Corectitudinea politică sau orbetele manipulării

La un meci de Cupa UEFA, între Paris Saint-Germain şi Başakşehir Istanbul, jucat pe teritoriul Franţei, arbitrul român Sebastian Colţescu s-a adresat româneşte altui român, referindu-se la un jucător negru ca fiind negru (pentru a-l distinge, neştiindu-i numele), după ce acesta proferase injurii de pe banca de rezerve. Respectivul, aflat pe margine, a interceptat conversaţia particulară (aproape privată, dar fără măsurile unui cadru privat) şi a sărit ca ars că i s-a spus, indirect, negru şi ca să acopere grozăvia injuriilor sale adresate arbitrilor cu ceva şi mai monstruos. Echipa turcă s-a retras cu acuzaţia de rasism, meciul amânându-se şi toate lăturile vărsându-se în capul bietului român care nu greşise cu nimic. Poate doar cu faptul că nu avea pregătire filologică şi instinctul de maidanez pe care, ca români, suntem siliţi uneori să îl adoptăm în Occident, prin utilizarea preferenţială a vocabularului slav, atunci când vrem să nu fim înţeleşi (cum am fi, dacă ne-am expune latina, prea transparentă).
Dar iată că, nici când se interceptează cuvintele noastre latine, lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Acuzaţia de rasism nu vine de nicăieri, ci din dopajul ideologic al celui aşa-zis ofensat şi din incultura sa lingvistică. Fondul emoţional al perceperii realităţii nu justifică însă acuzele de rasism. În niciun caz din afirmaţia arbitrului român, cu care sunt întrutotul solidar. În Limba Română, „negru” nu înseamnă „negro” (formă peiorativă), ci „black” (precum „nerro” în italiană). Dacă ambele cuvinte sunt latine, nu înseamnă câtuşi de puţin că sensul lor rămâne suprapus etimologic. Toată această ceartă pentru nimic ar fi una poetică, dacă nu ar fi virulenţa aproape de impostură a dresajului ideologic, căruia fotbalistul i-a căzut victimă (întrucât şi el e o victimă, însă nu a rasismului). În acest caz, cea mai vinovată e presa şi, dacă aş fi în cazul lui Sebastian Colţescu, aş da în judecată presa franceză pentru că m-a numit rasist şi nici măcar prezumtiv rasist. Conform legislaţiei franceze, spune jurnalistul Radu Banciu într-o emisiune fabuloasă, consultând avocaţi francezi, afirmaţia lui Sebastian Colţescu nu poate fi catalogată ca fiind rasistă şi nici măcar injurioasă. Iar dacă în legislaţia franceză e tratată aşa, cu siguranţă aşa e tratată şi în cea românească. Ca şi în cazul Simonei Halep, presa franceză a avut un rol defăimător prin amplificarea unei prostii pornite din incultură. Presa franceză s-a dovedit la fel de incultă şi de superficială precum jucătorul care s-a victimizat. De la el, fotbalist fiind, nu se justifică să avem aşteptări culturale. De la presa franceză, care pe nemerit priveşte de sus jurnaliştii din multe alte ţări, da.
Pe de altă parte, din păcate, nici nu am văzut autorităţile române (reprezentanţii statului) să îi ia apărarea lui Sebastian Colţescu. Ba chiar, în unele cazuri, i-am văzut raliindu-se curentului de gândire orb, care nu distinge, dar nici nu e neutru. Practic, în acest caz, poziţia României (în guvernarea PNL) a fost aceeaşi cu a lui Erdoğan, care a deprins politica bizantinistă imediat după ce a refăcut Hagia Sophia moschee. (Între noi fie vorba, Erdoğan şi otomanii lui sunt ultimii care să ne dea nouă lecţii de civilizaţie şi de nerasism!) Mi-ar fi plăcut ca Statul Român să îl apere măcar aprioric pe Sebastian Colţescu, delimitându-se, dar aşteptând ancheta. A făcut exact pe dos: s-a aliat cu cei care l-au ofensat sau, în cel mai bun caz, a tăcut prin reprezentanţii săi.
E simptomatic pentru noi felul în care apărem în istorie prin astfel de erori de înţelegere, noi cei care am trăit smerit verticala între Dumnezeu şi pământ, fără să avem fala istoriei nobiliare şi a excesului de aparenţă. Prima dată, Limba Română e atestată documentar într-un episod similar celui petrecut acum şi în care arbitrul român e victimă. Din „Istoriile” lui Theofilact din Simocatta, cu referire la Balcanii anului 587, în timpul unui marş de noapte al armatei bizantine contra avarilor, condus de Comentiolus, reiese că unul dintre soldaţi a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii de pe un catâr. Acesta, ca să-şi atenţioneze camaradul „în limba locului”, a strigat „torna, torna, fratre!” (cu sensul de a întoarce desagii pe catâr). Soldaţii au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă şi au început să-l strige din om în om, fiind cuprinşi de teamă şi fugind, înţelegând mesajul ca pe un ordin de retragere a armatei şi pericolul unei ambuscade. Desigur, fragmentul a fost îndelung cercetat şi s-au emis diverse teorii, nu e cazul aici să le dezbatem. Dar aşa a intrat Limba Română în istorie (în faza ei stră-română, când nu mai era oricum demult latina Romei, ci o latină populară în curs de a deveni altceva).
Sebastian Colţescu a jucat rolul acestei neînţelegeri. Turcii, balcanici şi ei, au jucat bine şi ticălos cartea, ridicând neînţelegerea la statut de manipulare, ştiind cu cine au de-a face în Occident şi ducând o politică împotriva preşedintelui Macron.
Nu afirm că românii sunt puri şi că nu există rasism în spaţiul nostru (există cât există la orice popor, nici mai mult, nici mai puţin), dar mi se pare cel puţin ciudat să ne dea lecţii de antirasism Franţa, care a cucerit ţări din Africa pentru a le jefui (şi nici măcar nu a făcut pasul imediat următor, ca britanicii, să încerce să le civilizeze), oprimând generaţii întregi şi luându-le acum ochii cu minciuna francofoniei. În care, din servilism, ne-am vârât şi noi, nefiind francofoni, ci francofili (francofon e exclusiv cel ocupat militar de Franţa şi care învaţă franceza ca limbă de ocupaţie, peste cea maternă, nicidecum iubitorul culturii franceze).
În acest caz (mediatic, nu fotbalistic), avem de a face nu cu rasism, ci cu o propagandă de manual a ideologiei corectitudinii politice. În accepţia celor care întreţin acest tăvălug de impostură a ideilor, probabil Mont Blanc şi Muntenegru sunt munţi rasişti, Shakespeare a fost, de asemenea, rasist, Othello fiind negru, iar a spune că Nero a dat foc Romei e tendenţios, dat fiind numele său. S-ar putea ca, în judecata lor rudimentară, Harap-Alb să nu fie paradoxul care învinge, ci ironia rasistă a basmelor noastre retrograde. Ajungem să traversăm un total absurd ionescian pe fondul virulenţei fără cultură, dar care ajunge să fie o virulenţă anti-cultură. Cum explicăm atunci mişcarea „Black Lives Matter” din jurul manipulării de acum câteva luni din SUA, în care George Floyd a fost folosit pentru ca manipularea să servească propagandei politice (după cum vedem, sunt mişcări în lanţ, menite să întreţină o atmosferă, toate împlinite mediatic)?! Acolo, termenul „black” are exact aceeaşi cantitate valorică cu „negru” din română. Ce ar fi fost probabil ofensator în română ar fi fost „negrotel”, „negrotei”, nicidecum „negru”. Cu toate că şi aceste forme peiorative beneficiază în Limba Română de un îndulcitor diminutival (cum ar fi chiar „ţigănuş”), care nu e neapărat peiorativ, ci legatarul unei anumite simpatii miloase. E o distincţie care nu poate fi tradusă în engleză sau în franceză pentru că acestor limbi le lipseşte contextul istoric al utilizării lui şi, la rândul ei, utilizarea particulară. Dar, când unii se apără cu arcul cu săgeţi, tu vii cu tancul impasibil şi fără nuanţe al noţiunii de „rasism”, noţiune monolită şi, uneori, criminală prin indistincţie.
Aceeaşi presă franceză, acum câţiva ani, a catalogat-o pe Simona Halep ca fiind cerşetoare sau colectoare de fier vechi; xenofobia sau chiar rasismul (ca referinţă) nu păreau atunci să îi determine pe aceşti închipuiţi jurnalişti să aibă vreo reţinere. Lecţia ei este că fierul câştigat (în 2018) e tocmai de pe vremea lui Rolland Garros de vechi. Coborând în istorie, pentru că toate se leagă, iar Simona Halep descinde (ca şi Gheorghe Hagi, de altfel, iubit de turci) din ramurile foarte nedreptăţite ale românilor din sudul Dunării, printre care, după cum arătam mai sus, a fost atestată prima dată Limba Română; nu a fost niciodată rasism faptul că anumiţi români au fost numiţi „caraulani” (caraulah), adică „vlahi (români) negri” sau că, astăzi, în Occident, sunt deseori „confundaţi” cu ţiganii. Prin urmare, nu e rasism să afirmi că cineva e negru, blond sau slab. E doar o descriere neutră.
Recent, am văzut la Musée du quai Branly - Jacques Chirac, o expoziţie intitulată „Art Noir”. Nu „artă din Africa”, ci direct „neagră”. Sau, la Musée d’Orsay, expoziţia numită „Le modèle noir, de Géricault à Matisse”/„Modelul negru, de la Géricault la Matisse”. Întrebarea care se cuvine pusă este: sunt afirmaţiile lui Colţescu (repet, particulare, fără un cadru privat) peste aceste exemple publice grave? Nu cred că sunt. Nici chiar sintagma „persoană de culoare” nu e foarte exactă, albul şi negrul fiind non-culori. A spune că „negru” e mai mult decât o descriere e doar în mintea celor care îşi închipuie tendenţios şi respiră totul ideologic sau a acelora care nu au proprietatea termenilor.
Rasismul este, fireşte, o manifestare odioasă şi el trebuie condamnat. Cu condiţia să chiar fie rasism (nu închipuire sau indistincţie). În cazul de faţă, vorbim despre un asalt, chiar o ambuscadă de tip psihologic (astfel încât comparaţia cu Evul Mediu Timpuriu îşi găseşte încă o dimensiune), însă de această dată la adresa decenţei prin intoxicarea conotativă a unui termen precis, neofensator.
Iată că nu pandemia ne-a făcut solidari în această perioadă în care ne-a despărţit politica, ci reacţia extraordinară de unitate prin lămuririle noastre pe Facebook, Twitter, Youtube, Instagram etc. date în a-l apăra pe Sebastian Colţescu de indistincţie şi neînţelegere agresive. Spre lauda numelui de român, care iese în istorie, vorba cuiva, doar atunci când nu mai poate. În mod normal, pentru refuzul de a continua meciul (care a fost susţinut şi de către jucătorii negri de la PSG), echipa turcă ar fi trebuit automat descalificată. Şi poate şi PSG, dacă UEFA ar fi avut ca prioritate fotbalul. Pour ainsi dire, „je suis Colţescu!”. À bon entendeur, salut!

Categorie: