cum într-un caleidoscop, imaginile multicolore se contopesc şi se metamorfozează pentru a reprezenta miraculosul frumos, tot aşa, lumea înconjurătoare se reflectă şi se filtrează prin conştiinţa poetului Ionel Simota, care o transpune în cuvânt, în vers, în poeme de o gingăşie surprinzătoare: „Miroseai a nuntă şi a înflorire, / Din braţe, eu îţi furam lumina, / Dragostea se topea în de argint potire” (De iubire).
Frumos este că toate acestea se întâmplă pentru ca noi, lectorii, să derulăm aceste uimitoare reflexii ale universului, asemănătoare unor holograme, pe măsură ce parcurgem filele cărţii: „- Ai chip de copil, strigă răsăritul, / Mai ales de fată ai chip, / Atunci când surâsul tău / Se oglindeşte jucăuş, în izvoare. / Primăvară, fericit amestec de înflorire şi soare!” (Contopire), „Ea era un desen pe o frunză, / Un fel de rouă, căzută în zori, / Eu eram nuanţă de diferite culori, / Tu erai o frumoasă stare de bine, / Pe care-n orice puteai s-o prefaci. / Prin coapse, îţi trecea profundă iubire, / Erai miezul de pară, cu arome uitate, / Eu, secunda dintre ziuă şi noapte, / Ce-ţi aducea răsăritu-n potire. / Eram tu, erai eu, din ardere împletire...”(Stări).
Avizat sau inocent, lectorul are pregătit orizontul de aşteptare de către metafora din titlu, cântare pământului, metaforă cu mai multe semnificaţii, ce poate sugera, din perspectiva subiectivă a autorului, că multe dintre poeziile cuprinse aici reprezintă un elogiu gliei strămoşeşti, un imn închinat Moldovei natale, odă celor care au sfinţit ţarina străbună cu sângele şi lacrimile lor sau, de ce nu, cântecul poetului Ionel Simota pentru el însuşi, pentru noi, pentru tot ce putem cuprinde, cu privirea noastră, pe acest pământ. Că este aşa o dovedesc multe poezii, dintre care enumerăm: Pentru dreptate, Trecutul timp, Patria, Tricolorul, Inorogul, Poem autobiografic, Altfel, eu, Zbaterea trupului meu, Te chem, Octombrie, Oamenii. Iată, spre exemplu, poemul Trecutul timp, din care vă redăm selectiv: „Dau filele istoriei, în urmă, / Cu sute de ani înapoi, / Şi bourii Moldovei foşnesc... / Ajung către Marele Ştefan, / Cu braţ puternic de Zeu... / Moldova nu i-a fost frântă / Şi n-a lăsat-o să moară. / Dreptate-a făcut pentru neam... / Şi-a răsplătit vitejia, / Dacă Moldova murea, / Azi, moartă era România. / Dau filele istoriei în urmă, / Căci vreau să nu uit tot ce sunt, / Şi viu doresc să rămână / Trecutul acestui pământ”.
Maniera estetică a acestui volum, ce poate fi situat în cea de-a treia etapă de creaţie a autorului, aduce, în prim-plan, eclectismul şi intertextualitatea, două coordonate ce aparţin literaturii postmoderne, ce ies în evidenţă imediat, fără a fi necesară o lectură hermeneutică a textelor.
În acest sens, remarcăm, mai întâi, luxurianţa şi diversitatea temelor şi motivelor literare: ars poetica (Poezie), istoria (Istorică), strămoşii (Strămoşii), patria (Cântare pământului), iubirea (Iubire), natura (Soarele toamnei), copilăria şi jocul (Copilăria), timpul (Clipele), visul (Visam), zborul (Zbor), sărutul (Sărutul), care dovedesc filiaţiile scriitorului cu ideile promovate de tradiţionalişti şi de romantici. De aici, rezultă, în plus, o imagine caleidoscopică a poeziei, dar şi intertextualitatea acestui volum, uşor de descoperit în poezii precum Închipuire, în care ludicul ne aminteşte de lirica lui Tudor Arghezi: „Fată, viers cu chip de stea, / Te invit în noaptea mea, / Să fugim pe lună nouă, / Călărind pe cai de rouă. / Să ne-ascundem în sărut / Şi în întuneric mut, / În copita nopţii-n care / Doarme surâzând o floare. / Şi în zori, când de argint, / Cade ziua pe pământ, / Să ne-ntoarcem iar, la noi, / Împărţindu-ne la doi. / Ca şi cum nu am plecat, / Ci doar visul ne-a visat” sau Stări, în care observăm reverberaţiile metapoeziei lui Nichita Stănescu: „Sentimentul pietrei, din apele reci, / Şovăia prin cuvinte, lumina, / Căreia doar tu îi erai rădăcina, / Puteai să vii oricând şi să pleci. / Era noapte adâncă, peste copaci... / Cu degete lungi te căutam pe tine, / Tu erai o frumoasă stare de bine” (Stări). Iar când fiinţa poetică ne mărturiseşte grav: „Murea jocul în mine” (Prematură), trebuie să remarcăm tonalitatea elegiacă reiterată în texte-palimpsest precum Ultima dorinţă, prin care, cu siguranţă, ne întoarcem virtual, în epoca ultimului mare romantic, Mihai Eminescu: „Aprindeţi-mi doar o lumânare, / Atât cât să încrustez cuvântul, / Pe alba-mi hârtie, / Ca obrazul unei domniţe, / Şi eu tot am să fiu, / Până şi în această cameră, / Cât aerul dintr-un sicriu. / O lumânare să-mi aprindeţi... / Voi împerechea cuvântul cu blândeţea, / Până când naşterea se va putea... / Aprindeţi-mi doar o lumânare, / Şi nu va fi în zadar!” (Ultima dorinţă).
Perspectiva auctorială inedită se datorează nu doar formulei estetice, care aduce în centrul atenţiei ethosul românesc, ci şi schimbării registrului, care, pe alocuri, tinde dinspre liric spre epic, aşa cum se întâmplă cu textul „Poem autobiografic”, care are o structură narativă şi care prezintă, cronologic, câteva secvenţe din copilăria, adolescenţa şi maturitatea autorului, conferind veridicitate volumului. Datorită dimensiunii sale considerabile, fiindcă trebuie spus că acest jurnal în versuri se întinde pe foarte multe pagini, îl redăm doar secvenţial: „A fost odată, într-o ţară, / Ce era încă frumoasă, / Un sat, de Dumnezeu neuitat, / O mamă, ce mi-a aşezat / În lumina ochilor, ploile, / Şi mi-a presărat stele, în cale, / Să nu mă rătăcesc niciodată... / Mersul începuse să-mi crească / În viguroase picioare / Şi-ncepusem şi eu să păşesc / Ca pe-o nesigură cărare. / Mama mă ascundea de crivăţ, / În sânul casei noastre, / La gura unui foc, / Pe care doar ea ştia să-l aprindă, / Spre primăvară, începusem să înmuguresc / Şi hainele, purtate mai înainte de fraţii mai mari, / Începeau să nu mă mai cuprindă... / Într-o duminică, mama ne-a înşiruit / Pe cărarea bisericii satului / Şi acolo, în lăuntrul ei, / Ne-a aşezat pe toţi, în genunchi, / Ne-a învăţat să stăm cu faţa la Dumnezeu, / Spre a nu ne fi greu, / Şi cum să ne facem creştineşte cruce. / După slujbă, ne-a spus / Că oamenii, după ce mor, / Urcă la ceruri, sus, / Şi că, pe-aceeaşi cărare, şi noi ne vom duce...”.
Din punctul de vedere stilistic, observăm amprenta scriitorului care ne oferă, prin metafore şi simboluri, posibilitatea de a interpreta textele în dublă cheie, aşa cum se întâmplă cu poezia Remuşcare, unde simbolul toamnei trimite la motivul iubitei şi al trecerii timpului, iar titlul poate sugera un conflict interior al eului liric cauzat de melancolia anotimpului sau, poate, de imposibilitatea acceptării condiţiei umane, caracterizate prin efemeritate: „Nu voiam să mă cert cu tine, / Toamnă frumoasă, femeie matură, / Dar m-au năpădit frunzele, / Peste ochii luminii s-au aşezat / Şi mai apoi, pe a sufletului gură. / Cuvântul şoptit mi l-a sufocat, / Sărutul ploii, peste măsură... / Nu voiam să mă cert fiindcă ştiu că ţi-s drag, / De patruzeci şi două de ori mi-ai spus, / Când, surâzând, te primeam în prag, / Deşi plângând, tot cu ploi, / De patruzeci şi două de ori mi te-ai dus... / Nu voiam să mă cert cu tine, toamnă, / Mie tristeţea ta mi se părea frumoasă, / Mă iubeai cu cerul tău albastru cu tot, / Deşi erai, uneori, sfioasă.... / Acum, când ştii că fără tine nu pot, / Te aştept, / Târzie şi mereu tânără, doamnă!”.
Şi fiindcă timpul este preţios pentru noi toţi, credem că e momentul să încheiem aici, ca să nu întârziem prea mult întâlnirea cu poezia, adăugând doar confesiunea autorului Ionel Simota, care ne mărturiseşte cât de importantă este poezia şi de ce, completând, astfel, aserţiunile din incipitul acestui discurs: „Poezie, ca o fată rătăcindă, / Mă cauţi mereu, / Prin sfântul pridvor al mamei, / Unde iarăşi mă întorc, / De la tine şi până la Dumnezeu. / Poezie, mereu îmbrăcată frumos, / Cu haine de biserică, / Cu pantofi de rouă, / Mă cauţi pe drumul luminii, / Mă strigi ades, / Mai mult în şoaptă, / Spre a nu trezi anotimpul. / Poezie, vii la mine, mereu, / Mai mult pe furiş, / Îmi intri noaptea, / În odaia viselor / Şi te cuibăreşti lângă mine, / Iar eu te ţin în braţe, / Şi te învelesc cu blânde dezmierdări, / Să nu-mi răceşti. / Poezie, supremul dar divin...” (Poezie).

Categorie: