Cu privire la lupta pentru Transilvania în perioada interbelică*

Principala caracteristică a relaţiilor dintre români şi unguri, în perioada interbelică, a fost revizionismul, dinspre Budapesta, şi antirevizionismul, dinspre Bucureşti. Aceeaşi caracteristică şi în relaţiile dintre România şi Ungaria. Ca urmare, raporturile dintre cele două state au fost permanent de adversitate, cu consecinţe negative pentru amândouă.
Privind în general manifestările revizioniste maghiare din perioada respectivă, din punct de vedere al ţelului declarat, se disting două etape. În prima, până în 1927, se anunţa constant ca ţel refacerea „Ungariei Milenare”; întrucât ungurii ar avea dreptul istoric asupra tuturor teritoriilor ce le fuseseră luate de statele succesoare Austro-Ungariei, iar aceste state au încălcat samavolnic acest drept. În a doua perioadă, din 1927, se anunţa că Ungaria doreşte doar aplicarea principiului autodeterminării popoarelor. Acesta fiind invocat de Marile Puteri şi chiar de statele succesoare, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, nu ar fi fost normal să-i fie refuzat Ungariei. În viziunea Budapestei, acest principiu i-ar fi dat dreptul să revendice acele teritorii cu o majoritate a populaţiei de origine maghiară (sau invocat a fi maghiară) din interiorul statelor succesoare. Aşadar, constatând reacţia predominant ostilă a Europei Occidentale la ideea revenirii la vechile graniţe feudale, Ungaria şi-a motivat pretenţiile teritoriale, mai restrânse, chiar pe principiile care stătuseră la baza trasării graniţelor în Sistemul Versaillez. Spera, astfel, ca reacţia ostilă cererilor sale să fie diminuată. Dar, ceea ce anunţa Ungaria că doreşte, după 1927, era la fel de imposibil de realizat ca şi ţelul „Ungariei Milenare”. În România, spre exemplu, secuii - care erau consideraţi unguri - formau o enclavă în centrul Ţării, aşadar locuiau o regiune imposibil de unit cu Ungaria, iar ideea unui coridor până la ei ar fi tăiat Transilvania în două, comunicarea nordului regiunii cu restul teritoriului Statului Român urmând a se face prin Moldova. În realitate, Budapesta nu a renunţat niciodată la aspiraţia ei de a ocupa toate teritoriile foste ale „Ungariei Mari”. Restrângerea pretenţiilor era evident înşelătoare, doar o tactică de moment, ţelul final, cel maximal, rămânea acelaşi, dar urma a fi atins în etape. Era doar o tactică. Faptul este uşor demonstrabil, propaganda revizionismului maximal a fost la fel de intensă şi după 1927, îmbrăcând aceleaşi forme; anunţul restrângerii pretenţiilor teritoriale era făcut pentru uzul Occidentului, cel chemat să-şi îndrepte „greşeala” făcută prin Tratatul de la Trianon. Odată cu revigorarea Germaniei, Ungaria şi-a intensificat acţiunea revizionistă. Faptul că ţelul final era cel maximal a fost dovedit încă odată în 1940. Ungaria va cere Germaniei şi Italiei să-i dea întreaga Transilvanie, obţinând, prin Diktatul de la Viena, numai partea de Nord-Est a regiunii, va milita în continuare şi pentru a intra în posesia Transilvaniei de Sud.
Aşadar, teza „revizionismului unguresc moderat” după 1927 nu se susţine. Şi, se pare că a venit şi în urma unui îndemn din Occident, de la acele cercuri din Marea Britanie care se pronunţau şi până atunci în favoarea Budapestei. În general, nici guvernele de la Bucureşti, nici opinia publică românească, nu s-au lăsat înşelate, au considerat revizionismul unguresc - atât cel maximal, cât şi cel moderat - un pericol major pentru existenţa Statului Român.
Politica revizionistă a Ungariei s-a manifestat sub cele mai diverse forme; era zgomotoasă, adesea îmbrăcând haina violenţei verbale şi propagând violenţa fizică, cu folosirea unor argumente mincinoase; cu antrenarea majorităţii ungurilor din România, din Ungaria, din Occident; cu internaţionalizarea problemei, ceea ce a creat, adesea, greutăţi diplomaţiei româneşti. Românii au fost constrânşi să-şi îndrepte majoritatea efortului diplomatic spre combaterea revizionismului Budapestei care, corelat cu aspiraţia teritorială a Rusiei asupra Basarabiei şi a Bulgariei asupra Dobrogei, putea duce, aşa cum se va întâmpla în 1940, la dispariţia României Mari. În general se consideră că tot acest efort diplomatic românesc - dominat de activitatea lui Nicolae Titulescu - a avut succes, aliaţii tradiţionali occidentali ai României nu au părăsit-o (cu excepţia Italiei). Societatea Naţiunilor nu a dat satisfacţie numeroaselor plângeri mincinoase ale Budapestei. Ungaria s-a văzut nevoită, în 1921, să încheie relaţii diplomatice cu România, ceea ce însemna, implicit, şi recunoaşterea acesteia ca Stat având limitele teritoriale din momentul respectiv, deci recunoaşterea actului Unirii din 1918. Fără a diminua aprecierea activităţii diplomaţiei româneşti în perioada interbelică, trebuie constatat, totuşi, că succesul a fost temporar. Revizionismul maghiar a continuat să sape la temelia României Mari şi a pregătit raptul teritorial din 1940. L-a pregătit pe două planuri. Mai întâi, a reuşit să înverşuneze la maximum pe cei mai mulţi unguri din România împotriva românilor; şi astfel explicându-se faptul că mulţi unguri care trăiseră bine în România s-au întors cu violenţă împotriva acesteia, participând chiar la atrocităţile din timpul ocupaţiei horthyste, de genul celor de la Ip şi Trăsnea. Iar, în al doilea rând, revizionismul maghiar a cucerit noi adepţi în rândul opiniei publice occidentale, a sădit neîncrederea în justeţea existenţei României Mari.
În Ungaria, mişcarea revizionistă a început odată cu Hotărârea de Unire a Transilvaniei din 1 Decembrie 1918. După semnarea Tratatului de la Trianon, 1920, a fost indicat acesta drept ţintă a revizuirii. Era o ţintă falsă. Indicarea ei se făcea pentru a se contesta ideea că Unirea Transilvaniei cu România - a cărei justeţe revizionismul nu o admitea - fusese realizată de Poporul Român, iar Marile Puteri doar o recunoscuseră. Plasarea pe această poziţie era determinată de convingerea că modificarea sau anularea unui act semnat de Marile Puteri era mai uşoară decât schimbarea hotărârii unui popor. De aceea, s-au făcut toate eforturile posibile pentru atragerea opiniei publice occidentale, a Societăţii Naţiunilor spre acceptarea ideii revizuirii Tratatului de la Trianon. Şi s-au oferit Occidentului două motive: aşa-zisele suferinţe ale minoritarilor unguri din ţările succesoare, datorită politicii opresive a acestor ţări; unitatea monolitică a ungurilor de pretutindeni în susţinerea revizionismului. Se adăuga repetarea obsedantă a vechilor formule: Ungaria Milenară apărătoare a Europei; justeţea istorică a existenţei acesteia; civilizaţia superioară maghiară.
Pentru susţinerea propagandei revizioniste s-au format nenumărate organizaţii, în Ungaria şi în afara ei. A apărut chiar una care dorea să le coordoneze pe toate - Federaţia Organizaţiilor Sociale, T.E.Sz. (Tarsadalmi Egyesuletek Szovetsag). La sfârşitul anilor `20 anunţa că are afiliate aproape 10.000 de organizaţii. În acel moment preşedinte era Baross Gyorgy, membru al mişcării fasciste conduse de Imredy Bela. Statul Ungar susţinea, în toate planurile, organizaţiile respective, începând cu cel material. Revizionismul era politică de Stat. Totul îi era subordonat: instrucţia în şcoli; instrucţia şi înarmarea Armatei; activitatea culturală, sportivă; activitatea diplomatică. Toţi ungurii trebuiau să cunoască şi să repete zilnic Crezul iredentist: „Cred într-un Dumnezeu, Cred într-o Patrie, Cred într-o veşnică dreptate dumnezeiască, Cred în reînvierea Ungariei!”. În 1934 s-a ajuns ca în toate tramvaiele ce circulau în Budapesta să existe plăci cu textul Crezului. Alături era harta Ungariei Mari cu menţiunea „Nem, Nem soha!”.
Campania revizionistă furibundă era foarte costisitoare. Au fost mobilizate fonduri ale Statului şi ale particularilor. Şi cum nu ajungeau, a fost montată o mare excrocherie internaţională, falsificarea francilor francezi, monedă care circula în întreaga lume. Faptul a fost descoperit şi a provocat un scandal internaţional. Franţa fiind prima afectată, s-a antrenat deplin în cercetarea cazului. În faţa dezavuării generale, Guvernul de la Budapesta s-a disculpat, indicând vinovăţia doar a unui grup de falsificatori, cărora le-a intentat chiar un proces; totul de formă, cei învinuiţi neajungând la închisoare. Din 1925, Guvernul Franţei a început cercetarea afacerii francilor falsificaţi. Se considera că are un caracter politic. Nu era vorba numai de subvenţionarea mişcării revizioniste, ci şi de subminarea economică a Franţei, singura dintre Marile Puteri pe deplin plasată de partea menţinerii Tratatului de la Trianon. Parisul a însărcinat pe ambasadorul său la Budapesta, Georges Clinchart, să ia cu el, la reîntoarcerea la post, patru funcţionari superiori de la Banca Franţei şi opt detectivi ai Poliţiei Franceze specializaţi în infracţiuni financiare. Concomitent, la Budapesta vin şi şefii serviciilor de informaţii franceze de pe lângă ambasadele Franţei din Viena şi Berlin. Alertat şi el, Guvernul Cehoslovaciei dezvăluie francezilor că avea informaţii despre falsificări încă din 1922, dar nu le crezuse atât de importante. Agenţii serviciilor speciale române şi diplomaţii români au indicat şi ei unele acţiuni ale falsificatorilor pe teritoriul României. Mai mulţi cetăţeni români, de origine maghiaro-evreiască, fuseseră prinşi în Olanda, încercând să valorifice bancnotele falsificate. Presa şi serviciile speciale occidentale şi româneşti au identificat imediat scopul falsificării francilor francezi: susţinerea mişcării revizioniste. În presa românească, articolele cele mai ferme au apărut în „Universul” şi „Neamul Românesc”. Nicolae Iorga scria că „banii falsificaţi au servit pentru pregătirea unui nou război”. Miniştri de Externe francez şi britanic, într-o întrunire specială din aprilie 1926, au ajuns la concluzia că se dorea dărâmarea Sistemului Versaillez. La Budapesta s-a montat o campanie de protest, incluzând şi demonstraţii de stradă, împotriva „ingerinţelor străine în treburile interne ale Ungariei”. Experţii Băncii Franţei nu s-au lăsat intimidaţi şi au ajuns la concluzia că întreaga oficialitate ungară era vinovată. Au fost descoperiţi şi iniţiatorii afacerii: prinţul Windischgraetz şi şeful Poliţiei, Nadassy. Operaţiunea se desfăşurase sub patronajul Statului, bancnotele erau imprimate la Institutul Cartografic al Armatei, sub coordonarea profesorului Iuliu Meszaros, director al Muzeului Naţional din Budapesta. Erau amestecaţi: Horthy; contele Csaky, ministrul de Război; Von Rakowsky, ministrul de Interne; generalul Streter, ministrul Ungariei la Berlin; Koloman von Kalia, ministrul Ungariei la Viena; o serie de personalităţi politice precum contele Ambrosi, Goembes, Tibor Herdeli, baronul Porany etc. şi chiar episcopul Prohatzka. În 1926, se aprecia că valoarea falsurilor era de 23 de miliarde de coroane. Sub presiunea internaţională - a existat şi un demers colectiv, ameninţător, al Micii Înţelegeri - Guvernul Ungariei a făcut unele arestări, între care prinţul „Negru”, Ludovic de Windischgraetz, care a recunoscut, afirmând că a făcut „un gest patriotic”. În Ungaria, falsificatorii au fost declaraţi eroi naţionali. De formă, Windischgraetz şi Nadassy au fost condamnaţi la câte patru ani de închisoare, în iunie 1926. Cu o lună înainte, necunoscuţi au intrat noaptea în Palatul Justiţiei de la Budapesta şi au distrus dosarele procesului, provocând amânarea sentinţei. Faptul a fost calificat de presa franceză ca „o afacere de un necrezut banditism”, iar Aristide Briand declara: „Actul de banditism a revoltat conştiinţa mondială şi reclamă o pedeapsă”. Anunţa că, dacă la Budapesta nu se va da o sentinţă fermă, va cere un tribunal internaţional. La Budapesta cazul a fost manevrat, astfel încât până la condamnarea definitivă a falsificatorilor au trecut trei ani, iar înainte ca cei condamnaţi să-şi ispăşească pedeapsa, au fost amnistiaţi de Horthy, în martie 1929. Victorios, prinţul Windischgraetz a solicitat chiar un juriu de onoare care să-l absolve şi moral.
De menţionat antrenarea deplină, şi cu mare efect, a bisericilor maghiare în activitatea revizionistă şi faptul că însăşi conducerea Bisericii Catolice de la Roma a susţinut campania antiromânească a catolicismului maghiar.
Pentru a-şi atinge ţelul revizionist, Budapesta a dus o foarte puternică propagandă în toată lumea, cu orientare prioritară înspre Marile Puteri europene, dar manifestându-se şi în cele mai îndepărtate zone ale lumii, precum America de Sud sau Extremul Orient. Dintre Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial, doar Italia a adoptat o politică de Stat favorabilă revizionismului maghiar. În Marea Britanie nu s-a ajuns acolo, însă cercurile politice foarte influente şi o parte a presei au îmbrăţişat pretenţiile Ungariei. Iar în Franţa, aceea care ar fi fost cea mai afectată de eventualitatea căderii Sistemului Versaillez, doar o parte nesemnificativă a lumii politice şi a presei înclina să treacă de partea Budapestei. Diverşi lideri francezi s-au pronunţat explicit în favoarea menţinerii Tratatului de la Trianon. Dintre ei, cel mai clar a făcut-o, în timpul vizitei sale în România, 1934, ministrul de Externe francez, Louis Barthou. În Parlamentul de la Bucureşti şi la Cluj-Napoca, a recunoscut apăsat drepturile istorice ale României asupra teritoriilor unite în 1918. Ca urmare, toate ziarele din Ungaria i-au adus critici furioase; la fel Postul de Radio Budapesta, în emisiunea din 22 iunie 1934, ora 11,45. În Parlamentul de la Budapesta au fost mai multe reacţii foarte supărate. Mai întâi, arhiducele Joseph a afirmat că cele spuse de Louis Barthou reprezintă „falsificarea istoriei”. Un raport al Legaţiei României, din 22 iunie 1934, menţiona că se antrenaseră în critica la adresa lui Barthou toate cercurile politice maghiare. În ziua următoare, 23 iunie, un nou raport al Legaţiei Bucureştilor menţiona: „Cercurile politice, presa şi întreaga opinie publică din Ungaria iau o atitudine din ce în ce mai ostilă faţă de declaraţiile categorice făcute la şedinţa Parlamentului Român de Barthou, relativ la drepturile legitime şi intangibile ale României asupra Transilvaniei”. Intervenţia în Parlament a arhiducelui Joseph fusese inspirată de Guvern. Dezbaterea în Parlament a fost largă. Deputatul Sonntag, în numele Opoziţiei, anunţa că este alături de guvern. Iar Eckhardt Tibor, conducător al Ligii Revizioniste, cerea ministrului de Externe maghiar să combată „cu vehemenţă” declaraţiile ministrului francez. Furia era atât de mare, încât s-a afirmat că, de aici înainte, Ungaria trebuie să se orienteze spre Italia şi Germania. Se solicita savanţilor unguri să lămurească opinia publică occidentală „în ce priveşte drepturile milenare ale Ungariei asupra Transilvaniei”, iar organizaţiile „patriotice” şi cele studenţeşti „să dea o mai mare amploare protestului maghiar”. Studenţii unguri plănuiau o demonstraţie în care să ardă efigia lui Barthou. Atmosfera antifranceză a devenit tot mai fierbinte. S-au ţinut multe întâlniri de protest. În noaptea de 25/26 iunie, un grup de 500-600 studenţi s-au adunat în Piaţa Calvin din Budapesta; au făcut o manifestaţie ostilă lui Barthou, intenţionând să se ducă la Legaţia Franţei pentru a protesta. A fost nevoie de intervenţia în forţă a Poliţiei, soldată cu trei studenţi răniţi şi nouă arestaţi. În timpul arderii efigiei lui Barthou, studenţii scandau: „Jos Barthou!”, „Să piară Trianonul!”, „Să trăiască revizuirea!”. La 26 iunie 1934, a avut loc o şedinţă specială a Parlamentului Ungar. Legaţia Română raporta: „Şefii partidelor de opoziţie, inclusiv socialiştii, s-au declarat alături de Guvern în acţiunea sa revizionistă. Deputatul Kanya a citit o declaraţie a preşedintelui Consiliului de Miniştri - care nu putuse participa - unde se spune că afirmaţiile d-lui Barthou au produs consternare aici la Budapesta”. Este mai mult decât evidentă legătura dintre poziţia ministrului de Externe al Franţei, de apărare a României, şi asasinarea acestuia în toamna lui 1934, alături de un alt mare adversar al revizionismului maghiar, Regele Alexandru al Iugoslaviei, la Marsilia. Ostilitatea generalizată faţă de Barthou, în Ungaria, se văzuse în iunie 1934. Pregătirea asasinilor croaţi avusese loc în Ungaria, cu sprijinul autorităţilor maghiare, fapt demonstrat în dezbaterea de la Societatea Naţiunilor. Cei şapte asasini croaţi au plecat din Ungaria, cu paşapoarte ungureşti. Presa internaţională a insistat imediat asupra legăturilor Budapestei cu asasinatele de la Marsilia. În Ungaria, după asasinate a avut loc o adevărată explozie de bucurie. S-a răspândit sloganul „La primăvară vom dansa” - conform unui raport al SSI din octombrie 1934; tot aici şi informaţia că ungurii din Transilvania credeau într-un război iminent, care urma să ducă la refacerea Ungariei Mari. Nu era hazardată comparaţia cu asasinatul de la Sarajevo, din 1914, care fusese pretextul Primului Război Mondial. Următorul raport al SSI, din noiembrie 1934, menţiona faptul că pe întreg teritoriul Ungariei se răspândise o placardă - de dimensiuni mari, 1,30/1 m - prezentând tricolorul maghiar şi stema Ungariei fără coroană; alături era Coroana legată cu un lanţ pe care scria „Trianon”, împreună cu o inscripţie „Ez Szent Istvan Koronajy. Ez igy nem maradnat. Nem, nem, sooha!” („Aceasta este Coroana Sfântului Ştefan. Aceasta nu poate să rămână astfel. Nu, nu, niciodată!”).
În condiţiile foartei intense propagande revizioniste maghiare, în toată perioada interbelică, se constată faptul că în ţările cu regim politic democrat - precum Marea Britanie, Franţa, Statele Unite - nu s-a obţinut o poziţie oficială a statelor respective în favoarea revizuirii Tratatului de la Trianon. În schimb, în cele cu regimuri dictatoriale - Italia şi Germania -, care ele însele aveau aspiraţii revizioniste, pretenţiile Ungariei au fost îmbrăţişate oficial. Surpriza cea mare a constituit-o Italia, care a ajuns a avea o politică antiromânească înverşunată, cu toate legăturile istorice foarte puternice cu România - de la originea etnică latină a celor două popoare, la susţinerea în momentele importante ale perioadei moderne.
Pentru vastitatea propagandei revizioniste maghiare este un răspuns. Ungurii aveau două posibilităţi ca să refacă Ungaria Mare. Fie prin război împotriva statelor succesoare, fie printr-o impunere a refacerii acesteia de către celelalte state ale lumii. Prima soluţie nu era plauzibilă. Ungaria se văzuse înfrântă ruşinos de România în 1919 şi ajunsese să fie convinsă că nu este capabilă de o revanşă militară. Ostaşii unguri se dovediseră superiori, ca întotdeauna, doar prin îngâmfare şi uniforme, pe câmpul de luptă mai trebuia, însă, şi eroism. Ca urmare, Budapesta a îmbrăţişat calea diplomatică, implorând ajutorul altor state, care să impună modificarea Tratatului de la Trianon. Când a venit prilejul, în 1938-1940, Ungaria s-a aşezat în spatele Germaniei şi Italiei, obţinând, datorită acestora, mare parte din ceea ce revendicase timp de douăzeci de ani. Şi, va intra în teritoriile astfel dobândite, ca şi cum le-ar fi cucerit cu propriile forţe. Iar pentru îndrăzneala vecinilor de a nu-i fi acceptat cererile atâta timp, a instaurat în provinciile „cucerite” un regim de teroare asiatică, împotriva popoarelor trăitoare acolo, şi care erau stăpânele de drept. Metoda plasării în spatele unor mari puteri a fost folosită şi la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, când a solicitat sprijin de la Moscova, Washington şi Londra. De data aceasta fără succes. Metoda este aplicată şi la începutul secolului XXI, prin încercarea de atragere a Rusiei şi a Occidentului.
*Din Români şi unguri, vol. I, 1918-1940, de Petre Ţurlea, în curs de apariţie la Editura Enciclopedică

Categorie: