Colinda cerbilor - o parabolă a înstrăinării

Motto: „Cel uncheş bătrân / El că şi-o avut / Nouă fiuşori…”

M-am gândit să scriu aici, la rubrica „Tradiţii”, în primul articol din anul 2020, câteva gânduri despre o colindă cu totul specială în cadrul folclorului românesc din Transilvania: Colinda cerbilor, cunoscută şi sub denumirea generică de Colinda fiilor vânători preschimbaţi în cerbi. Am considerat că ar fi bine să aştern aceste rânduri atât ca o cuvenită „aşezare” a timpului îndumnezeit, imuabil, peste timpul nostru profan, atât de grăbit şi schimbător, cât şi ca o continuare firească a consideraţiilor generale despre colinde, colindat şi colindători, pe care le-am prezentat în penultimul număr pe anul 2019 (Constantin Secară, În aşteptarea Naşterii Domnului. Colinde, colindat şi colindători, în „Condeiul ardelean”, Anul XIV, Serie Nouă, nr. 392 (427), 13-26 decembrie 2019, p. 13, articol accesibil şi online la adresa http://www.condeiulardelean.ro/articol/asteptarea-nasterii-domnului-coli...).

„A fost odată ca niciodată”. O poveste muzicală

Cea mai veche atestare a colindei fiilor vânători preschimbaţi în cerbi o datorăm compozitorului şi folcloristului Bartok Bela (1881-1945). În luna aprilie 1914, el a realizat, împreună cu soţia sa, Marta, o importantă campanie de culegeri folclorice în comitatul Mureş-Turda, în satele româneşti de pe Valea Mureşului, în apropiere de Deda (Vătava şi Dumbrava), de pe Valea Gurghiului şi din bazinul acestui râu (Idicel, Ibăneşti, Hodac, Orşova) şi de pe Valea Beicii (Comori şi Urisiu de Sus), culegând, din toate aceste localităţi, un număr de 289 melodii româneşti, la care s-au adăugat 172 melodii maghiare culese din satele de pe Valea Nirajului şi Valea Hodoşei. Coborând apoi în satele din jurul oraşului Târgu-Mureş, cei doi soţi au întregit colecţia, ajungând, la finalul campaniei, la un număr total de 559 piese muzicale folclorice, dintre care 386 româneşti şi 173 maghiare (cf. Francisc Laszlo, Bela Bartok şi lumea noastră. Aşa cum a fost, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 58).
Două dintre colindele româneşti înregistrate de Bartok Bela, în aprilie 1914, din zona Mureşului („Cel uncheş bătrân…”, cules la Urisiu de Sus, şi „Doi uncheş(i) bătrân(i)…”, cules la Idicel), au stat la baza uneia dintre cele mai emblematice creaţii ale compozitorului, Cantata profana (compusă în anul 1930, cu premiera la Londra, în 1934), lucrare ce poartă subtitlul Cei nouă cerbi năzdrăvani. Variante ale acestei balade fantastice, care s-a „metamorfozat” (prin transfer de funcţionalitate) în colind, au mai fost ulterior găsite şi în alte zone transilvane: Ruja, judeţul Sibiu (culegător Ilarion Cocişiu, iunie 1940), Zagon, judeţul Covasna (culegător Ioan R. Nicola, mai 1955), Măgina, judeţul Alba (culegător Ioan R. Nicola, martie 1956), Urisiu de Sus, judeţul Mureş (culegător Virgil Medan, aprilie 1963 şi septembrie 1976) şi Leorinţi-Rădeşti, judeţul Alba (culegător Ioan R. Nicola, iulie 1968). În anul 1980, muzicologul Laszlo Francisc a întreprins o cercetare în unele sate româneşti din judeţul Mureş, cu intenţia de a detecta urmele acestui colind, înregistrat în premieră de Bartok Bela, identificând încă trei variante (cf. Laszlo Ferenc, Bartok Bela. Studii, comunicări, eseuri, Bucureşti, Editura Kriterion, 1985, p. 301-311).
În privinţa textului folcloric care a stat la baza acestei creaţii, el a fost clasificat de Monica Brătulescu sub titulatura generică „Vânătorii preschimbaţi în cerbi” şi rezumat astfel: „Nouă (sau trei, în cazul variantei din Zagon, Covasna - n.n.) vânători, fiii unui unchiaş, sunt transformaţi în cerbi, uneori fiindcă au băut din urma unui cerb mare, alteori prin intervenţia lui Dumnezeu. Unchiaşul roagă în zadar pe fiii săi, deveniţi cerbi, să revină acasă” (Monica Brătulescu, Colinda românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 216). Conţinutul ideatic al acestei capodopere a culturii tradiţionale româneşti exprimă acea bogăţie inepuizabilă pe care o oferă marile mituri ale umanităţii. Exegeţii au interpretat-o fie ca pe o întruchipare artistică a unui rit de iniţiere după vârsta de pubertate, fie ca pe o parabolă despre incompatibilitatea dintre natural şi cultural, fie ca pe un imn al libertăţii care nu poate fi dobândită decât cu preţul unor sacrificii capitale, iremediabile. Nu în ultimul rând, complexitatea ideatică a textului poate să releve unele trimiteri care privesc etnogeneza Neamului Românesc sau analogii cu realităţile contemporane ale înstrăinării.

„Colindă de dor de-acasă” O actualizare cinematografică

Sâmbătă, 21 decembrie 2019, sala de cinema „Horia Bernea” din Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti a găzduit un eveniment de excepţie: lansarea celor două filme, Colinda cerbilor şi Colindă de dor de-acasă, realizate de Viorel Costea după o idee de Ioan Bocşa, cu participarea extraordinară a acestui mare interpret, etnomuzicolog şi dascăl de excepţie român transilvănean. În prezentarea anterioară proiecţiei, maestrul Ioan Bocşa a menţionat, printre altele, caracterul de unicat al acestei colinde şi legătura textului ei cu înstrăinarea şi cu ruperea din rădăcini a Românilor, în contemporaneitate. Cele două variante, colinda filmată şi filmul cu simboluri derivate din textul acestei colinde, exprimă, prin mijloacele artei cinematografice, această „rupere din rădăcini” a tinerilor care-şi caută, pe alte meleaguri, împlinirea. Regizorul Viorel Costea a reiterat, la rândul său, actualitatea dureroasă a temei centrale a celor două filme: înstrăinarea, ruperea copiilor de părinţi, reprezentând latura afectivă care a stat la baza realizării lor.
Colinda interpretată de maestrul Ioan Bocşa, culeasă de el în anii ’80, reprezintă un stil poetic şi melodic arhaic, o expresie a spiritualităţii populare româneşti de aleasă elevaţie: „Doi boieri bătrânii / Ei că şi-or avutu / Nouă fiişorii / Şi-or fost tăţi ficiorii / Până i-o crescutu / Ţâţă nu le-o datu / Şi nu i-o-nvăţatu / Nici cu coasa-n râtu / Nici cu plugu-n câmpu / Făr’ i-o blăstămatu / Ca ei să facă / Din nouă ficiorii / Nouă cerbişorii / Crăciun o vinitu / Cel dor de-i ajunsu / Şi ei i-o chematu: / „Haideţi, fii acasă / Că măicuţa voastră / Cu dor vă aşteaptă / Că azi îi Ajunu’ / Şi mâne-i Crăciunu.” / Da ei le-o răspunsu: / „Drag tăicuţu nostru / Du-te tu acasă / La măicuţa noastră / Să vă hie haznă / Chicioare de cerbu / Peste prag nu trecu / Şi-n’ călcă-n cenuşe / Da călcăm pe frunză / Şi coarne de cerbu / Pe uşă nu-nchepu / Şi buză de cerbu / În păhar nu-nchepu / Buzuţăle noastre / Nu-nchep în păhare / Căci beu din izvoare”.

„Dragi fiuţii mei / Haideţi voi acasă…” O poveste cu final trist

Astăzi, fiii rătăcitori ai Neamului Românesc s-au dezrădăcinat, pornind într-o bejenie care pare fără sfârşit, într-o rătăcire ca un blestem, precum Poporul Iudeu în cei 40 de ani din pustie. Exodul Românilor a început imediat după 1990, dar s-a accentuat după 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană. Apogeul a fost atins, însă, în ultima decadă, atunci când, în 2010, după reducerea cu 25 până la 40 la sută a salariilor profesorilor, medicilor, poliţiştilor, pompierilor şi ale altor categorii de bugetari, preşedintele-jucător de atunci, cunoscut de curând şi cu numele operativ „Petrov”, i-a „somat” public, într-o manieră vulgară şi agresivă, pe toţi cei nemulţumiţi, „să plece la cules de căpşuni în Spania”; tot atunci, acelaşi „degustător avizat” al licorilor de 40% vol. (învechite minimum 3 ani în butoaie de stejar), după tăierea indemnizaţiilor pentru creşterea copiilor, afirma, cu tupeu, că „ţara nu e compusă numai din mămicuţe şi bebeluşi”. Desfiinţarea locurilor de muncă, şomajul, sărăcia şi lipsurile materiale i-au determinat imediat pe Români să-şi „ia lumea în cap”; atunci ei şi-au „tăiat rădăcinile” şi au plecat unde au văzut cu ochii, sperând la o viaţă mai bună, trăită cumsecade, într-o lume normală. Satele au devenit din ce în ce mai sărace, din ce în ce mai pustii, cu bătrâni aşteptându-şi zadarnic fiii şi fiicele, cu copii topindu-se şi stingându-se de dorul părinţilor şi al fraţilor mai mari. Atunci a început „metamorfoza” ireversibilă a Românilor plecaţi departe de Ţară. Din păcate, acum, după un deceniu, se pare că România va fi confruntată cu aceleaşi probleme, amplificate: tăieri şi plafonări ale salariilor, neacordarea majorărilor pensiilor şi a alocaţiilor pentru copii, subfinanţarea învăţământului şi sănătăţii etc.. Din aceste motive (şi din multe altele, pe care nu le dezvolt aici), atât în anul în care am păşit, cât şi în cei care vor urma, vor mai fi din ce în ce mai mulţi „Români rătăcitori”, care nu se vor mai întoarce niciodată la rădăcini, metamorfozaţi şi îndepărtaţi de origini, asemănându-se cu cei nouă fii preschimbaţi în cerbi. Şi atunci, doar Bunul Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu acest popor, pe care L-a zidit să locuiască în acest „pământ numit România” (Nichita Stănescu) şi cu Românii care vor mai rămâne aici, „la obârşie, la izvor” (Lucian Blaga)!
Vă îndemn la o bună cumpănire şi la o dreaptă socotinţă asupra vieţii şi vă dau întâlnire, tot aici, la rubrica „Tradiţii”, numai în „Condeiul ardelean”! Şi, nu uitaţi: „Tradiţia este în noi, Tradiţia suntem noi!”.

Categorie: