CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU EROII NEAMULUI

De curând am comemorat primul centenar de la eroicele lupte de la Mărăşeşti. După câte se petrec, mă îndoiam să se realizeze ceva deosebit, dar mă bucur că m-am înşelat.
Înainte de ceremonie, domnul Tabără a realizat un interesant interviu cu trei persoane de diferite vârste. M-a impresionat îndeosebi tânărul în jur de 30 de ani prin răspunsurile chibzuite, gândindu-mă că speranţele noastre nu sunt pierdute dacă avem astfel de tineri. Întrebat, printre altele, dacă crede că ar acţiona la fel într-o situaţie asemănătoare Mărăşeştilor, a răspuns după un moment: - „Cred că da, şi mai cred că n-aş fi singur, ci împreună cu jumătatea mea”…
A urmat ceremonia propriu-zisă. S-a trecut în revistă Garda de Onoare, s-a intonat Imnul de Stat, s-au tras 21 de salve de tun în memoria eroilor, s-au decorat drapelele de luptă, s-a făcut serviciul religios, s-au presărat „ale laurilor flori, spre a fi mai dulce somnul fericiţilor eroi…”.
Ce coincidenţe! Ce ironie a sorţii! Prima coroană a recunoştinţei pentru eroii care au reuşit să înfrângă armata germană la Mărăşeşti, a fost depusă de preşedintele Ţării, Klaus Werner Iohannis, etnic german de cetăţenie română. Să ne reamintim că şi cel care a încuviinţat intrarea României în război alături de Antanta, urmând să lupte împotriva Puterilor Centrale, deci şi împotriva Germaniei (călcându-şi pe inimă, dar făcându-şi datoria de suveran), a fost tot un etnic german, regele Ferdinand I de Hohenzollern Sigmaringen, care şi-a pus astfel semnătura pe crearea României Mari.
A urmat, apoi, cuvântul personalităţilor.
Păcat că suntem reprezentaţi şi de unii penali, cu sau fără suspendare, care nu reprezintă decât propriile lor interese meschine şi egoiste, ceea ce este o adevărată blasfemie!!! Dacă ştafeta este pusă în mâinile lor, atunci jertfa înaintaşilor a fost în zadar! Oare sunt penalii atât de indispensabili? Oare s-au terminat cetăţenii oneşti din România? Au mărit pensiile, măsură populistă şi, în acelaşi timp, de autoasigurare… Nu trebuia, deoarece nu suntem în stare să plătim salarii şi pensii decât cu bani din împrumut străin! Urmează inflaţia şi o foame cumplită de bani! Mai bine adunau bănuţii să facă pentru început o făbricuţă de potcoave şi cuie, să aibă ţăranii cu ce potcovi puţinii cai ce le-au mai rămas şi cu care să îşi transporte amarul… Producţia este aceea care aduce bunăstare, nu consumul pe bani împrumutaţi!
Pentru un scop nobil am mai fi răbdat, dacă ar fi fost pentru binele poporului, nu pentru buzunarele unora. Noi , „opinca”, suntem antrenaţi cu „răbdări prăjite” de când ne ştim…, inclusiv de pe vremea când aveam pâine cu porţia şi frig din belşug, şi ne aşezam din instinct cu spatele la sobele îngheţate. Măcar să se fi încheiat cu noi, să nu mai plătească datorii şi urmaşii noştri, iar noi să nu avem linişte nici în mormânt. Pensiile mici, de 4-500 de lei, nu le-au mărit cu niciun bănuţ! Păi, nu se putea, că nu mai rămâneau bani pentru pensiile nesimţite şi speciale. Ce au făcut ei, în mod special, după aşa-zisa revoluţie? Ne îngroapă de vii ca să se poată căţăra pe umerii noştri şi calcă peste ţestele noastre ca să se poată cocoţa în vârf. Se vânzolesc precum viermii, unii peste alţii, pentru o bucăţică mai bună sau pentru un loc mai confortabil, în timp ce amărâţii îşi numără necazurile care li s-au înmulţit şi nu le mai dau de capăt. Şi asta în timp ce dumnealor sunt „stresaţi” neprididind să-şi numere banii şi averile. Păi, dacă tot s-a întrerupt vacanţa parlamentară în august, ar trebui să se dea urgent o lege să li se asigure în mod gratuit şi nişte contabili care să-i ajute la numărat… SĂRACII!!
- RUŞINE! RUŞINE! MARE RUŞINE!!! Doar că ruşinea nu se mai poartă. Nesimţirea se afişeaza, în schimb, cu ostentaţie, precum păduchii care se urcă la vedere în vârful capului!
Se zice că trebuie să le acordăm salarii mari celor cu funcţii mari pentru a nu fi tentaţi să îşi însuşească plusuri; pentru a-i determina să fie corecţi, cinstiţi. Dar ţineţi minte, oameni buni, CINSTEA NU SE POATE CUMPĂRA CU NIMIC! CINSTEA, pur şi simplu, EXISTĂ! SAU NU EXISTĂ! Numai necinstea se cumpăra, se plăteşte. Cu cât? Cei din categoria fără cinste nu vor zice niciodată „stop”! Ei nu au limite. În copilărie, când mergeam pe câmp cu bunica, îmi arăta inflorescenţele de morcov sălbatic, cu floricele albe la margine şi negre în mijloc. Cele negre reprezentau ruşinea. Ea îmi zicea aşa: „Ia aminte ce-ţi spun! Când morcovul nu va mai avea floricele negre în mijloc, atunci nu va mai exista ruşine!”. Interesant! Acel timp a sosit! Acum inflorescenţa de morcov sălbatic nu mai are floricele negre la mijloc. Toate sunt albe complet! Cele negre, cu ruşinea, nu mai sunt. Toţi şefii mari ar trebui puşi să trăiască, cu familiile lor, din 400 de lei pe lună. Oare ce ar face? Ţara arde şi baba se piaptănă.
Poate unii spun că n-ar fi fost locul potrivit pentru această paranteză. Consider, dimpotrivă! Trebuie să radiografiem realitatea. Să conştientizăm pentru ce s-au sacrificat înaintaşii noştri. Să luăm atitudine pentru a le îndeplini visurile şi să transmitem ştafeta la urmaşi. Greul a fost şi este dus întotdeauna de mulţimea de jos, după cum se întâmplă şi pe câmpul de luptă, după cum s-a întâmplat şi la Mărăşeşti: majoritatea ţărani, încălţaţi cu opinci, unii chiar şi fără uniformă de soldat. Statul nu avea posibilităţi. Două treimi din suprafaţa Ţării era ocupată. Conducerea şi familia regală s-au refugiat la Iaşi. Încrederea şi speranţa ce mai licăreau, erau numai în aceşti amărâţi! ZIUA ATACULUI DECISIV A FOST ÎN 6 AUGUST 1917. În Biserica Ortodoxă era „Schimbarea la Faţă”! Să fi fost o coincidenţă??
O parte din soldaţii români erau pe malul Siretului şi profitând de câteva clipe de acalmie, s-au îmbăiat în Siret. Şi-ar fi spălat şi durerile sufleteşti, dar din păcate nu s-a putut: aşa i-a surprins atacul! Fără să aibă timp să se îmbrace, AU PUS MÂNA PE ARME ŞI AU SĂRIT CA NIŞTE PUI DE LEI, DIN BAIA DE APĂ ÎN BAIA DE SÂNGE!!! ŞI CU PIEPTURILE GOALE ÎN FAŢA GLOANŢELOR NEMŢEŞTI, AU STRIGAT: „PE AICI NU SE TRECE!!!”. ŞI NU S-A TRECUT! S-au aruncat în luptă cu preţul vieţii! Au spus „mai bine murim decât să lăsăm Ţara pradă sub talpă străină! Şi a meritat! Regele le promisese pământ, şi s-a ţinut de cuvânt, dar pentru cei mai mulţi, primul pamânt de care au avut parte, a fost cel din care au muşcat cu gura însângerată în ultimele lor clipe. Jertfele acestor eroi de la Mărăşeşti ne-au salvat! De n-ar fi fost sângeroasa victorie de la Mărăşeşti, n-am mai fi fost nici noi, cei de azi!!! Conform pactului din martie 1917, în cazul în care Armata Română ar fi fost înfrântă la Mărăşeşti, nu Transilvania, ci întreaga Românie ar fi fost dată Austro-ungariei, deci ştearsă de pe harta lumii, iar Neamul Românesc ar fi fost desfiinţat, împrăştiat printre alte popoare şi ar fi rămas un avorton în negura istoriei. Iată ce importanță magistrală a avut jertfa eroilor de la Mărăşeşti!
Nu uita, Ioane! Nu uita, Vasile! Nu uita, Ileano! Nu uita, copile! Nu uita!!!
Nu uitaţi niciodată epopeea Mărăşeştilor!!!
A urmat programul artistic, frumos, de esentă, măreţ! Nu e uşor să organizezi comemorarea unui eveniment de aşa importanţă! Poate exista tentaţia spre sofisticat care duce la pompos, artificial, inclusiv în exprimarea sentimentelor.
Dar organizatorii au avut ideea genială să înceapă programul cu taragotul fermecat al lui Dumitru Fărcaş! Nu se putea nimic mai potrivit! Dumitru Fărcaş este un „brend de Ţară”. Dumitru Fărcaş este simbolul exisţentei noastre trecute, prezente şi viitoare, cu bucurii, satisfacţii şi dureri deopotrivă. Iar jalea, durerea, nu putea fi exprimată de nimic mai profund, până la paroxism chiar, decât de naiul lui Gheorghe Zamfir, acest rege mondial al naiului, admirat în întreaga lume (dar pentru care în Ţara lui - România - nu a existat un post la catedră la Conservator, pentru a transmite şi o astfel de ştafetă…)! Cu astfel de rapsozi, la centenarul eroicelor lupte de la Mărăşeşti au vibrat nu numai sufletele noastre, ci şi pietrele funerare…
Au urmat, apoi, pe scenă „doi brazi falnici de munte ”, rapsozii noştri de folclor, Furdui-tatăl şi Furdui-fiul, care ne încălzesc şi ei de fiecare dată inimile cu cântecele lor, şi care exprimă cum nu se poate mai frumos simbolul transmiterii ştafetei de la senior la junior, de la înaintaş la urmaş.
Momentul cu marioneta soldatului a fost, de asemenea, foarte sugestiv. Soldatul atins de gloanţele morţii, se târăşte şi se ridică cu ultimele lui puteri, pentru a mai fi încă o dată un obstacol în calea duşmanului.
Ce să spunem de Paula Seling? Ea a fost o rază de gingăşie în mijlocul luptei dure, rezervată de regulă bărbaţilor.
A urmat, în continuare, celesta „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu, ce s-a revărsat de sus ca un pârâu cristalin, când jucăuş, când maiestuos, mângâind pietrele tăcute, mărturii peste timp… Într-un cuvânt, festivitatea de comemorare a fost la înălţime.
Aşa a trecut, cu bune şi cu rele, COMEMORAREA PRIMULUI CENTENAR AL EROICELOR LUPTE DE LA MĂRĂŞEŞTI, CARE AU ÎNSEMNAT NAŞTEREA DIN NOU A NEAMULUI ROMÂNESC, CEA MAI SFÂNTĂ SĂRBĂTOARE, CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU SOMNUL CELOR CE S-AU SACRIFICAT PE ALTARUL PĂMÂNTULUI STRĂMOŞESC!
Noi suntem efemeri, dar eroii trăiesc veşnic în conştiinţa neamului. SLAVĂ ŞI MÂNGÂIERE VEŞNICĂ SUFLETELOR EROILOR NEAMULUI!!!
Iar nouă, Doamne, te rugăm, dă-ne „mintea românului cea de pe urmă”, care să ne deschidă uşa izbăvirii.
Mi-a plăcut şi muzica modernă cu avântul ei tineresc, care a încheiat frumos programul:
„FIŢI CU TOŢII, ORICE-AR FI,
PENTRU ROMÂNIA! PENTRU ROMÂNIA!
FIŢI CA UNUL, ORICE-AR FI,
PENTRU ROMÂNIA! PENTRU ROMÂNIA!”.
Doamne, ocroteşte-i pe români!
prof. Virginia Ardelean Niculescu,
una din babele pensionare ale României
(comuna Lunca-Mureşului, judeţul Alba)

Categorie: