Catolicismul şi revizionismul maghiar*

Contribuţia Catolicismului la politica  revizionistă a Ungariei faţă de România  a marcat major Istoria Românilor între 
1918-1945. De aceea, asupra acestei contribuţii se impune o privire cât mai cuprinzătoare, îmbogăţită pe măsura noilor  descoperiri arhivistice. 
Noile cercetări nu  vin pe un teren gol, deseori tema respectivă fiind abordată în istoriografie. Pentru  perioada interbelică, cele mai importante,  şi deplin ştiinţifice, sunt volumele lui Onisifor Ghibu. După 1989, dintre cei care  s-au aplecat asupra subiectului, cel mai  larg şi documentat o face Valeriu Anania (Mitropolitul Bartolomeu). La rândul  meu, am prezentat problema respectivă în  special în Români şi unguri (vol. 1, 19181940 şi 2, 1940-1945), apărute în 2018.  Aşadar, tema nu este necunoscută. Însă,  există încă mai multe mii de documente  de arhivă inedite, în arhivele româneşti -  AMAE, ANIC, ACNSAS -, care aşteaptă  valorificarea ştiinţifică. Acesta este rolul  cărţii de faţă. Va porni de la ceea ce s-a  prezentat până acum, aducând la lumină  şi  foarte  bogata  informaţie  arhivistică  nouă. Cartea rămâne, totuşi, de dezvoltat,  în urma cercetării Arhivelor Vaticanului  şi a arhivelor serviciilor secrete de la Budapesta, pe măsura deschiderii acestora.  De aşteptat ar fi şi îngăduirea cercetării,  pe această problemă, a arhivelor Bisericii  Romano-Catolice Maghiare din România. De aceea, ca orice lucrare de istorie,  nici aceasta nu aduce o prezentare definitivă, ci doar una de etapă. * Catolicismul urmărea, de la Marea  Schismă, extinderea în sud-estul Europei. Ortodocşii, între care erau şi românii - denumiţi de Roma, cu o formulă  peiorativă pentru acea epocă, „schismatici” -, trebuiau trecuţi, prin orice metode,  la  catolicism.  Pentru  mijloacele  violente, s-a apelat şi la unguri, aceştia  dorind ca expansiunea lor teritorială să  fie considerată îndreptăţită, întrucât Ungaria era „Apostolică”, propaga Evanghelia în mijlocul popoarelor din afara  Lumii Catolice, se făcea abstracţie de  faptul că şi ortodocşii îmbrăţişau Evanghelia; Ungaria nu avea a le impune  decât recunoaşterea supremaţiei Papei,  ambiţie cu totul necreştinească a Romei.  Dar, rezistenţa românilor, care-şi apărau  ortodoxismul  devenit  religie  naţională  - în sensul ce se dădea naţiunii în Evul  Mediu  -,  a  dus  la  insuccesul  acţiunii  „apostolice” a Ungariei, expansiunea ei  teritorială a cuprins şi teritorii ortodoxe,  unele  româneşti,  precum  Transilvania  şi Banatul; aici, majoritatea populaţiei  formată din români nu a trecut la Catolicism. Neacceptarea supremaţiei religioase a Romei a contribuit substanţial la  păstrarea individualităţii etnice a românilor, la imposibilitatea maghiarizării lor.  S-a văzut că acei nobili români doritori  să obţină din partea Ungariei o recunoaştere a unui statut privilegiat, asemănător  cu acela al nobilimii maghiare, şi pentru 
aceasta  au  trecut  la  Catolicism,  părăsindu-şi credinţa străbună, şi-au pierdut  naţionalitatea. Astfel 
s-a demonstrat justeţea tezei regalităţii ungare, care considera atragerea la catolicism ca o soluţie  pentru facilitarea întăririi stăpânirii sale  în teritoriile româneşti. Dar, pe ansamblu  a fost un insucces al Ungariei, întrucât  majoritatea  populaţiei  româneşti  şi-a  păstrat credinţa ortodoxă, concepută tot  mai mult ca un reazim al naţionalităţii  sale. Din secolul al XVII-lea, noul stăpân  al Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, a  încercat şi el să-şi consolideze stăpânirea  prin catolicizarea românilor, care fiind  majoritari în regiune, puteau fi opuşi cu  succes ungurilor trecuţi, în mare parte, la  reformaţi. Şi, tot cu ajutorul Papei, *Volum în curs de apariţie care-şi urma politica de prozelitism  catolic prin orice mijloace. Dacă ungurii reuşiseră doar catolicizarea unor nobili români, austriecii au avut un succes  mult mai important, la 1700: trecerea  la catolicism, prin înfiinţarea Bisericii  Greco-Catolice  (Unite),  a  aproximativ  o treime din românii transilvăneni. Însă,  pentru Viena rezultatul a fost mai puţin  important  decât  se  aşteptase;  cei  mai  mulţi ortodocşi îşi păstrează religia şi, în  plus, cei care acceptaseră uniatismul au  devenit purtători de stindard ai conştiinţei naţionale. Cu toată acţiunea violentă  din secolul al XVIII-lea, care a ajuns  până  la  dărâmarea  „creştinească”,  cu  tunul generalului Bucow, a mănăstirilor  ortodoxe, nu s-a obţinut generalizarea  trecerii la Biserica Unită. Pentru români,  consecinţele spargerii blocului lor ortodox au fost predominant negative. Dar,  de reţinut lupta uniţilor pentru afirmarea  naţională şi faptul că în marile momente,  precum Revoluţia de la 1848-1849, sau  Unirea din 1918, cele două biserici româneşti s-au găsit alături. Formarea  României  Mari  a  declanşat acţiunea revizionistă a Ungariei, care va continua şi în secolul XXI.  Chiar din acel moment, această acţiune  va fi susţinută de Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania şi de  Vatican. Primul document în acest sens  datează cu câteva zile înainte de Marea  Adunare Naţională de la Alba-Iulia. La  14 noiembrie 1918, reprezentantul cel  mai important al catolicismului maghiar  transilvan,  Episcopul  de  Alba-Iulia,  Majlath Karol Gusztav, declara în Adunarea Statusului Romano-Catolic: „Viaţa naţională maghiară merge înainte, în  formă nouă. Noi, cărora binele Patriei  ne este mai scump decât orice altceva,  nici în aceste momente de schimbare  nu putem pierde de dinaintea ochilor  esenţialul: viaţa naţională fericită, puternică. Despre conlucrarea preoţilor şi  credincioşilor Diecezei mele, am asigurat deja Consiliul de Miniştri, Guvernul  de la Budapesta”. De asemenea, anunţa  că sprijină, „ca un singur om”, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania,  cel care se opunea, inclusiv cu metode 
violente,  Unirii  provinciei  cu  România. În şedinţa Senatului României din  12 februarie 1932, senatorul Laurenţiu  Oanea, redând declaraţiile lui Majlath,  concluziona:  Catolicismul  maghiar  transilvan considera, în 1918, că „cea  mai sfântă chemare era să asigure mai  departe  hegemonia  absolută  a  ungurilor asupra Transilvaniei româneşti”.  Era chiar mai mult, spunea senatorul:  se considera „factor de diriguire a politicii mondiale. … Episcopul Majlath 
s-a crezut îndreptăţit a interveni direct  la Papa de la Roma, printr-o telegramă  în care capului Bisericii Catolice universale, nici mai mult, nici mai puţin îi  cerea să apere din toate puterile năzuinţele Ungariei - năzuinţe îndreptate întru  apărarea unităţii ei milenare şi a integrităţii ei teritoriale” („Monitorul Oficial”,  partea a III-a, Dezbaterile Parlamentului, nr. 30 din 25 februarie 1932). Vaticanul a susţinut, întreaga perioadă interbelică, revizionismul maghiar  antiromânesc: prin favorizarea Bisericii 
Romano-Catolice maghiare din România faţă de Statul Român, în condiţiile în  care, această biserică se încadra deschis  în revizionismul Budapestei; a frânat acţiunea naţională a Bisericii Greco-Catolice româneşti, obligând-o să se plaseze,  de multe ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar; a favorizat propaganda revizionistă a Ungariei. În principal,  acţiunea Vaticanului în raport cu revizionismul maghiar a avut drept motivaţie  vechea  linie  a  prozelitismului  catolic  în lumea ortodoxă. Dorinţa de păstrare  a acestei linii ducea, în mod normal, la  plasarea Papalităţii alături de Ungaria,  ţară în care o bună parte a populaţiei era  catolică, ţară care dorea şubrezirea României, pentru că aceasta cuprindea şi  Transilvania. Se repeta, astfel - succesul  revizionismului maghiar însemnând şi o  consolidare a Bisericii Romano-Catolice  - situaţia de la sfârşitul secolului al XVIIlea când Roma doritoare de extindere a  influenţei ei în dauna Ortodoxismului,  susţinuse acţiunea împotriva românilor  a unui stat - Imperiul Habsburgic; după  1918, pentru aceeaşi raţiune, a susţinut  alt stat - Ungaria.

Categorie: