Cetatea Asediată

De un sfert de veac, România este, fără doar şi poate, o Cetate Asediată. Falsificatorii de istorie ne bat la cap că asediul cetăţii e doar în mintea noastră - bolnavă de mitologie conspiraţională şi plină de complexe moştenite din vechime. Lucian Boia a lansat această murdară teorie pseudo-ştiinţifică, încă din 1995, în eseul „Elemente de mitologie istorică românească (secolele XIX-XX)”, publicat în volumul colectiv „Mituri istorice româneşti” (tipărit sub egida Universităţii Bucureşti!): „Un mit de asemenea curent se raportează la lupta pentru independenţă, adăugându-i-se rolul românilor de apărători ai civilizaţiei europene. (…) Luptele purtate şi asuprirea străină au ajuns să fie invocate drept argumentul unic al întârzierii istorice româneşti, mai ales al dificultăţilor prezente, potrivit binecunoscutului complex de cetate asediată”. În cartea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (apărută în 1997, la Editura Humanitas, cu sprijinul Fundaţiei Soros), infamul Boia îşi detaliază tezele mincinoase şi profund antinaţionale: „Presiunea străinilor, din afară şi din interior, reală până la un punct, dar hiperbolizată în imaginarul naţional, a generat complexul de cetate asediată, foarte tipic pentru mentalitatea românească a ultimelor două secole. (…) Mitul conspiraţiei reprezintă una dintre figurile cele mai comune ale imaginarului politico-istoric. Îl întâlnim, evident, şi la români, şi chiar în forme agravate, dat fiind amintitul complex de cetate asediată. (…) Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut. (…) Este clar că Europa în care vrem să ne integrăm nu se construieşte pe naţionalism şi autohtonism, ci pe depăşirea acestor stări de spirit”. Că naţionalismul nu e de fel depăşit - am văzut-o de curând, pe 25 mai, când Frontul Naţional a câştigat alegerile din Franţa, iar UKIP pe cele din Marea Britanie (şi exemplele pot continua, aproape în fiecare ţară a Uniunii Europene)!
Revenind la încercuirea României, înainte şi după 1989, să-l amintim şi pe un alt răstălmăcitor al istoriei noastre recente, Eugen Negrici (fost propagandist PCR!), cu scriitura sa imundă, intitulată „Mitul patriei primejduite”: „Din spaimele subconştientului nostru, din amintirea vagă şi persistentă a nedreptăţilor seculare făcute de vecinul de la răsărit, din teroarea aplicării doctrinei Brejnev a renăscut, s-a reactivat, s-a reîntemeiat atunci mitul patriei primejduite, la înfiriparea căruia contribuise în secolul trecut, în plan literar, Eminescu”. Pentru Negrici şi Boia, pericolul este imaginar. Evoluţiile recente ne-au arătat, însă, că agresiunea antiromânească este cât se poate de reală. Iar începuturile actualului ciclu datează chiar din decembrie 1989, când graniţele, în loc să se închidă, au fost deschise larg, pentru ca adevăraţii terorişti să-şi ia rapid tălpăşiţa. Fenomenul este analizat de Al. Saucă, în excelenta sa lucrare „KGB-ul şi revoluţia română. Intensificarea ofensivei forţelor antiromâneşti” (Editura Miracol, 1994): „Deci, dacă la revoluţia română participa un număr necunoscut de agenţi infiltraţi din timp, care se găseau pe teritoriul românesc în momentul declanşării evenimentelor, situaţia tactică din teren, ca să ne exprimăm în termeni adecvaţi, militari, impunea aducerea de noi forţe. Asta, ce demonstrează? Că exista un creier central, care urmărea totul, intervenind, suplimentând forţele acolo unde era nevoie. (…) Oamenii aceştia primiseră ordine precise. Erau în misiune comandată. (…) În orice ţară din lume, când se produce o revoluţie sau orice fel de tulburări majore care duc la schimbarea puterii, a regimului, prima măsură care se ia este închiderea graniţelor. Mai ales când se ştie că multe persoane ar avea interesul să fugă, sau să intre. În România, una din primele măsuri luate de noua putere, abia-abia închegată, a fost deschiderea graniţelor. Şi ele au rămas deschise 40 de zile!”.
De fapt, o dată cu înţelegerea secretă de la Malta, dintre cele două super-puteri, eram în plin război. „Războiul împotriva poporului român” - cum îl defineşte istoricul şi teologul Dan Zamfirescu, în cartea omonimă (apărută la Editura Roza Vânturilor, în 1993): „Da, suntem ţinta unui război de o înverşunare, de o necruţare şi de o adâncime a implicaţiilor spiritual-religioase ce-i conferă culorile apocalipsului. Este războiul dezlănţuit împotriva pământului, sufletului, limbii, credinţei şi valorilor spirituale ale neamului românesc, de către forţele universale ale disoluţiei şi haosului, ale încrâncenării şi dezarticulării fiinţei umane, ale bastardizării şi terfelirii chipului dumnezeiesc din om. Forţele batjocoririi satanice a tot ce este statura noastră umană, omenia noastră şi piscurile cele mai înalte ale prezenţei noastre în lume. Am fost şi am rămas, noi, românii, totdeauna, piatra de poticneală şi nu o dată zidul de stăvilar pentru barbariile de toate felurile, năpustite dinspre toate punctele cardinale la această universală încrucişare de drumuri ale binelui şi răului străbătând pământul. (…) Noi, românii, facem (…) experienţa acestei uri feroce care încearcă să ne surpe înăuntru şi ne schimonoseşte şi vitriolează imaginea în ochii lumii întregi, ură îndreptată asupra noastră dinspre toate azimuturile, dar generată şi orchestrată de o singură putere universală: a răului care a ajuns a ţine în mână planeta precum o caracatiţă prada, încercând să o sufoce şi să o otrăvească”.
Au urmat 25 de ani de jaf organizat, de distrugere programată, de destructurare a Statului Naţional Unitar Român. Într-o lucrare de primă tinereţe („Calea Dreaptă - pledoarie pentru o doctrină a Adevărului”), publicată în 1996, actualul consilier prezidenţial Iulian Chifu sesiza, absolut corect, că „orice sistem mafiotic are ca principală ţintă politicul şi economicul. (…) Astăzi, naţiunea face obiectul unor atacuri sistematice (…). Unul dintre unghiurile unui asemenea atac trece prin Europa, în dimensiunea sa supranaţională, a regiunilor, în care structura proprie a naţiunilor ar trebui să se dizolve”.
Alegerile făcute de România, după 1989, au fost unele controversate. Marele geopolitician rus Aleksandr Dughin (consilierul ideologic al preşedintelui Vladimir Putin) arăta, în lucrarea sa „Bazele geopoliticii” - vol. I (apărută şi în traducere românească, la Editura Eurasiatica, în 2011): „Alegerea geopolitică a României este următoarea: fie de partea continentalismului, ca ţară cu o veche identitate europeană, fie atlantistă, îndeplinindu-şi astfel rolul de cordon sanitar în favoarea SUA. Prima opţiune implică, printre altele, edificarea unei politici amicale faţă de Rusia, în timp ce a doua înseamnă nu numai orientare anti-Rusia, ci şi discrepanţă faţă de politica continentalistă a Europei înseşi, fapt ce duce la slăbirea suveranităţii europene în favoarea SUA şi a lumii unipolare”. Deocamdată, România a ales să fie la cheremul SUA, cu toate că, aşa cum sesiza Nae Ionescu, încă din 1930, „Prejudecata civilizaţiei apusene”: „Americanii nu sunt mai civilizaţi decât europenii; Europa nu este mai bună decât Asia; Asia nu e mai bună decât Africa. Ci America, Europa, Asia, Africa SUNT; aşa cum sunt. Şi dovada stă în faptul că europenii nu pot deveni americani; asiaticii nu pot deveni europeni; africanii nu pot deveni asiatici. Ci rămân aşa cum i-a lăsat Dumnezeu pe fiecare. Să ne americanizăm noi, europenii? Cum, însă? Căci toate aceste forme de viaţă sunt fixe, în anumite limite, de sine stătătoare; în acelaşi fel în care elefantul este elefant şi broasca - broască. Recomandarea civilizatorie nu porneşte decât din lagărul evoluţionist-democratizant, adică de acolo unde, cu oarecare aproximaţie, se crede că boul poate deveni om! (…) Formula civilizaţiei şi culturii noastre româneşti nu este apuseană. (…) Ideea de stat? Bizantină. Ideea de Dumnezeu? Ortodoxă, deci categoric răsăriteană”.
Asediată de un sfert de veac, România se macină, încet, dar sigur, din interior. „Intelighenţia” se compromite, uitându-şi rolul de îndrumător al masselor: „Intelectualii de azi preferă disputele, sunt nepoliticoşi, finanţaţi de stat şi/sau de oligarhi, atacă în grup, adesea scriu şi vorbesc mediocru, manipulează publicul, caută exclusiv profitul personal” (Adrian Gavrilescu, „Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989” - Editura Compania, 2006). Clasa politică este nereformată, din jobenul scamatorilor de partid şi de stat ieşind, periodic, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie: „Legislatură după legislatură, partidele româneşti postcomuniste şi-au trimis pe scena parlamentară aceleaşi figuri, optând pentru perpetuarea în funcţii a unor persoane desemnate obsesiv în aceeaşi formulă, în dauna criteriilor de competenţă profesională” (Marius Tudor & Adrian Gavrilescu, „Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă” - Editura Compania, 2002).
Asediul la care este supusă ţara noastră este analizat în amănunţime (pe componenta sa economică) de profesorul Mircea Coşea, în lucrarea „România după 20 de ani” (apărută la Editura Business Adviser, în 2011). Autorul ajunge la următoarele concluzii îngrijorătoare: „Structura economiei a devenit de tip neo-colonial, în sensul manifestării pe planul relaţiilor economice externe prin unidirecţionare (peste 70% spre UE), prin exces de export de forţă de muncă ieftină, materii prime slab prelucrate şi produse industriale manufacturate pe bază de licenţe şi prin exces de import de alimente şi bunuri de consum”. (…) „Economia se află sub ocupaţie străină, ponderea capitalului străin în total capital investit fiind de peste 80%, iar la nivelul sectorului bancar depăşind şi acest nivel.” (…) „Aderarea României la UE nu a reprezentat un factor de creştere economică şi dezvoltare a industriei şi agriculturii naţionale, ci, din contra, un factor de decădere a acestora, prin presiuni concurenţiale.” (…) „Corupţia politică a transformat în douăzeci de ani statul român într-un stat capturat.”
Când vom rupe lanţurile robiei şi, într-un moment de superb katharsis, ne vom recâştiga suveranitatea naţională? Greu, foarte greu de spus… Până atunci, România rămâne (la fel ca în ultimii 25 de ani apocaliptici!) o sumbră Cetate Asediată.

Categorie: