Compătimirea - sublimă Taină creştină!

Dacă trăim tragedia celuilalt, atunci îi urmăm lui Hristos. E creştineşte să tresărim şi să compătimim starea semenului de lângă noi ce se află răstignit pe crucea suferinţei.
Dacă ne preocupăm strict de ale noastre, îi slujim lui mamona şi ferecaţi stăm în temniţa egoismului fără măcar a şti pericolul. Compătimirea este o stare a sufletelor creştine alese. Scriitorul ortodox rus Feodor Dostoievski s-a aplecat toată viaţa asupra acestei grave teme.
Acest sentiment profund al slujirii necondiţionate are darul de a anula timpul, de a-l transfigura în veşnicie. Ştim cu toţii că atunci când ne aflăm pe o masă de operaţie şi medicul sau asistenta ne spun un cuvânt bun, acel cuvânt e mai ceva ca un medicament şi cu ajutorul lui alungă toată spaima din sufletul bolnavului. Mai mult, acel timp petrecut în suferinţă este ca o pregustare a veşniciei.
Sentimentul altruist al compătimirii şi delicateţei faţă de aproapele atinge cote înalte şi zguduitoare (apropiate de Evanghelie) în opera Mizerabilii a lui Victor Hugo şi în Idiotul şi Fraţii Karamazov, romane celebre ale lui Dostoievski.
Aşa ne explicăm evlavia creştinilor către sfinţi şi veneraţia către Domnul Hristos.
Apoi îmi vin în minte vindecările Sfântului Ioan Rusul. Intervenţiile Sfântului Ioan Rusul în tratarea suferinţelor cauzate de boli impresionează până la lacrimi. De ce?
Fiindcă este aşa de totală atenţia şi iubirea sfântului pentru oamenii care se află în agonie, pe crucea aceasta a suferinţei, încât gestul său de o cucernicie înălţătoare deschide calea către Înviere a celor vindecaţi miraculos.
Iată un caz plin de compătimire al Sfântului Ioan Rusul:

La Spitalul de boli canceroase „Sfântul Sava”
- 1978 -

La marele Spital „Sfântul Sava” din Atena o mamă se luptă cu marele duşman al omenirii - cancerul. Boala, însă, învinge. Doctorii îi înştiinţează pe copiii dânsei să vină să o ia.
«Nu vă mai chinuiţi la alt spital, mama voastră nu mai are speranţe de viaţă, li s-a spus. Luaţi-o şi duceţi-o acasă. Dacă moare aici o să vă chinuiţi mai mult, căci trebuie făcute multe acte şi sunt multe proceduri.» Copiii, cinci fraţi din oraşul Kavalei, s-au adunat la aflarea veştii în jurul mamei şi plâng. Pentru mama lor, bătălia pentru viaţă era pierdută. Cea care le dăduse viaţă urma acum să moară.
În acele momente, prin faţa salonului lor trece o doamnă necunoscută. A văzut scena şi a înţeles.
«Mama voastră este, copii? Ascultaţi-mă, nu mai plângeţi, deasupra doctorilor şi a ştiinţei este Dumnezeu, cu Sfinţii Săi. Omeneşte aţi făcut tot ceea ce se putea face. Am fost să mă închin la Biserica Sfântului Ioan Rusul din insula Evvia, unde se păstrează sfintele moaşte întregi. Am luat puţin mir din candela Sfântului să ung cu el pe o rudă de-a mea care este internată aici, în spital. O să ung cu el şi pe mama voastră şi… cum o vrea Dumnezeu.»
Cât de mult valorează într-adevăr, pentru omul de lângă noi care suferă, care plânge, care este îndurerat, să-i spui câteva cuvinte, să-i arăţi puţină compătimire. Chiar şi numai să stai alături de el, în durerea lui, fără să spui nimic, şi aceasta îi dă curaj şi nădejde celui ce suferă.
Cu puţină vată înmuiată în mir, doamna necunoscută a făcut semnul Sfintei Cruci pe fruntea bolnavei şi a plecat (învăţătura Bisericii aceasta este: puterea tămăduitoare a lui Hristos se transmite prin sfintele vase şi obiecte de cult, prin sfintele moaşte, prin mir, prin apa sfinţită…).
Chiar dacă acest mod de trecere a energiilor necreate, nemateriale ale lui Dumnezeu în trupurile şi în sufletele noastre ni se pare simplu, smerit, trebuie să fim ferm convinşi că nu suntem nici vrednici şi nici în stare a cere să vină să ne vindece Însuşi Hristos sau unul din sfinţii Lui, ci Îi cerem să ne trimită puterea Lui de vindecare în cel mai simplu mod. Şi, mai ales, să credem că acolo, în Sfântul Potir, sub chipul simplu al pâinii şi al vinului, avem însuşii Trupul şi Sângele lui Hristos. Dar să ne întoarcem la întâmplarea noastră.
După puţin timp, bolnava a deschis ochii, şi-a văzut copiii plângând şi a făcut un semn să se apropie careva dintre ei. Vine lângă ea fata cea mai mare şi mama îi şopteşte:
- De ce copiii mei, plângeţi aşa?
- Mămico, de atâtea zile nu ne-ai mai văzut şi ne întrebi de ce plângem?
- Ei, copilul meu, acum puţin timp a venit aici un militar, mi-a spus că-l chemă Ioan Rusul. A făcut semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea şi mi-a spus că «o să mă reîntorc la viaţă».
În ciuda cumplitei boli «incurabile», mama s-a făcut bine. Acum trăieşte împreună cu copiii şi nepoţii ei, aşa precum a vrut Dumnezeu şi Sfântul Său.
Îmi stăruie în minte, gestul plin de compătimire care l-a făcut Simon Cireneul, care nu a ezitat nicio clipă şi a dus Crucea Domnului; deşi ar fi fost îndreptăţit să nu o facă, deoarece era obosit, doar venea de la sapă din ţarină. Dar a sărit în ajutor, a simţit cu sufletul, că Mântuitorul… cu firea omenească era la ananghie; ar fi fost foarte probabil să aibă o primă sincopă de leşin, de încetinire a bătăilor inimii (chiar oprire), doar fusese bătut de o cohortă formată din 60 de bătăuşi profesionişti. Dar Simon l-a scos la liman. Foarte înălţător şi transfigurator este momentul acesta din Sfânta Evanghelie.

Imn pentru păstorii mioritici români

Când intrăm sub acoperământul sacru al codrului, ne trezim, ca prin minune, pe acel „picior de plai” despre care vorbeşte capodopera noastră naţională Mioriţa; dar mai cu seamă atunci când ajungem în prima poiană ne apare în minte ciobanul cu turma sa. Simţim că ni se deschide aievea uşa veşniciei. Gândul acesta virtual şi înţeles ca o taină, ne este un însoţitor plin de lumină către piscurile munţilor.
Un lucru este, însă, cert: în liniştea pădurii ciobanul român a urmat cu sfinţenie şi s-a identificat cu Păstorul din Evanghelie. Condiţiile, uneori cumplit de aspre, alteori de o blândeţe paradisiacă, fac din munte, pentru păstorul român, Crucea de pe care îl mărturiseşte pe Domnul Hristos (Dumnezeu Cuvântul).
Ruperea de lume şi îmbrăcarea cu mantia smereniei, este pentru veghetorii muntelui o ocazie unică pentru întărirea mărturisirii şi a împărtăşirii din frumuseţea Creaţiei. În fond, fără smerenie şi seriozitate maximală nu se poate trăi şi priveghea pe munte. O dovedesc toţi monahii şi monahiile care bine vieţuiesc în sfânta „pustie” a Carpaţilor. Ştim că s-a spus aşa de frumos… că pentru români, Carpaţii sunt Catedrala liniştii în care fac comuniune la săvârşirea Sinaxei (Liturghiei cosmice), participând astfel la întâlnirea cu Unul Dumnezeu şi întreaga Sa Creaţie.
Acolo, pe „vârf de plai”, ciobanul mioritic înţelege profund învăţătura Cuviosului Sisoe cel Mare, care astfel grăieşte: „Din orice direcţie ar veni ispita asupra omului, el trebuie să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi să se supună deplin voii Lui, şi să recunoască ispita care a venit asupra lui ca plată a păcatelor sale. Iar dacă ceva bun i se întâmplă omului, atunci el trebuie să recunoască că aceea a fost din pricina marii milostiviri şi Purtării de Grijă a lui Dumnezeu”.
De aceea a dăruit şi divinitatea dreptate şi unitate românilor în Decembrie 1918, fiindcă smeriţii şi nevoitorii Neamului au primit toate suferinţele şi nedreptăţile ca din mâna Domnului şi ca pe o plată a păcatelor săvârşite de către noi toţi.
Se minimalizează, credem noi, rolul lucrătorilor pământului şi al păstorilor din munţi la săvârşirea Marii Uniri din 1918. Aducem în sprijin analiza raţională şi biblică a Sfântului Nicolae Velimirovici al Serbiei, ce o face, referindu-se la impactul intrării României în primul război mondial:
„România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să câştige, iar nu pentru dreptate şi pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş, care i-a ocupat şi capitala. Asta s-a întâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii aliatului ei, Serbia” (Războiul şi Biblia, Editura Sofia, Bucureşti, 2010, p. 175).
Românii au rezistat în Carpaţi, fiindcă păstorii au lăsat lumea, s-au urcat pe creste, s-au apropiat de Ziditor, care ne-a salvat din cumplitele vitregii ale vremii.
Fiindcă acelaşi Sfânt Sisoe cel Mare spune mai departe: „Dacă voieşti să placi lui Dumnezeu, părăseşte lumea, rupe-te de pământ, lasă la o parte zidirea, apropie-te de Ziditorul cu lacrimi şi cu rugăciune, şi aşa vei afla odihnă şi în veacul acesta şi în cel ce va să vie”.
Actul transhumanţei instituit de păstorii mioritici a universalizat românitatea, făcând-o astfel cunoscută în munţii Balcanilor până în vechea Eladă şi mai departe până în Apeninii Italiei cei înrudiţi cu Munţi Carpaţi.
De aceea, tăria unui Neam nu stă în dreptul forţei, nici în personalităţile istorice; tăria e „poporul pătimitor şi iubitor de osteneală”. Şi aceşti păstori ai munţilor care primesc tăria vie a pietrei şi luminii carpatine sunt o pildă care nu trebuie s-o ignorăm de voim să nu fim înghiţiţi de valurile apocaliptice ale istoriei.

Categorie: