CINE VREA SĂ NE DESCURAJEZE?

Suntem printre oraşele privilegiate, care au un patron spiritual, şi nu unul oarecare, ci pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, învingătorul balaurului. De aceea, după 1989, un grup de oameni inimoşi de la Fundaţia „Mihai Viteazul” au venit cu ideea de a se sărbători anual, începând cu 23 aprilie 1991, Zilele oraşului. Activităţi culturale, expoziţii, concursuri sportive aveau să marcheze evenimentul ajuns acum la ediţia a XXIV-a.
Normal, când sărbătoreşti numele cuiva, te aduni cu toată familia în jurul unei mese mai bogate ca de obicei, îţi găteşti trupul, dar mai ales sufletul şi te bucuri împreună cu cei dragi. Ei bine, la noi în oraş nu e aşa. Noi, românii, suntem puşi, an de an, mai la colţul mesei, cu intenţia vizibilă de a fi băgaţi sub masă, dacă se poate. Faptul ce confirmă, şi anul acesta, afirmaţia de mai sus îl constituie programarea activităţilor culturale româneşti pe „frumoasa” scenă montată în spatele Muzeului Secuiesc. Formaţiile de dansuri populare româneşti de la Covasna, Întorsura-Buzăului şi Topliţa, având dansatori şi un repertoriu de excepţie, au fost nevoite să evolueze într-un spaţiu total impropriu, ferit de privirile oamenilor şi cu nişte organizatori sau prezentatori care vorbeau o limbă română deplorabilă. La aceasta se adaugă şi faptul că Ansamblul „Dumbrava” din Bârseşti, judeţul Vrancea, o minunată formaţie de dansuri populare, a fost refuzat, fără motiv, de a face parte din modestul program al comunităţii româneşti. Pe scena din centru, din faţa Magazinului „Şugaş”, au evoluat chipurile copiii (asta a fost explicaţia), deşi am văzut personal evoluând acolo oameni maturi, dar… nu români.
În centru, au evoluat chiar pe scena mare din faţa Prefecturii nu ştiu ce formaţii româneşti sau Ştefan Bănică junior, ca şi când valorile noastre naţionale ar fi fost reprezentate de către aceştia şi nu de către frumoşii tineri îmbrăcaţi în costume populare care au adus cu ei adevăratele valori spirituale ale României.
N-am înţeles niciodată, de-a lungul celor 24 de ediţii ale Zilelor oraşului, de ce nu avem şi noi câţiva reprezentanţi care să hotărască cine, unde şi în ce condiţii evoluează formaţiile româneşti? De ce ni se pune pumnul în gură şi trebuie să executăm ceea ce ni se impune, să acceptăm ceea ce ni se dă? Noi nu suntem cetăţeni ai acestei urbe, plătitori ai aceloraşi taxe şi impozite ca şi ceilalţi locuitori ai oraşului…?! De ce nu se poate crea un grup de iniţiativă la fel ca pentru organizarea Zilei de 1 Decembrie?
Întrebări retorice la care noi avem, însă, răspuns: se doreşte descurajarea participanţilor români la orice activitate, în aşa fel încât în anii următori aceştia să renunţe a se mai prezenta. În felul acesta, „Zilele oraşului Sfântu-Gheorghe” devine încet, încet o manifestare strict secuiască, ce demonstrează cine face legea în aceste ţinuturi. Eventual, se mai fac mici privilegii cozilor de topor care promovează mult-trâmbiţatul „multiculturalism” acelor struţo-cămile prin care se încearcă legitimarea aşa-zisei autonomii.
Considerăm această atitudine ca fiind o umilire a populaţiei româneşti de Zilele oraşului, care se adaugă interzicerii mascate a românilor de a mai avea reprezentanţi la atribuirea premiului PRO URBE. Cum s-ar simţi oare concetăţenii noştri dacă ar fi repartizaţi să-şi prezinte dansurile populare în spatele Muzeului Carpaţilor Răsăriteni sau… al Muzeului Spiritualităţii Româneşti?!
Propunem iluştrilor organizatori ai Zilelor oraşului ca anul următor să trimită formaţiile şi soliştii români care până acum au spart plămânii celor din centrul urbei exact în spatele Muzeului Secuiesc. Admiratorii acestora vor găsi acolo loc suficient, cocoţaţi eventual pe dealul din faţa scenei, iar purtătorii adevăratelor valori spirituale româneşti să evolueze cu demnitate acolo unde le este locul: în centrul oraşului, sub privirile oamenilor de bine veniţi să se bucure de Zilele oraşului lor.
„Nu mor caii când vor câinii”, spune un vechi proverb românesc. Aşa că, la următoarea ediţie, nu vom mai accepta, sub nicio formă, „scenele din spate” şi nu vom mai putea fi puşi în faţa faptului împlinit, domnilor organizatori!
Şi încă o precizare: poate că atunci când „veţi da cezarului ce-i al cezarului”, şi cerul va fi mai îngăduitor cu domniile voastre! Poate că atunci nu ne vom mai uita disperaţi după o rază de soare…
Un localnic dezamăgit, plătitor şi el de taxe şi impozite,
prof. Rodica Pârvan

Categorie: