Constantin Brâncuşi - o artă dedicată abstracţiunii

O gândire orientată spre abstract, cu scopul de a creea ceva nou, se educă. Aceasta se formează în timp, bazându-se pe mult studiu şi exerciţiu. Mulţi artişti, de-a lungul istoriei, au mărturisit că au învăţat întâi să deseneze imitând cât mai fidel natura ori obiectul reprezentat şi că doar o astfel de performanţă poate educa o gândire care să surprindă esenţialul, creând un produs abstract. Cu precădere în rândul artiştilor, o gândire educată să surprindă esenţa lucrurilor, este indispensabilă mai ales în arta zilelor noastre, când abstractizarea este căutată. De la complex la tot mai simplu, pare a fi deviza.
Pus în raport cu concretul, care corespunde modurilor realităţii, abstractul aparţine spaţiului conceptual şi transformă concretul. Teritoriul concretului este mai vast decât al abstractului, mai simplu şi mai uşor explicabil. Din înţelegerea sensului concretului putem extrage semnificaţia abstractului. O reducere la esenţial, o stabilire a priorităţilor, este o nevoie a fiinţei umane, aplicabilă pe toate laturile vieţii. La fel este şi în artă. Ajungi la concluzia că esenţa e totul şi că lucrurile simple sunt de fapt cele mai complexe. Este, poate, un mod de a pune ordine în lucruri.

O personalitate artistică completată de o gândire filosofică

Arta brâncuşiană presupune nu numai o coborâre spre originile comune şi sensurile simbolice primordiale, dar totdeauna şi o ridicare spre ceea ce se află implicat în aceasta, ca ontologie şi filosofie a formei estetice. Intervalul 1907-1910 e cel în care au apărut temele fundamentale ale creaţiei brâncuşiene. Anul 1910 a fost rodnic şi a început cu ciclul Păsărilor, al Muzelor adormite, care pun problema ovoidului cu toate dezvoltările ulterioare şi implicaţiile metaforice, până se va ajunge la forma absolută a Începutului lumii. A pornit şi ciclul Domnişoara Pogany, din care va realiza 11 variante în perioada 1910-1933.
„Arta nu e o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată, în singura realitate valabilă.” (Brâncuşi)

Componenta neoplatonică a gândirii brâncuşiene

Opera sculptorului ne-a atras atenţia asupra curentului de gândire platonic care i-a hrănit substanţa. „Locul comun a lui Brâncuşi «neoplatonic fără ca el însuşi să-şi dea seama de asta», va trebui de acum corectat, căci Brâncuşi a fost pe deplin conştient asupra acestui fundament spiritual al unora dintre operele sale. El deţinea scrierile lui Platon şi cunoştea elemente ale tradiţiei esoteric neoplatonice.” (Friedrich Teja Bach)
E cunoscută împrejurarea conform căreia sculptorul nu dezvăluia cu bucurie semnificaţia operelor sale. Această stare a ocultării înţelesului lor pare să se fi extins şi asupra raporturilor pe care le întreţinea cu gândirea şi textele lui Platon. Chiar dincolo de semnificaţia oricărui text, un anume segment al iconografiei lui Brâncuşi pledează în acest sens: sculpturile intitulate Platon, Socrate, Cupele lui Socrate, seria Muzelor adormite, variante ale lucrărilor Prometeu şi, prin extensie, seria ovoidelor, toate stau mărturie pentru acest filon clasic al inspiraţiei. Dar nu densitatea mărturiilor e relevantă, ci simpla lor existenţă. A şti că Brâncuşi a parcurs texte platonice e suficient pentru a putea postula că a citit un anume text, de vreme ce semnificaţia unor opere se constituie în oglinda semnificaţiei textului, cum e cazul Cuminţeniei pământului şi a Sărutului, opere ce preiau semnificaţia unui fragment al dialogului platonic Banchetul.

Reducerea la esenţă

Dacă misiunea artei, spunea Panofsky, ar fi adevărul în sensul ideilor, ceea ce ar însemna că intră oarecum în concurenţă cu cunoaşterea raţională, atunci ar rezulta că rostul artei este să reducă universul vizibil la forme generale. La fel credea şi Brâncuşi, iar acest lucru reiese din unul dintre multele aforisme pe care ni le-a lăsat şi care sună astfel: „Arta nu reprezintă ideile, ea le dă fiinţă. O adevărată operă de artă se naşte pe de-a-ntregul în afara raţiunii căci ea e raţiunea însăşi”. El extrăgea elementele figurative care stânjeneau forma plastic şi îşi urma drumul până când, prin puritatea sa, forma ajungea să fie expresia unei idei pure. Nu era vorba despre o abstracţie geometrică sau lirică, ci de apropierea de idea platonică.
Brâncuşi a forţat timpul să lucreze în favoarea formei. A făcut, probabil intenţionat, necunoscută cauza formală a complexului. A încercat să dezlege ceva care a fost gândit de la început să fie şi să rămână o enigmă. Cu Brâncuşi revenim la ecuaţia creativă obsedantă pentru paradigma spirit-natură-Dumnezeu. Prin fondul creaţiei sale, devine creatorul unor începuturi de forme. Forma se identifică, la el, esenţei. Opera sculpturală brâncuşiană merge constant pe aceeaşi fixare romantică a naturii pe o direcţie spirituală şi pe natura conceptului ca o individualitate conferită principiului pur spiritual. Dacă ne propunem să înţelegem arta în mod heideggerian ca locuire, observăm că Brâncuşi nu urmează decât înscrierea organică a naturii în natură, a naturalului în natural.

Brâncuşi şi metoda fenomenologică

Indiferent de domeniul în care sunt săvârşite actele şi gesturile umane fundamentale, ele ating planul chintesenţial al filosofiei. Cum a înţeles Brâncuşi să facă filosofie implicit ne-a spus chiar el, într-unul din cele mai tulburătoare aforisme ale sale: „Muncind asupra pietrei descoperi spiritul tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe”. Temele fundamentale ale acestei filosofii sunt realul, viaţa şi arta.
Dacă orice operă e rezultatul unei ontologii aplicate, un stil presupune fidelitatea artistului faţă de o anumită ontologie. Referitor la aforismele lui Brâncuşi, viziunea cuprinsă în ele include o ontologie perfect rezonantă cu cea fenomenologică. Brâncuşi a fost cel dintâi care a aplicat metoda fenomenologică în creaţia artistică. Din perspectivă filosofică aceasta este mutaţia pe care a realizat-o în istoria artei. Ca sculptor, nu numai că a pus în paranteză partea concretă a lucrurilor, ci a operat asupra corpului lor, separând şi dezvăluind esenţa ascunsă de fenomenele ascunzătoare. Pe această cale a putut spune: „Eu nu creez păsări, ci zboruri”.
Înlăturarea unor părţi dintr-un bloc material spre a propulsa în universul formelor alte forme noi, nu e o acţiune insolită, caracteristică sculpturii moderne. Artistul modern, spre deosebire de cel clasic, nu mai respectă formele naturii, ci vizează direct interiorul obiectelor.
„Am ajuns să scot din bronz, din lemn şi din marmură acel diamant ascuns - esenţialul. Naturaleţea în sculptură constă în căutarea esenţelor ascunse în material, şi nu în reproducerea fotografică a aparenţelor exterioare”, spunea sculptorul. Atingerea esenţei nu e o întreprindere uşoară, dimpotrivă, acest ţel pretinde o stare continuă de trezire, de căutare, în care conştiinţa se defineşte drept intenţionalitate. Ca într-o reducţie fenomenologică, obiectele nu mai sunt percepute de artist cu determinaţiile lor naturale, ci aşa cum le vede - obiecte ale conştiinţei sale. Ce poate rămâne dintr-o pasăre în urma unei reducţii fenomenologice? Brâncuşi răspunde, printr-un aforism: „Măiastra! Ea se zbate aprig ca toate ce am realizat până astăzi, să se înalţe spre ceruri”.
Reprezentarea zborului pur şi simplu, a ideii de zbor, e efectul celei de-a doua etape a metodei, a reducţiei eidetice, în urma căreia conştiinţa ajunge să capteze esenţa obiectului. „Eu nu doresc să reprezint nicio pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul… Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului.” Pentru Brâncuşi reducţia eidetică e acţiunea modelării ca atare. Ne putem da seama ce înseamnă la Brâncuşi căutarea formelor esenţiale după ceea ce Jianu a numit ciclurile, un ciclu constând în reluarea aceleiaşi teme în nenumărate variante. Deşi sunt mai multe asemenea cicluri, Jianu se referă în special la trei: ciclul ovoidului, al sărutului şi al măiastrei. Număr record de variante (29) s-a înregistrat pe seama păsării, Domnişoara Pogany cunoaşte 20 de forme, iar Sărutul 10.
Realul e invocat de artistul-filosof în corelaţie cu simplitatea şi cu esenţa. După spusele sculptorului, „simplitatea nu e un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor”. În concepţia fenomenologică, lucrurile sunt accesibile omului numai în calitate de corelate ale conştiinţei. Sensul există numai pentru conştiinţă, prin acţiunea de intuire a esenţei. Brâncuşi face un efort de sinteză impresionant în căutarea formei magice, arhetipale. Cu mintea îndreptată spre un viitor îndepărtat, Brâncuşi nu se sfieşte să întrevadă vremea când oamenii, conştienţi de frumosul universal ce sălăşluieşte în toate, nu vor mai avea nevoie de arte pentru a-şi satisface exigenţele estetice. Mişcările moderne încearcă să taie drum spre absolut. A trăi întru absolut înseamnă a te stiliza lăuntric, a accepta o convenţie. A crea întru absolut înseamnă a crea anonim, a fi impersonal.
Pentru Brâncuşi, lumea nu mai are taine. A descoperit cele patru-cinci motive care o regizează, chei ale aurorei metafizice: sfera, oul, inelul, urcuşul şi pasărea. Toată viaţa sa Brâncuşi a fost acţionat de această pasăre, acest ou, acest cocoş, şi de fiecare dată distrugea opera precedentă, ca să celebreze versiunea adevărată. O formă a lui Brâncuşi exprimă o infinitate de forme. O marmură de Brâncuşi e o marmură vie. Ea are acea misterioasă expresivitate. Se produce o fascinaţie reciprocă între creator şi operă. Aşa e portretul Domnişoarei Pogany - umanitatea ei singulară, specificul ei corporal se rezolvă într-un oval de mare duioşie şi o volută arcuire evocă fluiditatea lebedei. Artă de intens lirism, arta cea mai platoniciană, este idealitatea coloanei - statuia abstractă a omului, imaginea proporţiei, arhetipul geometric al corpului uman. Filosofia lui Platon şi coloana grecească sunt concepţii surori.
Opera lui Brâncuşi înseamnă desăvârirea unui întreg complex sculptural. El a rezumat în sculptura sa ceea ce câteva generaţii de sculptori ar fi putut da în mod succesiv. Măsură a nesfârşitului şi nemuririi, opera sa nu seamănă cu o alta. Ea e un punct de plecare ca niciunul altul şi pasul pe un pământ nou, pe un nou univers al cugetării, de percepţie şi simţire. Opera lui Brâncuşi e o cosmogonie. Dar ceea ce am prezentat până acum este inevitabil lacunar având în vedere complexiatatea operei şi complexiatatea omului-artist. Deşi trebuie să mă opresc acum, îmi dau seama că sunt multe aspecte asupra cărora va trebui să revin pentru a acoperi cât mai bine această complexitate.

Categorie: