CulturăFereşte-mă, Doamne, de prieteni.Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (II)

Contramăsurile au apărut imediat, Moscova a închis graniţa dintre România şi RSS Moldova, contactele politice şi culturale fiind considerate „deviaţionism naţionalist”. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştii ca fiind „deosebit de apropiate”. Scriitorii, lingviştii, etnologii şi antropologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarităţi cu cultura română au fost acuzaţi de „propagandă naţionalistă”, iar unii dintre ei au plătit cu viaţa. Din acel moment, Moscova s-a asigurat ca Ungaria şi Bulgaria să menţină cele mai apropiate relaţii cu Chişinăul, ca mijloc de eliminare a influenţei româneşti, iar RSS Moldova a fost transformată într-o bază pentru operaţiunile clandestine împotriva României.
De atunci, Hruşciov s-a plâns că „în România, şi chiar în rândul PCR, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădacină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit „nu o naţiune, ci o târfă”, iar altădată a afirmat: „aceşti mamaliznikii (români) sunt o curvă”. Chiar şi Stalin s-a suparat de câteva ori pe români, numindu-i „nemernici”. Acestea sunt numai câteva exemple, cu care „prietenii” noştri de la Moscova ne alintau în perioada când sperau ca România să devină „republică sovietică”.
Faptul că România a avut relaţii bune cu Iugoslavia lui Tito, cu Albania, cu China şi s-a opus atât anexării Berlinului de Vest Blocului Sovietic, cât şi construirii Zidului Berlinului au fost considerate ofensă prin care s-a insultat şi sfidat Moscova.
Măsurile împotriva României au fost luate prin serviciile de informaţii. Astfel, Kremlinul a reuşit alarmarea şi mobilizarea forţelor armate române (şi altele din Tratat), fără să ştie conducerea ţării, prin intermediul agenţilor locali ai Moscovei - conducerea ministerului apărării şi comandanţii recrutaţii de KGB şi instruiţi în URSS.
Ca reacţie imediată, Bucureştii au grăbit o epurare în masă a corpului de ofiţeri din armată şi din serviciul de informaţii. 1961 a fost ultimul an în care DSS (Departamentul Securităţii Statului din România) şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky din Moscova al KGB pentru instruire. România a reacţionat sever la noile afirmaţii potrivit cărora armata sovietică eliberase Bucureştii în al Doilea Război Mondial şi, în mod surprinzător, a avut câştig de cauză, punctul său de vedere fiind recunoscut până la sfârşitul anilor `70 în publicaţiile istorice ale armatei sovietice.
În anul 1962, Gheorghiu-Dej a dispus eliminarea consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Moscova a reacţionat dur, Kremlinul a trimis un avertisment prin intermediul directorului KGB, V. Semiceastni omologului său de la DSS, iar Hruşciov a dat dispoziţii celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic de a-şi limita „schimburile de informaţii cu românii”, adâncind procesul de izolare al României, ce a continuat până în 1989.
Statele din Occident au apreciat poziţia Romăniei ca fiind curajoasă, ca şi pe liderul român Gheorghiu-Dej.
Începând cu anul 1963, Bucureştii s-au angajat într-un amplu program de derusificare, incluzând instituţii sovietice culturale, biblioteci, departamente lingvistice şi „asociaţii de prietenie” răspândite în ţară. În toamna anului 1963, Kremlinul a ripostat, punând la cale diverse atentate, iar cel puţin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia. Ce n-au reuşit sovieticii în 1963, împotriva lui Gheorghiu-Dej, aveau să reuşească în 1965. Hruşciov începuse deja să-şi facă griji serioase în privinţa posibilităţii „pierderii României”. Ofensiva extinsă desfăşurată de Moscova împotriva României includea atacuri împotriva conducerii şi ameninţări cu reconfigurarea graniţelor dar şi atacuri împotriva identităţii poporului român, ceea ce au determinat autorităţile de la Bucureşti să se ralieze politicilor strategice occidentale. Tentativa de mobilizare generală din timpul crizei rachetelor din Cuba a determinat autorităţile de la Bucureşti să restabilească imediat controlul naţional exclusiv asupra forţelor sale armate. În 1963, preşedintele John F. Kennedy a declarat faptul că SUA „sunt dispuse să susţină decizia României de a urma o cale independentă”. Imediat, Gheorghiu-Dej i-a transmis preşedintelui Kennedy că România nu susţinea decizia sovietică privind amplasarea de rachete şi nu va participa la niciun conflict armat provocat de Moscova. Această declaraţie a supărat din nou Moscova. Prin această acţiune fără precedent, România anunţa că nu va participa la pregătirile de ofensivă sovietice sau la transformarea Tratatului de la Varşovia dintr-o alianţă defensivă într-una ofensivă, transformare începută încă din 1962. De asemenea, România a refuzat să îndeplinească cererea sovieticilor privind majorarea bugetului militar.
În anul 1964, România a făcut un pas mare spre independenţă, realizând o relaxare prudentă a controlului politic, eliberarea unui număr mare de deţinuţi politici şi să arate mai multă toleranţă în privinţa răspândirii artei şi culturii occidentale şi a discuţiilor pe marginea acestora. Manifestările de independenţă nu numai că sfidau Moscova şi „împiedicau planurile Blocului Sovietic de a integra economiile sovietice şi ale statelor-satelit” şi refuzau deschis „să urmeze linia sovietică” în probleme de politică externă şi de securitate care serveau influenţei şi expansiunii sovietice, dar şi „erau de o manieră deschis antisovietică”. Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la Bucureşti a fost că România şi-a redactat „declaraţia de independenţă”, din 26 aprilie 1964, în aşa fel încât să aibă priză la cât mai mulţi membri ai comunităţii socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Şi s-a reuşit pe deplin, reacţia Moscovei n-a fost pe măsura aşteptărilor. Astfel, după douăzeci de ani de ocupaţie sovietică, România a reuşit o spectaculoasă îndreptare spre independenţă, mişcare cunoscută şi sub denumirea de Primăvara de la Bucureşti, al cărei artizan a fost Gheorghiu-Dej.
În iulie 1964, prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer s-a întâlnit la Paris cu preşedintele francez Charles de Gaulle, un prieten al românilor. Preşedintele francez a promis sprijin României de „a deveni membră a Comunităţii Economice Europene” (CEE) şi „ajutor în cazul că ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia”. Aceasta a fost cea mai bună ofertă a preşedintelui francez, pe care din nefericire, după lungi deliberări, Gheorghiu-Dej şi cu Maurer au refuzat-o.
Reacţia lui Hruşciov a fost ameninţătoare, afirmând: Moscova ar putea tolera independenţa economică a României faţă de CAER, dar „dacă vor fi atât de orbi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri şi nu cei ai lui Gaulle vor avea ultimul cuvânt”. În ochii Moscovei, o asemenea mişcare a României ar fi subminat politica sa din Balcani, ar fi creat probleme în RSS Moldova şi ar fi slăbit poziţia Uniunii Sovietice în comunitatea socialistă şi la nivel internaţional. Prin politica de dezinformare, Hruşciov a încercat să aducă România înapoi sub controlul său şi să o izoleze de statele din Occident.
România şi-a continuat politica sa de independenţă faţă de Moscova şi a reuşit, la mijlocul anului 1964, medierea din Vietnam pentru preşedintele Johnson, un acord cu Laos, reconcilierea cu China şi sprijin pentru reunificarea Germaniei, ceea ce i-a adus din nou simpatia Occidentului. Un rol important în apropierea chino-americană l-a avut Maurer, în timp ce sovieticii au încercat prin toate mijloacele sabotarea medierii româneşti.
Medierea procesului de pace din Orientul Mijlociu a fost o constantă a politicii româneşti, ceea ce a şi reuşit. Opoziţia românească faţă de Moscova, de la „declararea independenţei” în 1964, a devenit tot mai puternică. În ciuda şirului nesfârşit de lovituri date teoriei „România ca un cal troian” pe parcursul anilor ’60 şi ’70, Bucureştii au făcut propuneri publice privind reorganizarea radicală a Tratatului de la Varşovia, au refuzat de a pune la dispoziţia ţărilor Tratatului dotări militare, au refuzat categoric aplicaţii militare cu trupe ale Tratatului pe teritoriul României şi au refuzat să condamne Israelul şi SUA în timpul războiului arabo-israelian din 1967. Asemenea poziţii au dus la ostracizarea României de către Moscova şi sateliţii săi.
În ziua de 21 august 1968, am fost martorii invaziei Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, mai puţin România, prin care Dubcek a fost înlocuit cu Gustav Husak. România a criticat în termenii cei mai duri această invazie, situându-se pe aceaşi poziţie ca şi Occidentul.
Începând cu luna mai 1968, Bucureştii au primit informaţii de la un ofiţer al serviciului de informaţii polonez, membru al grupului de intervenţie din cadrul Tratatului de la Varşovia, cu privire la o acţiune programată în două etape, care viza invadarea României la două săptămâni după operaţiunea asupra Pragăi. Informaţia primită a fost confirmată ulterior de către serviciile de informaţii elveţiene, olandeze, americane. Nicolae Ceauşescu (foto stânga) a luat în serios informaţiile primite şi a început pregătirile de apărare. Au fost înfiinţate Garzile Patriotice, iar armata a primit dispoziţiile şi ordinile necesare de acţiune în caz de intervenţie.
România a solicitat sprijin din partea Chinei, pe care l-a primit, prin vocea premierului Zhou Enlai, care a participat la recepţia organizată de Ambasada română cu ocazia Zilei Naţionale a României. Premierul chinez a subliniat: „China condamnă Uniunea Sovietică pentru invazia din Cehoslovacia, iar România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine, iar poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român”.
Ceauşescu a avut discuţii secrete şi cu Tito, l-a informat despre pericolul ce ameninţa România, spunându-i că după invazia României urma ca şi Iugoslavia să fie invadată. Preşedintele Tito nu a crezut nimic despre ce l-a informat Ceauşescu, iar în final nu i-a oferit decât azil preşedintelui român.
După invazia Cehoslovaciei, a urmat încercuirea României cu trupe ale Tratatului de la Varşovia. 43 de divizii erau mobilizate la graniţa României cu URSS, Ungaria şi Bulgaria, şi aşteptau doar ordinul dat de Moscova de a invada România. Fără să ceară sprijin din partea SUA, administraţia Johnson a decis să preîntâmpine acţiunea Kremlinului cu angajamente răspicate şi credibile că va declanşa represalii grave. Aceeaşi atitudine a fost luată şi la Paris, Londra, Bonn şi în alte capitale occidentale.
În această situaţie, Moscova a decis să amâne invazia României până în noiembrie 1968, dând asigurări Occidentului că trupele ce au încercuit România execută aplicaţii militare, dar a refuzat să acorde permisiunea pentru deplasarea unui ataşat militar al SUA care urma să viziteze diverse locaţii din sud-vestul URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa, oraşe aflate în districtul militar de la graniţa cu România.
După anul 1968, Uniunea Sovietică şi-a sporit trupele din ţările satelit, în special în cele vecine cu România. Referitor la evenimentele din anul 1968, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, a declarat oficialilor americani, din proprie iniţiativă, convingerile sale, care ulterior s-au dovedit a fi dezamăgitoare şi erori extrem de periculoase pentru România; mai târziu s-a aflat că şi acesta era agentul Moscovei.
Imediat după anul 1968, URSS şi-a lansat strategia de disuadare şi blocare a Românei, care s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru noi, întrucât Blocul Sovietic ne-a izolat total până în 1989. Serviciile de informaţii ale Blocului Sovietic în capitalele Occidentale ne prezentau ca pe un „aliat disciplinat care îşi face temele”, în schimb acţionau pentru a ne sabota orice relaţie economică cu Occidentul şi alte ţări. Ne-au prezentat chiar şi a fi un „cal troian” al Blocului Sovietic pentru a nu fi credibilă independenţa declarată de Bucureşti. România era prezentată ca incapabilă de rezistenţă, oscilantă în sfidarea sa şi ca un partener care nu merita încrederea şi sprijinul Vestului.
Nicolae Ceauşescu şi regimul său erau ţinta atacurilor dure ale mass-mediei din ţările Pactului de la Varşovia, în special din URSS şi Ungaria. România a devenit după anul 1968 şi mai sfidătoare cu Uniunea Sovietică, respingea deschis rolul conducător al URSS în mişcarea comunistă; în toată această perioadă, Moscova n-a reuşit să-l intimideze pe Ceauşescu. Din cauza faptului că Malinovschi, Epişev, Grechco, Iacubovschi şi Ştemenko şi-au pierdut răbdarea în repetate încercări eşuate de a-l intimida pe Ceauşescu şi România, anual au plănuit invadarea ţării noastre şi schimbarea conducerii de la Bucureşti prin lovituri de stat executate fulgerător; au mizat chiar şi pe scrisori întocmite de oamenii Moscovei, cum au procedat cu Praga. În ce priveşte scrisorile, s-a reuşit în anul 1988, când Gheorghe Aposol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu, Corneliu Mănescu şi fostul cominternist Gr. I. Răceanu s-au reinventat ca reformişti anti-Ceauşesc în mult discutata „scrisoare a celor şase”.
În mod repetat, sovieticii ne-au ameninţat cu pierderea Transilvaniei, ne-au schimbat istoria privind Basarabia şi Bucovina de Nord, ne-au prezentat că „România era un stat imperialist” care ocupa teritorii străine şi care „trebuiau eliberate”, utilizând această istoriografie şi în Occident. Relaţiile istorice ale României cu alte state, mai ales cu cele din Vest, erau supuse unui tir concentrat, Bucureştii fiind infăţişaţi ca partener ce se dovedise, în mod repetat, de neîncredere şi, de aceea, nedemn de cooperare şi parteneriat. Un caz interesant a fost cel al relaţiilor finlandezo-române şi al mareşalului Carl Gustav Mannerheim, considerat de poporul finlandez fondatorul Finlandei independente şi erou al celor două războaie mondiale. Mannerheim a luptat în România, în perioada Primului Război Mondial şi s-a alăturat României, în calitatea sa de şef al statului finlandez, în 1941, în ofensiva Axei contra URSS, după ce aceasta a invadat şi şi-a anexat teritorii din ambele ţări, în 1939 şi 1940. Mannerheim şi Antonescu şi-au acordat reciproc cele mai înalte onoruri ale ţărilor lor, iar o unitate specială de vânători de munte a luptat chiar pe frontul finlandez. Când oficialităţile române au vizitat Helsinki în 1968, au depus o coroană de flori la monumentul lui Mannerheim, provocând furia conducerii URSS şi a preşedintelui finlandez Kekkonen. Oficialităţile ungare nu l-au tratat niciodată pe Mannerheim într-o manieră pozitivă şi, în tratatele lor istorice, l-au portretizat ca pe un ticălos.
În august 1969, preşedintele SUA, Richard Nixon (foto dreapta), a vizitat România, fiind prima vizită postbelică a unui preşedinte american într-o ţară comunistă. Imediat Moscova a început o campanie în forţă de discreditare a independenţei României, la Washington. România s-a angajat să intermedieze contactele chino-americane şi a reuşit în mod strălucit acest lucru, ceea ce a atras din nou furia Blocului Sovietic, încercând blocarea legăturilor economice româno-americane şi a relaţiilor României cu Occidentul. Moscova a început operaţiunea de blocare a relaţiilor franco-române şi a reuşit pe deplin, folosindu-se de Mihai Caraman, mergând chiar mai departe când agenţii Moscovei l-au asasinat pe colonelul Cheyran d‘Abzac, ofiţerul de informaţii militare francez. D‘Abzac şi şoferul lui au fost ucişi într-un „accident” de circulaţie înscenat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, la Băneasa, în 1969, când au fost loviţi frontal de un camion cu însemne şi numere de înmatriculare militare. La început s-a sugerat că Securitatea era cea responsabilă. În realitate autocamionul a fost adus din URSS şi agenţii Moscovei au înscenat şi au pus în aplicare accidentul, adevăr aflat de francezi după 1989. Prin acelaşi scenariu, au încercat agenţii sovietici să-i curme viaţa lui Ion Gheorghe Maurer pe drumul dintre Covasna şi Sfântu-Gheorghe, în 1972. Maurer a crezut până în ziua morţii că Nicolae Ceauşescu i-a înscenat accidentul pentru a scăpa de el. Sovieticii au plănuit să-l asasineze şi pe Ceauşescu sau să îl înlocuiască de la conducere. Printre cei vizaţi să-l înlocuiască pe Ceauşescu au fost Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş, toţi oameni ai Moscovei, şi Ion Gheorghe Maurer, pe care sperau să-l recruteze mai târziu.
Alexandru Drăghici a fost însurat cu o agentă maghiară a AVH (Securitatea de Stat Maghiară). Legăturile lui Drăghici cu personaje cheie din DSS (Departamentul Securităţii Statului din România), în special cu şeful DIE, Nicolae Doicaru, şi cu fostul său adjunct şi succesor Ion Stănescu (care îşi schimbase numele din cel unguresc Szilagy), au conferit spionajului sovietic un acces şi o influenţă incredibile în confruntarea româno-sovietică, lovind în apărarea intereselor naţionale.
Silviu Brucan, care fusese ambasador în SUA, a admis că a conspirat cu lideri de la Kremlin pentru răsturnarea lui Ceauşescu şi menţinerea unui regim comunist, dar pro-sovietic.
Sergiu Celac, translatorul din Ambasada de la Washington, era fiul unui cominternist, numit de sovietici în diferite funcţii. Sergiu Celac a fost o sursă importantă care a confirmat toate informaţiile date de dezertorul Pacepa, dovedite ulterior complet eronate. Corneliu Bogdan, ambasador în SUA între anii 1967 şi 1978, a fost căsătorit cu o binecunoscută cominternistă şi fostă soţie a unui consilier de informaţii sovietic. Victor Dumitriu, ambasador în Franţa, a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris şi a propagat scenariul KGB că Bucureştii lucrau cu Moscova la invazia Cehoslovaciei.
Generalul Ion Şerb, în timp ce se instruia într-o „academie militară” în URSS, deşi însurat, a avut o relaţie cu o rusoaică şi a avut un copil cu ea, amănunte care nu au fost dezvăluite superiorilor lui din România. Şantajat de sovietici, generalul Şerb a înmânat agenţilor sovietici multe documente secrete, inclusiv planul de acţiune al Armatei Române din 1968 şi dosarele de cadre ale câtorva comandanţi militari, printre care generalul Vasile Milea şi generalul Nicolae Militaru. Arestarea generalului Şerb, în septembrie 1971, a fost însoţită de arestarea altor 40 de ofiţeri de stat-major.
În 1971, Nicolae Doicaru (agent sovietic), împreună cu Ion Stănescu şi Alex Drăghici, ajutaţi de serviciile „frăţeşti”, au pus la cale o operaţiune împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Drept răsplată, la recomandarea lui Silviu Brucan, Doicaru a fost reactivat consilier pe probleme de informaţii al vicepremierului, în ianuarie 1990.
După aceste evenimente, Ceauşescu a fost considerat de către toţi liderii Blocului Sovietic că este angajat într-un război clandestin cu Pactul de la Varşovia. Ceauşescu a fost singurul membru al Pactului care nu a beneficiat de o audienţă privată la Brejnev în timpul celui de-al 24-lea Congres al PCUS de la Moscova, în aprilie 1971, după ce şi-a exprimat poziţia sa.
(va urma)

Categorie: