Contra ideologiei ardelenismului

I.
Ardealul, în denumirea sa franţuzească veche, Vlaquia Tran Siuana (cf. Codex Latinus Parisinus, secolul al XIV-lea) sau, eliminând din denumire componanta etnică dominantă pentru a mistifica adevărul sub denumirea simplificată (de cancelarie) Transilvania, e spaţiul din interiorul arcului carpatic, extins în referirile simbolice şi lipsite de rigoare (sau doar anacronice) şi asupra Crişanei, Timişanei şi chiar Maramureşului, terminologic cunoscute sub numele de Partium, Banat şi Maramureş. Ardealul nu mai există din punct de vedere administrativ, fiind, după cum remarca istoricul Ioan-Aurel Pop, desfiinţat din autonomia sa (câtă mai era la acea dată) de către Dualismul Austro-Ungar (1866-1918), în încercarea de a fi alipit administrativ şi instituţional Ungariei din cadrul imperiului cu regat inclus (aberaţie istorică şi statală de alipire a vechii mărci germanice poziţionate tocmai pentru a fi stavilă expansiunii triburilor maghiare în Occident şi o anumită Ungarie). Vechea Ţară a Ardealului s-a matamorfozat fericit, devenind, de la 1 Decembrie 1918, parte din România, formată din judeţe. Din punct de vedere etimologic, denumirea de Ardeal e foarte probabil să provină din ard, care în limba celtică înseamna înălţime, pisc; prin extensie, zonă foarte împădurită (putem avea, în oglindă, zona Ardenne, din Franţa, veche şi puternică vatră a celților, etimonul fiind acelaşi, doar sufixul românesc, respectiv franţuzesc diferând). E foarte puţin probabil ca originea cuvântului să fie în erdő, care în ungureşte a început abia de atunci să însemne pădure, ştiindu-se că ungurii au împrumutat foarte multe cuvinte din limba autohtonă, care, la data venirii lor în Europa, era româna în foarte mare proporţie deja formată în ceea ce priveşte structura şi în semnificativă măsură lexicul. (O foarte interesantă antologare a acestor influenţe româneşti asupra limbii ungare e făcută în cartea ligvistului maghiar Bakos Ferenc, A magyar szókészlet román elemeinek története, 1982.) Erdő, aşadar, e foarte posibil să îşi aibă rădăcina nu direct în cuvântul rămas de la celţi (care au stăpânit o perioadă, cum ştim, în Transilvania, secolui IV î. Hr.), ci să se fi format adaptând formula pe care românii au preluat-o de la aceştia (românii nu aveau de ce să numească de la sine acest teritoriu, câtă vreme erau la ei acasă, referirea la el existând, dar fiind de la sine înţeleasă, nu însă neapărat în sens politic, tocmai de aici senzaţia - speculată de unii - de gol de informaţie politică, noroc cu limba, care conservă tot, fiind istoria parametrilor mari). Dacă sub infleunţa majorităţii, care a fost mereu românească în Ardeal, aproape tot ce ţine de aparatul bisericesc (cu toate că imediat după încreştinare, ungurii au devenit catolici) în limba ungară provine din română, de ce nu am crede că au definit pădurea şi, extrapolat, bazinul carpatic cu un termen care era deja al locului, limba lor fiind în formare şi primii lor regi având (parţial sau total) origini româneşti? Multitudinea de Vlahii/valahii etc., cum le numeau străinii, multele Românii (romanii populare, cum le numea Dimitrie Cantemir), de la sudul şi nordul Dunării, au permis uneori să se ascundă fondul etnic care le definea. Astfel, prin rebotezare, s-a dat frâu liber unui separatism care lucrează cu etichetă de bibliotecă mai mult decât cu fondul problemei. Cu toate că Moldova era una dintre Vlahii (cronici polone şi nu doar, o menţionează astfel, în repetate rânduri), numele de marcă alegoric şi legendar botezată a înlesnit moldovenismul de tip ţarist şi apoi (până în zilele noastre, cel cu valenţe autohtoniste) sovietic. Un alt caz, nici el foarte vechi, este rebotezarea de către ocupantul austriac a Ţării de Sus a Moldovei cu numele impropriu de Bucovina, fiecare separaţie statuând denumirea ei pentru a coagula o nouă identitate, din mai mare în mai mic. Bugeacul şi Basarabia, prin extinderea denumirii fâşiei litorale asupra întregii Moldove de dincolo de Prut, la tratativele ruşilor cu Napoleon, au avut ca scop uitarea identităţii româneşti, ignorând faptul că familia Basarabilor era cea mai importantă dinastie din Muntenia (ca revanşă, unul dintre cele mai răspândite nume din Basarabia e chiar Munteanu). Denumirile contrafăcute au adus cu ele, nu de puţine ori, un kit de ideologie de lucru. La fel, ardelenismul e o idologie a culturii maghiare, nu a culturii române şi felurile în care el se dezvoltă, uneori, prin naiva mândrie locală ajung să aibă un singur scop: uzurparea de identitate reală. Dimitrie Cantemir îşi boteza (nu fără un gram de idealizare umanistă, dar cu siguranţă nici fără baze reale) Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1717), cea mai importantă carte a sa de istorie, adăugându-i în subtitlu: „Hronicon a toată Ţara Românească (carea apoi s-au împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul, din descălecatul ei de la Traian, împăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii carii de atuncea aşedzindu-să într-aceiaşi şi pănă acmu necontenit lăcuiesc”. Împărţirea despre care vorbeşte Cantemir e a ocupantului străin sau a conştiinţei noastre istoriografice născute târziu, care a ignorat denumirile. Dacă am avut o conştiinţă istoriografică târzie, una istorică am avut dintotdeauna. De când cele două s-au eclipsat în percepţia generală, suprapunându-se, am început să avem noi înşine probleme în a ne identifica, puternic occidentalizaţi şi nemaiînţelegând că istoricul, la noi, nu se baza pe istoriografie, ci pe dăinuire, la fel cum ţara e ţară şi nu imaginea ţării. Nefiind catolici, nu am avut niciodată suficient organ de marketing pentru a răzbi, ci, interesant, doar atunci când am făcut compromisul necesar în acest sens, a se vedea greco-catolicismul (renăscut în perioada din urmă în analize şi, atenţie, tot în acest sens al uzurpării de identitate reală).
II.
În spaţiul public, cel puţin dacă citim poziţiile publice ale unor istorici precum Alex Mihai Stoenescu sau Mircea Dogaru (ca să ne referim la direcţii diferite ale istoriografiei) constatăm că Iuliu Maniu e un personaj controversat, prezentat de manuale ca erou al Marii Uniri, sau (de istorici) ca agent străin şi, în Al Doilea Război Mondial, ca fiind adeptul unei Transilvanii independente, finanţat de serviciile secrete britanice sau chiar maghiare. E treaba istoricilor să lămurească figura acestui personaj (mai cu seamă înainte de Al Doilea Război Mondial), dar nu putem să nu ne întrebăm, în contextul în care în Transilvania i se întreţine astăzi (artificial şi, paradoxal, cam ignorant) un adevărat cult, cine e cu adevărat Iuliu Maniu. I s-a ridicat la Cluj-Napoca (nu numai) o statuie, dar, oare, ştim noi cu adevărat cine a fost Iuliu Maniu? Istoricii nu cad de acord, fiind fie prea radicali în a-l învinovăţi, fie prea lacşi (mai degrabă corecţi politic decât drepţi), tranşând că avem nevoie de modele (argument cu totul insuficient). Imaginea problematicului Iuliu Maniu poate fi oarecum clarificată de mintea lucidă şi informată a lui Nicolae Iorga, din cele scrise în ineditul Jurnal al ultimilor ani 1938-1940 (Humanitas, 2019, ediţie îngrijită de istoricul Andrei Pippidi). Nu se poate spune că există vreo autoritate mai mare decât Nicolae Iorga (cu tot spiritul său pătimaş pe care, în treacăt fie spus, nu prea îl simţim în acest auster jurnal de notaţii) şi un om cu mai mare dragoste de ţară decât el. Jurnalul său e foarte interesant în ansamblu, redă extraordinar atmosfera epocii în mai multe sensuri. Extragem însă formulările sale precum stafidele din cozonac în încercarea de a le confrunta cu un (aproape) mit contemporan care are suficiente date să fie considerat unul suspect, cu atât mai mult cu cât în manuale şi în spaţiul public se împuţinează unioniştii vehiculaţi, ca parcă printr-un ciudat reducţionism interesat, ca să nu spun chiar epurare. În Anul Centenar, în Ardeal, pare că s-a vorbit prea mult despre Maniu şi prea puţin despre Onisifor Ghibu, Ion Inculeţ, Ion Nistor, despre Sextil Puşcariu sau Iancu Flondor, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş sau Gheorghe Pop de Băseşti etc., provincializând cumva Marea Unire (toate statuile ridicate în Cluj-Napoca, în cinstea evenimentului, sunt ale unor ardeleni; Am fi preferat să fie şi Regina Maria, de exemplu, sau Ion I.C. Brătianu). Dar, să revenim la subiect…
În 12 august 1938, în jurnalul său, Nicolae Iorga notează: „[…]Doctorul e foarte pesimist. I se pare că nu poate merge cu regimul de acum. Ar fi o nemulţămire generală. Ar concretisa-o Maniu, care pregăteşte pentru toamnă o petiţie monstră cerând, între altele, revenitrea la vechea Constituţie. Vorbeşte de tradiţiile sale în învăţământ, care ar trebui reluate. Noile numiri de «residenţi regali» sânt ridicule. Nici el nu merge la instalarea lor. Îi spun că nu cred în «revoluţia Ardealului»: ţăranii nu sânt legaţi de politică, avocaţii s-au compromis în situaţia de deputaţi şi senatori şi, stând pe la Bucureşti, au pierdut contactul cu ai lor; clerul unit, în ce priveşte pe cei de la Blaj, nu e devotat lui Maniu, cel ortodox îi e potrivnic. Dar, deşi Patriarhul, ca ardelean şi cleric, e un noroc în fruntea guvernului - Angelescu-l socoate ca nul - , evident că va trebui altceva. […]Mi se mai vorbeşte de generalii din Ardeal: Hanzu şi Pap; ambii au în suflet pe Maniu; Pap s-a distins ca şef de partizani în Bucovina pentru Austria. […].” (pp. 73-75).
În alt fragment, din 23 august 1938, marele istoric notează: „La gară, Armand Călinescu îmi arată că prin marile ceremonii din Ardeal, cu adesiunea episcopilor s-a zădărnicit planul lui Maniu de a presinta Regelui, în toamnă, un memoriu pe numele Ardealului. El pretinde că «residenţii» nu scad autoritatea ministrului, ci sânt doar nişte «prefecţi». Îi arăt că lumea le iese înainte şi îi tratează de «Escelenţe». Mă tem de un haos. Îi arăt că voiu merge în toamnă la Adunarea «Astrei» în Abrud. Ar fi bine să meargă mii de oameni acolo. […]” (p. 78).
În 22 martie 1940, Iorga consemnează premisele ideologiei secesioniste: „[…] În Ardeal se cer catedre de istoria Ardealului la toate Universităţile noastre. I. Lupaş răspândeşte ideile voevodatului «celui mai vechi» care e în Ardeal (dar nu pentru Ardeal!), al lui «Lau Voevod» şi începutul tuturor lucrurilor din Ardeal. Nu-şi dă seama de ce pregăteşte o astfel de stare de spirit” (p. 268). Nu simţim, oare, şi în zilele noastre o propensiune a transilvanismului, indecentă şi inconsistentă ca orice încercare de segregare naţională (fie ea şi simbolică sau tocmai pentru că e simbolică), similară ca manifestare celei pe care o notează Iorga?
În 3 august 1940, găsim următoarea notă: „Memorialul, iscălit de Mironescu, Cuza, Lepedatu, Maniu, e slab redactat. Amestecă şi chestia Cadrilaterului cu garanţii de vest. Combate ideea de a schimba secuii cu ţăranii români din vestul bihorean care s-ar ceda ungurilor. […]” (p. 313). O notaţie prea tehnică pentru a fi uşor cântărită, dar simptomatică pentru contextul şi gravitatea ciopârţirii teritoriale a României.
În 14 august 1940, Iorga notează: „Vasile Stoica pare a fi venit ca să afle cum consider pretenţiile Ungariei. Pester Lloyd cere culoarul secuiesc şi cu Braşovul! Nota, nu fără un ton ascuţit, la care nu s-a răspuns, vorbeşte de o linie a Murăşului. Armata n-ar fi însufleţită; sânt şi genarali defetişti (nu Cornicioiu), cari cer să se ajungă la înţelegerea cu ungurii. Dar soldaţii sânt dispuşi să se bată. El ar vedea pe Antonescu ca şef al armatei, pe generalul Papp la frontul de Vest. Nu e vorba de «autonomia Ardealului», nici de «protectoratul rusesc»; apără pe Maniu de astfel de învinuiri. El aşteaptă agrementul pentru Londra. […]” (pp. 317-318). Asta apropo de acuzele de a fi fost spion britanic, care plutesc printre istorici.
Aceste lucruri nu sunt noi. Sunt în general ştiute, dar au partea lor de tabu care poate fi deranjat doar de luciditatea citatului exact, infailibilă măcar ca autoritate. (Nu am pretenţia interpretării, ci pe cea a alăturării.) Lucrurile se înţeleg de la sine. Într-o altă vreme, internaţionalismul ne pretindea Autonoma Maghiară Mureş. Azi, un internaţionalism similar forţează simbolurile interesat, regional. Jurnalul lui Nicolae Iorga e, paradoxal, un model de prudenţă lucidă pentru momentele când localismul pare a depăşi limita bunului-simţ. Desigur, jurnalul e o scriere subiectivă, nicidecum garanţia unui adevăr. Şi totuşi, când acest jurnal e scris de un istoric de talia lui Iorga, care a făcut el însuşi istorie ca nimeni altul, se obiectivează măcar cât să nu fim generoşi excesiv cu anumite personaje, chiar dacă, vai, nu mai avem modele… Suspiciunile asupra lui Iuliu Maniu, cred, sunt rezonabile.
III.
În 1934, în Oceanografie, Mircea Eliade publica articolul A nu mai fi român!, după ce îl publicase în presa vremii, articol despre moda existentă printre anumiţi tineri, aceea de a repudia românismul, culmea, tocmai când România devenise mai împlinită decât fusese vreodată. Mircea Eliade remarca: „Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume: chinezi, unguri, nemţi, scandinavi etc.”. Mircea Eliade adaugă: „Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie «am sânge grecesc!» sau «strămoşu-meu a fost rus». Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească”. Tragedia noastră, după 1918, a fost într-un fel lipsa de modernitate în percepţie a ceea ce, în literatură, se numeşte intertext, fiindcă precum literatura, într-o anumită măsură, şi bascularea istoriei în istoriografie funcţionează la fel: de la etimonul Moldova, există moldovenism, de la Transilvania, transilvanism, nişte denumiri goale de conţinut şi desemnând nişte ficţiuni istorice de fond. Problema noastră de a nu fi înţeles în uz, la timpul potrivit, riscurile acestui joc de spectre se traduce azi prin dificultatea de a convinge un occidental că în Republica Moldova sunt români şi că nu există o limbă moldovenească. În Occidentul catolic, naţiunea e politică, nu etnică, de aici şi contaminarea înţelesului, degenerarea lui chiar. Transilvănean sau moldovean, astfel, în anumite registre, se opun lui român. Chiar şi în fragmentul din Mircea Eliade, citat mai sus, se vede acest reflex păgubos al nostru: „Cunosc câţiva moldoveni…”. Desigur că, la Mircea Eliade nu e nicio contradicţie între moldovean şi român, ci o subsumare. Dar, întrucâtva, tocmai această inconstanţă terminologică a noastră a dat cale liberă inamicilor noştri de a specula nepermis de mult. Ardelenismul nu lucrează numai inconştient prin provincialismul sărbătoresc limitat strict la eroi locali, ci şi prin încercarea unora de a inventa contese maghiare sângeroase pentru a submina mitul lui Dracula, prea muntenesc prin referent şi românesc, aproape imperial prin geniul militar al lui Vlad al III-lea Basarab, Drăgulea. Astăzi, vedem ardelenismul pus la muncă în rândul tinerilor prin festivaluri de muzică electronică, desfăşurate lângă conacele în ruină ale grofilor (au şi o valenţă anarhist comunistă, paradoxal), la Bonţida, lângă Cluj-Napoca etc., aproape cu insinuare, în patrimoniul statuar neinteligent realizat, chiar descentralizat, prin ocultarea tocmai a caracterului istoric în tratarea corifeilor Şcolii Ardelene, ea însăşi mişcare cu un nume de bibliotecă prost pus şi care poate suna secesionist, pe când intenţia ei era aceea de a fi nu Ardeleană, ci din Ardeal, uitându-se ajutorul mare acordat românismului ei de către Şcoala Aromână (Moscopolitană şi nu numai) prin spirite luminate precum Andrei Şaguna sau Emanuil Gojdu. Ardelenismul nu are niciun temei când e în afara românităţii. Cel mai mare poet pe care această parte de Românie l-a dat limbii române, Ion Budai-Deleanu, a făcut, în Ţiganiada sa un minunat elogiu lui Vlad Ţepeş, doar că într-o formulă atât de personală, încât nu o mai pricepem dincolo de caracterul buf al spiritului cărţii (caracterul buf aparţine istoriei, iar mâhnirea din spate românului, ştiind doar să piardă, chiar şi fiind genial: e, într-un fel, Luceafărul eminescian avant la lettre). Lucian Blaga, în trilogiile sale, face o metaforă a Ardealului, cumva apropiată de etimologia lui semnificativă, dar insuficientă pentru a crea o ideologie (slavă Domnului că e aşa!). Pe de altă parte, poezia sa din mult ardelenizabilele Poeme ale luminii, are ceva superficial şi insuficient: lipsa profunzimii muncite (se simte fondul austriac, am spune, găsind, în Goga, un echilibru tihnit, chiar dacă mai vetust). Oricât de dragă ne-ar fi poezia lui Lucian Blaga, ea nu are profunzimea muncită a unui Tudor Arghezi. Poeţii ardeleni, în general, cu rare excepţii, au avut o întârziere culturală vizibilă, chiar şi o răutate uneori, o colţoşenie inadecvată. Dacă Liviu Rebreanu a scris unul dintre cele mai mari romane româneşti din toate timpurile, Pădurea spânzuraţilor, el a scris şi mai puţin realizatul Ion sau rizibila piesă Apostolii. Toate aceste simboluri şi vectori ai ardelenismului (pe care, paradoxal, vor unii să românizeze separatist) arată insuficienţa unei astfel de ideologii şi triumful românismului. Pe aceste simboluri nu se poate baza nimic, cu toate că unii le promovează exclusiv cu tâlc regional. O altă eroare de parcurs des întâlnită este aceea că tocmai caracterul regional e cel istoric, căci, nu-i aşa?, o perioadă mai mare de timp a fost Transilvania în afara României decât în România. O asemenea judecată omite tocmai faptul că, deşi statalitatea nu era politic românească, lumea, tradiţiile, traiul, erau româneşti. Limba a fost un ciment extraordinar, la fel de bun cum a fost şi ortodoxia. Poate că şi de aceea am scris un amplu poem dedicat Sfântului Sofronie de la Cioara, controversat călugăr care a întors deromânizarea Ardealului prin compromis greco-catolic. Dintr-un fel de inerţie tâmpă (luată şi drept caracter istoric), după 1918, a continuat existenţa bisericii greco-catolice. Consider că, ţelul compromisului existenţei ei fiind îndeplinit, ar fi trebuit să se întoarcă în Biserica al cărei rit l-a păstrat, înţelegând doar prin alte căi lupta, altele decât cele ale rezistenţei: cele istoriografice, în mare parte importante, apropo de păcatul nostru enunţat mai devreme. De fapt, prototipul ideologiei ardeleniste e nemeşul, iar scuza, argumentul îmbunător, e acela că nu vor nici cu Ungaria, nici cu regăţenii (termen dispreţuitor, la rândul lui omiţând că regatul de la 1881 cuprindea şi Moldova) sau (folosind un termen pe care doar străinii li-l dădeau românilor) valahii. Dispreţul e aruncat către românimea sudului, dar românimea pe care conştiinţa noastră naţională o mai percepe, adică cea strict nord-dunăreană, uitându-se bogata lume a sudului, cu vechi statalităţi româneşti, care inclusiv ele au pus umărul la conştiinţa românească în Ardeal. Sudul, Muntenia, mai precis, a dat românimii cei mai buni strategi şi tacticieni militari, iar Moldova cea mai înaltă cultură. Ardealul a fost, totdeauna, răbdarea şi suferinţa. Acum, pare că unii nu mai au răbdare şi că au uitat suferinţa, căzând deseori în amăgirea mândriei locale, în minciuna unei ideologii regionale care nu se întemeiază pe nimic. Înainte de anii 2000, apăruse un manifest secesionist al unui poet lipsit de orice valoare (Sabin Gherman) şi care, luat la bani mărunţi, într-o emisiune televizată, de către Marius Tucă şi Cristian Tudor Popescu (jurnalist veritabil, pe atunci, cum regretăm că nu mai este) şi-a dovedit contradicţiile culturale de nivel adolescentin. S-ar putea aduce sute, mii de argumente de toate naturile pentru a nu ne lăsa amăgiţi (din frustrare, din neştiinţă, din neieşire în lume) de iluzia unui ardelenism bazat pe diverse tipuri de superioritate culturală (fiind neam simplu, suntem uşor de cumpărat cu titluri şi tinichele: a se vedea intelectualitatea noastră contemporană, scriitorii noştri de azi etc.) sau economică, doar pentru că o mână de multinaţionale şi-au făcut hub-uri la Cluj şi flăcăi şi fete au sărit din iţari şi năframe direct în multinaţionale, fără să aibă minime răgazuri pentru a se înţelege şi a lua act de ceea ce sunt. Având o tinerime, în mare parte răzgâiată, trebuie să fim atenţi şi să ştim că sunt pe lumea aceasta valori sfinte şi că nu e deloc un act de inteligenţă a-şi manifesta inventivitatea, interpretând lucruri de mult ştiute doar din considerente picante şi de mondenităţi de cafenea. Ardelenismul, ca anti-românism, e un nonsens şi, dacă anumite judeţe din vestul României sunt mai bogate decât altele din altă parte, e pentru că aceste judeţe se află în România, nu pentru că muncesc mai mult. Şi chiar dacă ar fi aşa, acesta nu ar fi un argument de separare decât pentru cei ce au banul mai drag decât propria limbă, decât propria stare de fapt. Aceste rânduri pot părea anacronice şi sper ca, odată cu declinul economic general, provocat de pandemia de Coronavirus, să nu fie prilej de rediscutare, mai ales că, prin îmbulzirea din aeroportul din Cluj-Napoca, în stare de urgenţă, a culegătorilor de sparanghel vânduţi Germaniei precum sclavii (cu preşedinte sibian în fruntea ţării), nu s-a arătat deloc des invocata de unii civilizaţie superioară, aulică, a Ardealului. Ba dimpotrivă.
IV.
A trecut momentul Centenarul Marii Uniri - rapid ca un proverb din care rămâne numai strigoiul moralei - probabil ca să ne amintească faptul că nu am sărbătorit la justa valoare acest eveniment absolut fără egal al istoriei noastre, ci am făcut-o aşa cum ne-am priceput, mai mult cu sufletul decât cu inteligenţa, prin mult festivism şi prin puţine acte de cultură durabile, pe fondul ostilităţilor vecinilor noştri, fie unguri, fie ruşi, dar şi pe fondul declaraţiei Germaniei că, la 1918, saşii din Ardeal, când au acceptat unirea cu România, au făcut-o în numele lor, nu în numele Germaniei. Trebuia, probabil, făcută această declaraţie acum, ca să nu uităm cumva faptul că Germania nu ne-a fost niciodată în istorie prieten, ci a avut doar interese în spaţiul nostru (la care am renunţat, din păcate, în favoarea ei, în ultimii 30 de ani cât nu am făcut-o în toată perioada de după Al Doilea Război Mondial). Acesta fiind contextul sărbătoririi Centenarului nostru, unul scrâşnit şi nesincer din punctul de vedere al vecinilor, s-au reuşit câteva lucruri care rămân în cultura română şi în istoria acestei ţări, dincolo de preşedinţi trecători, turciţi occidental exact ca, în vremea lui Mihai Viteazul, Andrei Bathory. Catedrala Mântuirii Neamului este, fără îndoială, cea mai mare, impunătoare şi reprezentativă ctitorie a acestei perioade şi, poate, a întregului secol pe care îl lasă în urmă. Editura Academiei Române a lansat, în extraordinara ei colecţie Opere Fundamentale, mai multe volume: de la Kogălniceanu la Bălcescu şi de la Cantemir la Şcoala Ardeleană, acestea din urmă fiind remarcabile prin antologare şi diversitate, stând mărturie şcolii de gândire absolut particulare care a fost. Au apărut şi cărţi de/despre istorie, dincolo de maculatura propagandistică specifică a lui Lucian Boia, între ele una singură putându-se distanţa ca fiind extraordinară prin accesibilitate şi, totodată, prin punerea în circulaţie a unor informaţii care au sens în resuscitarea conştiinţei naţionale, de care avem atâta nevoie. E vorba despre cartea Românii. Eseuri dinspre Unire (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019), de Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. E o carte despre sufletul românesc, o carte despre noi cum sunt puţine, pe care orice român ar trebui să o citească pentru a lua act de sufletul conştient al poporului său în lumea bulversantă în care trăim; cu informaţii certe, verificate, fără dacisme şi alte păguboase şi derizorii direcţii. Cartea e marcată de un românism ardent şi calm, cu înţelegere asupra situaţiei şi fenomenelor. Aş compara-o cu El torno al casticismo (tradusă, în general, Esenţa Spaniei) pe care a publicat-o, în 1916, Miguel de Unamuno. Mai puţin anumite nuanţe ideologice, ea lasă tot atâta mărturie despre esenţa istorică a românilor cât lasă şi cartea lui Unamuno despre spanioli. Darul lui Ioan-Aurel Pop şi talentul de a scrie îl ridică din orice transilvanism păgubos şi îl face, dincolo de reputaţia profesionalismului său, să confere cinste numelui de român. Această carte poate fi citită intim (nefiind Cântarea României, are destulă polemică în ea cât să incite şi să înseamne şi o atitudine), căci în intimitate apar convingerile şi credinţele cele mai profunde. Sunt articole, în această carte, care pot deschide ochii inclusiv pentru a fi vigilenţi ca transilvanismul să nu devină un nou moldovenism, chiar şi în cadrul actual al României.

Categorie: