CETATEA DE SCAUN A AURULUI ROMÂNESC

6 februarie 2015 - Ziua Roşiei Montane

Roşia Montană, o localitate frumoasă din Munţii Apuseni, şi-a sărbătorit ziua în 6 februarie 2015, când a împlinit venerabila vârstă de 1884 ani. Aici se află cel mai mare zăcământ auro-argentifer din Ţară şi din Europa, cu o gamă largă de alte elemente valoroase ca arseniu, titan, molibden, vanadiu, crom, cobalt, galiu, feldspat, mediatizat excesiv în ultimii ani.
Între anii 1786-1855, în minele de aur de la Roşia Montană au fost descoperite celebrele tăbliţe cerate dacice, datate între anii 131-167 d.Hr., ce reprezintă texte de drept civil roman privind contracte de vânzare-cumpărare, de împrumut cu dobândă, convenţii de asociaţie, acte ale colegiilor, dovezi de cheltuieli şi preţuri etc.. Au fost găsite 50 de piese, din care 25 păstrate întregi sau părţi din ele. Prin conţinutul şi destinaţia lor, aparţineau minerilor şi proprietarilor de mine. Descoperite după 16 secole, au constituit un miracol „arheologic” al Daciei romane.
Tăbliţa cerată dacică XVIII, redactată la 6 februarie 131 d.Hr., constituie actul de naştere al Roşiei Montane. A fost descoperită în anul 1854, în Galeria Ohaba - Sfântul Simion, de pe versantul sudic al Muntelui Cârnic. Din conţinutul ei se cunoaşte pentru prima dată toponimul localităţii Roşia Montană de Alburnus Maior, numită pe bună dreptate Cetatea de scaun a aurului românesc.
Fascinaţia aurului a cuprins omenirea încă de la apariţia primelor entităţi umane. Culegerea firicelelor de aur din aluviunile râurilor datează din zorii preistoriei, în cele două epoci ale fierului, continuând în epoca romană, cu o dezvoltare semnificativă în perioadele următoare. Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârşii şi geto-dacii, pe lângă munca câmpului se ocupau şi cu extragerea aurului şi argintului din albiile râurilor Mureş şi Arieş. Marele istoric grec Herodot, spunea: „Agatârşii sunt oameni înstăriţi ce poartă şi se desfată în mult aur”, iar „Geţii sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”.
Meşteşugul extragerii şi prelucrării aurului a fost preluat de la agatârşi de către daci, care l-au practicat până la cucerirea Daciei (106 d.Hr.) de către romani. Aurul, metal nobil, numit şi „ochiul dracului”, l-a îndemnat pe băieşul aurar să urce pe cursurile râurilor, până la zăcămintele auro-argentifere.
Dacii, popor de ţărani, harnici, sobri şi inteligenţi, au exploatat cu mult succes minele aurifere de la Roşia Montană, dovadă fiind monedele de aur din timpul domniei regelui Sarmiz, bătute la monetăria de la Sarmizegetuza sau de la Tharnis (Alba-Iulia). Cercetările recente efectuate cu C14 susţin existenţa de lucrări miniere anterior secolului I î.Hr.. Producţia anuală de aur a Daciei se estimează la 920 kg.
Bogăţiile minerale ale Munţilor Metaliferi au constituit un obiectiv major pentru cucerirea şi ocuparea Daciei de Imperiul Roman. Sub ocupaţia romană, anii 106-275 d.Hr., Roşia Montană devine un important centru minier, cu o populaţie eterogenă, formată din băştinaşi şi colonişti, dalmatini şi piruşti, originari din Albania şi Epir, pricepuţi în minerit. Romanii, interesaţi să extragă cât mai mult aur, au introdus tehnologii de lucru avansate. Pentru început, avem o îmbinare de lucrări daco-romane. Odată cu sistematizarea şi intensificarea extracţiei aurului, tehnica minieră romană îşi pune amprenta asupra zăcământului. Lucrări miniere romane se consideră galeriile şi abatajele făcute în rocile foarte dure cu focul, apa sau oţetul („ignis et acetum” - „Plinius”), ce au forme circulare sau ovale, iar în rocile mai puţin dure, cu ciocanul şi dalta, trapezoidale, triunghiulare, în funcţie de tipul mineralizaţiei, pe care le întâlnim peste tot în zăcământ. Numeroase alte descoperiri atestă o activitate remarcabilă privind aşezarea, organizarea administrativă, comunicaţiile şi sistemul de apărare, forţa de muncă, populaţia, viaţa social-religioasă.
După retragerea romanilor din Dacia (275 d.Hr.), activitatea minieră a continuat cu intensităţi diferite. Regiunea a fost cutreierată de popoare dornice de îmbogăţire. Populaţia a rezistat în faţa invadatorilor găsindu-şi adăpost în munţi. Trec aproape zece secole fără o informaţie, cât de cât certă, despre minerit. Pe la sfârşitul secolului al IX-lea la hotarele pământului românesc al Ardealului apar ungurii, venind din Asia, care pun stăpânire pe acest teritoriu din secolul al X-lea. Timp de 10 secole, statul ungar şi austro-ungar, exploatează zăcămintele aurifere din Munţii Apuseni, până la Unirea de la 1 Decembrie 1918. Tehnica minieră romană continuă până în secolele XVI-XVII, când se descoperă pulberea neagră (praful de puşcă), care duce la progrese importante.
Începând cu secolul al XVIII-lea, statul are nevoie de aur mai mult. Elaborează o serie de proiecte şi legi cu caracter minier care stimulează mineritul în Munţii Apuseni. De acestea beneficiază şi Roşia Montană. Se execută unele galerii magistrale puse ulterior la dispoziţia asociaţiilor particulare. Cea mai importantă galerie a fost „Sfânta Cruce din Orlea”, cota 714 m, săpată în anul 1883 şi care deschide toate câmpurile miniere din zăcământ.
În ziua de 17 iunie 1846, se constituie prima Întreprindere Minieră de Stat din Roşia Montană, sub numele de „Galeria Regală Sfânta Cruce din Orlea”. Mina statului s-a organizat în jurul acestei galerii, deasupra ei pe 33 m, şi în adâncime. Minele particulare se înşirau deasupra cotei 747 m, pe 300 m, până în vârful munţilor. La suprafaţă statul construieşte o linie ferată de 3.165 m, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor de 570 m, până în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei şi instalaţia de şteampuri din Gura Roşia, toate puse în funcţiune în anul 1852. Mineritul, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost practicat de asociaţiile particulare, după care continuă în paralel cu cel de stat. La mina statului lucrau în jur de 500-600 mineri, iar în minele particulare câteva mii, inclusiv cei din instalaţiile de prelucrarea minereului.
Mineritul din jurul Abrudului a fost sprijinit şi încurajat prin înfiinţarea Fondului pisetal Abrud - Roşia, la 30 aprilie 1790, cu scopul de a asigura regiunea cu medici şi moaşe, asistenţă medicală gratuită, medicamente gratuite pentru minerii săraci şi inapţi de muncă, sprijinirea materială a instituţiilor miniere de interes public, acordarea de împrumuturi pentru diferite lucrări productive celor ce aveau posibilitatea să le restituie, ajutoare pentru întreţinerea lacurilor (tăuri), iazurilor, canalelor şi drumurilor spre galerii. Din motive necunoscute, activitatea fondului a fost sistată în anul 1920.
Mina Roşia Montană a fost prezentă la Expoziţia Mondială de la Paris din 1899, cu 12 planşe ilustrând întreprinderea statului şi o colecţie cu flori de mină cu aur, care au făcut vâlvă printre organizatori şi vizitatori, prin frumuseţea lor.
Avântul luat de minerit la sfârşitul secolului al XIX-lea impune formarea de specialişti care să conducă mai eficient activitatea minieră. La 1 septembrie 1896, se înfiinţează prima şcoală minieră din Roşia Montană, care funcţionează până la începutul Primului Război Mondial, în anul 1814, absolvind şase promoţii de tehnicieni, unii devenind ulterior chiar ingineri.
După Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, mina Roşia Montană trece în proprietatea Statului Român, fiind reorganizată în anul 1933, în baza Legii minelor din 1924, sub numele „Minele Statului din Roşia Montană”. Aurul, de-a lungul istoriei, a fost râvnit de multe popoare dornice de îmbogăţire. Băieşii aurari din Munţii Apuseni trăiau în lipsuri şi sărăcie, cu toate că locuiau pe o imensă bogăţie. Semnificative sunt versurile: „Munţii noştri aur poartă, / Noi cerşim din poartă-n poartă”. Mult aur din Munţii Metaliferi ai Apusenilor, în perioadele istorice, a luat drumul marilor capitale Roma, Budapesta, Viena, Moscova. Producţia de aur şi argint, în anul 1937 la nivel de ţară, era de 5.465 kg aur şi 25.645 kg argint. România, în anul 1938, era a doua ţară producă toare de aur din Europa.
Acest tablou al mineritului particular şi de stat din Roşia Montană se menţine până la 11 iunie 1948, când regimul comunist naţionalizează principalele mijloace de producţie. Toate proprietăţile miniere trec în proprietatea statului, organizându-se o singură unitate economică, Întreprinderea Minieră Roşia Montană.
După 1948, minerii aurari trăiesc o mare tragedie. Aurul şi proprietăţile sunt confiscate. Minele sunt închise, şteampurile demolate şi dinamitate. A început împotriva lor o prigoană groaznică pentru a le lua ultimul gram de aur. Au urmat ani grei de chinuri, bătăi, schingiuiri, condamnări. Unii au pierit în închisori fiindcă au fost proprietari de mine de aur sau au avut o anumită orientare politică. Mulţi mineri au rămas traumatizaţi toată viaţa. În urma acestor măsuri criminale, majoritatea pleacă în Ţară pe diferite şantiere, să câştige o bucată de pâine. O parte din ei ajung la minele de uraniu din Munţii Bihorului, unde condiţiile de lucru au urmări grave asupra sănătăţii lor. Minerii din Apuseni erau întâlniţi peste tot în Ţară pe diferite şantiere.
În perioada 1948-1990, rezervele de minereu, producţia de minereu, aur şi argint, înregistrează creşteri importante. Pe baza planurilor anuale şi cincinale s-au executat volume deosebit de mari de lucrări de cercetare, deschidere, pregătire, transport, prelucrarea minereului. Vechile tehnologii de extracţie şi prelucrarea minereului au fost înlocuite în totalitate cu altele moderne. În anul 1948, se înfiinţează învăţământul profesional minier cu o durată de doi ani, absolvind cursurile până la 1954 peste 300 de elevi. Minerii beneficiază de locuinţe în blocuri, transport gratuit şi o masă caldă la intrarea în schimb. Personalul unităţii a crescut an de an ajungând până la o medie de 1200-1300 de persoane. Rezervele de minereu în 1990 asigurau producţia pe 50 de ani, fără să se mai execute alte lucrări de cercetare.
Roşienii au fost mineri şi tehnicieni de elită. În perioada 1972-1980 au dus faima mineritului din Roşia Montană până în Africa, lucrând ca specialişti la minele din Kenya, Algeria, Guineea şi Egipt. Au fost şi patrioţi înflăcăraţi, participând activ la marile evenimente istorice ale românilor transilvăneni.
În revoluţia de la 1848-1849, Simion Balint (1810-1880), preot şi protopop în Roşia Montană (ginere al preotului local Zachei Golgot), prefect al Legiunii Auraria şi Saline, luptă alături de Crăişorul Munţilor, Avram Iancu. Acestui mare bărbat şi patriot, prin adopţie fiu al Munţilor Apuseni şi al Roşiei Montane, minerii i-au dedicat un frumos cântec, care era nelipsit la diferite serbări şi petreceri: „Popa Balint ca paroh, / Peste Roşia ţine foc, / Ţine foc, ţine bătaie, / Pe duşmani pe toţi îi taie”.
O altă personalitate remarcabilă a fost minerul Mihăilă Gritta (1762-1832), care, cu profitul din aurul găsit în galeria ce-i poartă numele, a construit şapte biserici şi şapte şcoli confesionale pentru moţii Apusenilor.
Marele cărturar bucovinean Bogdan Petriceicu Haşdeu, în anul 1863 face o călătorie în Munţii Apuseni, inclusiv la Roşia Montană, unde a fost bine primit de Simion Balint. Cu acest prilej, a cunoscut-o pe frumoasa roşiancă Iulia Faliciu, nepoata Carolinei, soţia lui Balint, cu care se căsătoreşte la 10 iunie 1865. Bogăţia în aur a acestor meleaguri i-a inspirat cunoscutele versuri: „Aţi fost vreodată la Abrud?, / Acolo-s munţii o comoară, / Tot dă sălbatecul ciocan, / Zburând scântei ca din balaur, / Se sparge bietul bolovan, / Şi-atunci din el s-alege aur…”.
La Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, participă o delegaţie numeroasă de mineri, în frunte cu preotul Nicolae Cosma. Minerul Toma Cioara a fost ales în Sfatul Naţional Român.
După 1990, mineritul aurifer nu mai este susţinut financiar de stat. Investiţii nu se mai fac. Producţia de aur şi argint scade dramatic. Numărul minerilor se reduce an de an, ajungându-se în cele din urmă la 380 persoane. Mina Roşia Montană, cu o vechime multimilenară, se închide la 1 iunie 2006, fără niciun studiu de fezabilitate. În această perioadă, se închid toate minele metalifere din Ţară. România ajunge să nu mai producă niciun gram de aur.
Începând cu anul 1995, la Roşia Montană apar investitori străini, aşa-zişi „salvatori ai mineritului”, care primesc de la stat, pe sume de nimic, documentele tehnice şi economice privind zăcământul auro-argentifer. Perimetrul minier este concesionat pe 20 de ani societăţii canadiene „Roşia Montană Gold Corporation” (RMGC). Dacă s-ar realiza lucrările proiectate, se estimează obţinerea unei cantităţi de 218 milioane tone de minereu, din care s-ar extrage 330 tone aur şi 1.628 tone argint. Exploatarea, dacă se va face, se va face în 4 cariere de suprafaţă, cu o durată de 17 ani, prin care vor dispare localităţile Roşia Montană şi Corna. Minereul va fi prelucrat prin cianuraţie cu un consum de 0,8 kg cianură pe tona de minereu. În Roşia Montană, în 1884 de ani, nu s-a folosit cianura niciodată. Pe Valea Cornei se va construi un iaz de decantare care la bază are un dig cu înălţimea de 185 m, în spatele căruia se vor depozita peste 200 milioane tone de steril, impurificate cu cianură. În mijlocul Munţilor Apuseni va apare o zonă deşertică cu efecte imprevizibile asupra vieţii social-economice. Populaţia a fost momită cu sume fabuloase ca să-şi vândă proprietăţile şi să plece din zonă. Am asistat la o „deportare” masivă în secolele XX-XXI, la care statul a fost indiferent, parcă am fi o Ţară fără stăpân.
Proiectul minier întocmit de RMGC nu asigură o dezvoltare durabilă. Prin înfăptuirea lui se aduce atingere fiinţei noastre naţionale, prin distrugerea unui patrimoniu geologic, minier, istoric şi cultural, de valoare naţională şi universală, precum şi pierderea unei cantităţi uriaşe de aur şi argint.
Sunt multe posibilităţi de dezvoltare durabilă, însă trebuie să fie interes şi preocupare de la nivel naţional şi până la cel local.
Consider că „Afacerea Roşia Montană”, cum o numeşte şi o analizează jurnalistul Mihai Goţiu, ar trebui luată în seamă de unele instituţii abilitate ale Statului Român.

Închei aceste rânduri cu urarea:
„LA MULŢI ANI, ROŞIA MONTANĂ!”.
(vezi mai multe pe www.taraiancului.ro)