CASA PAROHIALĂ GRECO-CATOLICĂ DIN ROŞIA MONTANĂ, UN MONUMENT ISTORIC

Simion Balint, un slujitor al Bisericii greco-catolice din Roşia Montană, s-a născut la 30 septembrie 1810, în Copand, un sat mic, curat românesc, aproape de Turda. După absolvirea Seminarului Teologic din Blaj în anul 1834, este numit capelan pe lângă preotul Zachei Golgoţ, după moartea căruia devine preot şi protopop în Parohia Roşia Montană. În 27 august 1834, se căsătoreşte cu Carolina, una din fetele preotului Zachei Golgoţ.
Familia Simion şi Carolina Balint a avut două fiice, cea mare a murit în 1842. A doua fiică, Ana-Netti (1837-1905) se căsătoreşte cu dr. Iosif Hodoş, avocat, om de cultură şi cu funcţii înalte. Au avut opt copii, şase băieţi şi două fete, de care s-a bucurat în viaţă Tata-moş, cum îi spuneau nepoţii.
Fiu adoptiv al Roşiei Montane şi al Munţilor Apuseni, Simion Balint îşi închină toată viaţa bisericii şi credincioşilor săi, luptei pentru dreptate socială şi libertate naţională a roşienilor şi locuitorilor Munţilor Apuseni. A fost un luptător neînfricat în Revoluţia de la 1848-1849, fiind numit la 10 decembrie 1848 „prefect al gărzii naţionale al vechilor saline (Turda) în prefectura ce se întinde în părţile Arieşului”. Împreună cu Avram Iancu şi Ion Buteanu au constituit un triumvirat care a condus revoluţia de la 1848-1849 până la sfârşit. A fost „mâna dreaptă a feciorului de la Vidra”, Avram Iancu, pe care, la 13 septembrie 1872, îl conduce pe ultimul drum, oficiind la Ţebea slujba înmormântării, în faţa unui sobor de 36 de preoţi ortodocşi şi greco-catolici.
Simion Balint se stinge din viaţă în urmă cu 206 ani, la 16 aprilie 1880, fiind înmormântat în cimitirul din jurul bisericii, aproape de uşa pe care a intrat timp de 46 de ani săvârşind Sfânta Liturghie, nu departe de Casa Parohială, frumos descrisă în cartea „Simion Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-49”, Bucureşti, 1913, semnată de Nerva Hodoş, nepotul lui Simion Balint.

„Parohia Roşiei, ca şi cele mai multe parohii ardelene, era o parohie săracă, unde cu toate acestea n-ajungi pieritor de foame, dacă eşti om muncitor, întreprinzător şi cruţător, şi dacă pe de-asupra, mai ai ceva şi de-acasă.

Vechea zidire, în care locuiseră preoţii până atunci, era modestă şi aproape de ruină. În 1854, Balint, tot pe locul acela, a ridicat o nouă casă parohială, la care a contribuit mai ales el însuşi din averea sa proprie. Odăi încăpătoare, zidite cu multă potriveală.
Cu faţa spre sud, încunjurată de trei laturi cu grădini, iar la a patra lature, spre nord, de o livadă, d-asupra căreia pe o colină creşte păduricea cu mesteceni şi fagi, în fund dealuri pleşuve. Pe o poartă mare şi una mai mică poţi intra în curte. Intrând pe portiţă, urci şase trepte şi ajungi în coridorul deschis, pe dunga căruia ori pe scândurile unei etajere se ridică treptat vasele de flori, muşcata înflorită, fusele cu clopoţeii atârnători d-asupra unui cactus gras şi spinos, garoafele şi rozele, ce răspândesc mirosul toată vara. Prima uşă este a cancelariei, cu arhiva protopopiatului, cu masa largă, cu fotolii de piele, mai departe în coridor, e bătută în perete, d-asupra vaselor de flori, tăbliţa de marmoră roşietică, în care sunt gravate cuvintele: S-au ridicat aceste case parohiale la anul 1854, prin stăruinţa şi intervenirea parohului şi protopopului Simeon Cav. De Balinth. Ne sis posteritas ingrata.
Tăbliţa a pus-o puţin timp înainte de-a muri.

Apucăm pe mâna stângă, şi îndată zărim de-a lungul lângă perete o canapea neagră de lemn - aici şedea Tata-Moş după-amiază, cetind gazete ori stând de vorbă. Aici era locul lui favorit, care se deschidea asupra dealului cu coastele acoperite de fagul verde şi de tufişuri de unde răsuna fluieratul mierlelor, cântecul privighetoarei, şi de unde respirai aerul curat şi subţire, care avea să învioreze iarăşi în vacanţe obrăjorii copiilor supţi de băncile şcolilor. Aici stă uneori şi serile, dacă cerul limpede şi luna măiastră, colo la răsărit, se înalţă de la spatele dealurilor uscate, aruncând raze albe de-asupra văilor, în care se odihneşte o pânză uşoară de ceaţă. Lumina de argint sticleşte în suprafaţa muntelui sec şi uscat; iar în sânul său luceşte, şi în vremea nopţii târzii, o altă lumină: acolo ard „ştearţurile” (opaiţele) băieşilor, şi străluceşte, dacă o vrea şi norocul, aurul.
Câţiva paşi de la canapea e deschisă uşa anticamerei. O blană sură, „bundă de lup”, e acăţată iarna în anti-cameră. De aici trei uşi conduc în diferite apartamente: la stânga bucătăria de iarnă, la dreapta odaia de prânz, iar în faţă un „salon” cu mobile simple, mari şi solide, ca şi înţelepţii noştri bătrâni. Pereţii albi. Mirosul de levant şi de busuioc îţi dă de ştire că locuitorii casei protopopeşti trăiesc o viaţă sănătoasă şi fără podoabe exagerate. Un dulap de cărţi teologice şi istorice, câteva „tablouri” naţionale româneşti, un clavir retras într-un colţ nu strică nimic din pacea dulce a „salonului” de la sate.
În odaia de prânz, aproape de uşă, un vechi ceasornic de perete bate tic-tacuri largi şi monotone. E un ceasornic cu o lungă pendulă şi cu două greutăţi de plumb; spune orele rar, stă când vrea, şi umblă cum poate. O canapea lângă fereastră te invită la şedere; sub ea poţi zări o maşină pentru tăiatul foilor de tutun, dacă nu cumva tăietoarea aceasta va fi sub laviţa din coridor. Prin fereastra cu gratii de fier se vede grădina, mai încolo biserica şi un colţ de pădurice. Înaintea ferestrei stă, cu un fel de cochetărie, furca de fuior fixată în maşina de tors, a cărei roată se învârte cu piciorul, războiul de ţesut se găseşte în odăiţa de lângă bucătăria de iarnă; preotesele şi protopopesele torceau şi ţeseau pe atunci, ca orice ţărancă harnică. Pe maşina de tors sânt foarfecele, o pereche mai mari, altele mai mici, care stau uneori şi pe măsuţa de cusut de lângă fereastra a doua. Din fereastra de-aici vezi curtea, la capătul coridorului, bucătăria de vară, clădită din scânduri, în fundul curţii o şură, de laturile ei două grajduri, unul pentru cai, altul pentru vaci, boi şi bivoliţe. De fereastră e atârnat un calendar. La uşă, de amândouă părţile, stau acăţate cheile: ale bisericii, a cămării, a podului ş.a.. Urcă-te cu picioarele pe ladă, şi dacă eşti destul de mare, ajungi cu capul înălţimea garderobei, ce se ridică lângă ladă; de-asupra acestui dulap masiv, sur alburiu, sunt cuţite, furculiţe, linguri, toate învelite în hârtie, pachete nedeschise de lumânări, chibrituri, ţigări. Soba e aşezată în zidul dintre două camere; în frigul cel mai straşnic le încălzeşte pe-amândouă cu câte un butuc potrivit. Alăturea cuptorului e un cuier bătut în perete; hainele uneori trag jos cuierul şi atunci, cu haine cu tot cade în capul omului, care şede pe ladă şi se uită la focul din sobă, ori ascultă basmele minunate ale bunicii. În jurul mesei, de aceeaşi culoare cu dulapuri, şi pe unde mai e loc în odaie, sunt scaune de stejar şi un fotoliu de piele, rămas de la strămoşul. Fotoliul făcea totdeauna vrajbă între nepoţi, când se îmbulzeau să-l ocupe, care de care; nu pentru că era comod la şedere - că, din întâmplare, nu mai avea spate -, ci numai fiindcă era unicul din casă de felul lui. În zadar ascundea bunica acest măr de neînţelegere şi de încăierat; că mereu era scos la lumină, şi în dispoziţie triumfală adus la masă de către fericitul descoperitor, al cărui drept, „cu doară eu l-am găsit”, avea să fie prea curând contestat, de cei nemulţumiţi. Iar bunica, „Mama noastră”, ca bunicele care au îndurat nenorociri, era liniştită şi bună, şi nu umblă după sfat pe la vreun Sfânt Nicolae pe socoteala micilor neastâmpăraţi, ci încercă totdeauna să-i împace cu binişorul. Nu-i ziceau bunică, ci „mama noastră”. I s-a dat numele acesta aşa, că un nepoţel a rămas într-o vreme, la vârstă de vreo doi ani, în grija ei, la Roşia, şi-i zicea „mama”. Când, după aproape un an, s-a întors mama cea adevărată cu soţul ei la Roşia, copilaşul n-a mai recunoscut-o, şi i-a zis:
- „Tu cine eşti?”
- „Mama… Mama dulce!”
- „Nu eşti mama! Tu nu eşti mama! Asta-i, asta-i mama!” răspundea cel mic din braţele bunicii, arătându-i ochii cu degetul.
Tata şi mama râdeau.
- „Io-s mama dulce… şi tu nu mă cunoşti…?, pe mama ta dulce?” Nepoţelul încolăcind braţele în jurul capului bunicii:
- „Atunci cine-i asta?”, a întrebat, aproape plângând.
- „Asta-i mama noastră!”
- Da, mama noastră!
Şi, aşa a rămas: una era „mama noastră”, alta „mama dulce”.
Pe păreţi icoane: Nunta din Cana Galileii; mai multe scene din viaţa lui Napoleon 1: marele împărat ceteşte din carte, poate visează la cuceriri pentru fiul său, care adoarme pe genunchii lui; în loc de cuceriri, iată aici focul de la Moscova; dincolo, Napoleon se desparte cu lacrimi de iubiţii săi; iar dincoace, vezi deznodământul: Cezarul posomorât, străjuit pe insula St. Elena… O istorie de glorii şi de patimi povestită în icoane.
În dormitor, faţă cu patul lui Tata-moş, e un scrin („casten”) cu ziare, cărţi de cetit, scrisori, la mijloc un ceasornic mărişor de masă bătând sferturile; în sertare: un cântărel de măsurat aurul, care se schimbă la Abrud şi Alba-Iulia, un molitfelnic învelit în patrafir cusut cu fir, aşteaptă să fie întrebuinţat; cărţi, protocoale, ş.a.. După uşă se înalţă ciubucăria; dacă eşti fumător, să bagi de seamă, ca să nu răstorni ţevile, ciubucurile, pipele ce se ridică treptat pe ţinător, pe care mai poţi găsi ţigări, ţigarete, cremene, iască, un ciubuc stricat. În colţul acesta a stat agăţată, câtva timp, puşca cea cu două ţevi; alte arme, ce purtase în revoluţie, o carabină cu cremene, o sabie, două pistoale ferecate în argint, rămase de la Buteanu, nu mai sunt aici, ci-s păstrate în podul bisericii. Sub pat, într-o lădiţă, putrezeşte Cartea de nobilitate a nemeşului „de Dragavilma”, primită de la principele Mihail Appafi. O masă rotundă de nuc, acoperită cu covor, altă canapea, o fereastră spre grădină, alta spre stradă; de-asupra patului o icoană sfântă a lui Cristos; pe alt părete, d-asupra ceasornicului de pe scrin, Iancu şi alţi patru prefecţi: Buteanu, Dobra, Balint şi Solomon.
(Icoana prefecţilor e reprodusă, pe jumătate, şi garnisită cu adaose tendenţioase, în cartea pomenită a lui Gracza).
Din dormitor ajungi în „salon”; de-aici iarăşi în cancelarie, unde Dragoş Vodă, din tabloul din faţă, stă drept şi gânditor, iar Mihai Vodă de-alăturea, arată drumul Bălgradului…
Un pătrar de veac a trăit în casele acestea, şi după multe zile nenorocite („rele şi nevoi, ani suferit mai multe decât voi”) a avut parte şi de ceasuri senine. Din casele de-aici şi-a măritat unica fiică (1856); aici i s-au născut nepoţii cei dintâi; şi nu puţină era bucuria lui, când în vacanţe, toţi opt soseau la Roşia, venind de la şcoli sau de la Baia de Criş, ca să-i vadă toamna plecând iarăşi în toate părţile: la Brad, Braşov, Blaj, Alba-Iulia, Sibiu, Viena…
E prea firesc, dacă din atâţia nepoţi ce avea, Balint dorea să-i urmeze unul în parohia Roşiei. Din două motive: averea imobilă, agonisită cu sudori de sânge, era îndestulătoare ca să trăiască bine un preot silitor; al doilea motiv e că, fără oarecare independenţă materială, preotul român este un om cu mâinile legate, îndeosebi într-un astfel de orăşel, unde mai sunt şi alte confesiuni; sunt greco-orientali, româno-catolici, reformaţi, care poate cu toţii ar vrea să se întărească pe socoteală străină, poziţia unui preot român şi sărac, e cu atât mai grea, cu cât este mai des silit de împrejurări, să-şi caute scăparea la bunătăţile şi subsidiile concetăţenilor, menajând interese contrare bisericii sale naţionale.
Dacă Balint n-a reuşit, şi dacă dorinţa lui nu s-a realizat, vina n-o poartă el, şi n-o poartă nici nepoţii săi.”

Casa parohială greco-catolică din Roşia Montană este cuprinsă pe Lista Monumentelor Istorice la nivel naţional. În ultimele decenii a fost lăsată de izbelişte de către „proprietari”, Parohia şi Episcopia greco-catolică din Cluj-Napoca. Se vorbeşte că a fost înstrăinată, împreună cu averea bisericii, companiei canadiene Roşia Montană Gold Corporation, pentru a termina construcţia Catedralei greco-catolice din Cluj-Napoca.
Patrimoniul cultural-istoric din Roşia Montană se află într-o situaţie dezastruoasă. Se degradează în fiecare zi. În aceeaşi situaţie se află şi gospodăriile cumpărate de RMGC, pentru a exploata zăcământul auro-argentifer. În această situaţie s-a ajuns prin complicitatea instituţiilor Statului Român cu compania canadiană. Roşia Montană parcă ar fi o casă fără stăpân.
În prezent, mineritul nu mai este o prioritate. Prin valorificarea patrimoniului de suprafaţă şi din subteran, Roşia Montană poate deveni o localitate înfloritoare a Munţilor Apuseni, a României şi Europei. Totul depinde să vrei.