CulturăFereşte-mă, Doamne, de prieteni.Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România (III)

În iunie 1971, Nicolae Ceauşescu vizitează China, prima vizită a unui conducător de partid din Tratatul de la Varşovia de la sciziunea chino-sovietică. Drept răspuns, zeci de divizii sovietice au împresurat România în vederea unei preconizate invazii. În timpul escalei făcute la Moscova, pe care Brejnev se gândise să o anuleze cu totul, Ceauşescu a fost muştruluit de şeful statului sovietic Aleksei Kosîghin. La întâlnirea din august 1971 din Crimeea, liderul sovietic Leonid Brejnev a declarat că „Ceauşescu a mers prea departe” şi a vorbit despre prăpastia dintre Bucureşti şi Moscova. A fost stabilită strategia Moscovei pentru înlocuirea lui Ceauşescu şi a susţinătorilor săi, folosindu-se şi de nemulţumirea maselor, speculând greutăţile interne ale populaţiei, în special aprovizionarea cu produse alimentare. În această strategie, aliatul de bază al Moscovei a fost Budapesta, care spera să intre în posesia Transilvaniei. De remarcat faptul că în acea perioadă Budapesta solicita de la Moscova, nu Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), nici aşa-zisul ţinutul secuiesc, ci întreaga Transilvanie. Aceasta era pretenţia Ungariei în urma invaziei României de către Blocul Sovietic. Pentru a slăbi Moscova, România susţinea intrarea Chinei în ONU şi, mai ales, în Consiliul de Securitate, a girat poziţia Germaniei de Vest referitoare la reunificare, a lăudat aproprierea dintre China şi SUA, dintre Bonn şi Beijing. Toate poziţiile României erau antisovietice şi se situau pe poziţii diametral opuse cu restul Pactului de la Varşovia. Budapesta, prin vocea lui Kadar, a condamnat clar tendinţa României de a obscuriza «liniile de putere din politica mondială», văzând cum Moscova pierde teren. În această situaţie, Ungaria a fost aleasă să conducă o masivă campanie de măsuri active antiromâneşti. Budapesta considera alegerea conform cu dezideratul ungar de a recupera Transilvania. Acest obiectiv rămăsese, în esenţă, neschimbat, începând de la Karolyi, Kun şi Horthy până la Rakosi, Nagy şi Kadar, oferind o continuitate uimitoare până astăzi operaţiunilor de spionaj şi propagandă ale Budapestei.
În această operaţiune, Hruşciov, Brejnev, Andropov Cernenko şi, mai ales, Vladimir Kriucikov au sprijinit permanent Budapesta şi au apreciat rolul lui Kadar pentru a reuşi operaţiunea. Pe plan extern, Uniunea Sovietică a dublat numărul personalului ambasadelor ungare în Occident, Moscova finanţând creşterea de personal, toate acestea fiind îndreptate împotriva României. Strategia antiromânească a Ungariei a mers atât de departe încât, după recensământul din România din 1977, care arăta o minoritate de 1,7 milioane, propaganda de la Budapesta a lansat o cifră mult exagerată, de peste 2 milioane, acuzând autoritaţile româneşti de „etnocid”. Plângându-se în toate capitalele occidentale, România a fost facută responsabilă pentru negarea sau distrugerea identităţii etnice a cel puţin 300.000 (şi posibil a peste 1,5 milioane) de unguri. Cu toate că recensământul din 1992 a confirmat statisticile româneşti, autoritaţile ungare au acceptat acest adevăr numai spre sfârşitul anilor ’90, iar aceste recunoaşteri nu au redresat impactul otrăvitor şi de durată asupra imaginii României şi a românilor, iar unii continuă şi astăzi acuzaţiile antiromâneşti de „etnocid” şi „genocid cultural” al minorităţii maghiare, în frunte cu Laszlo Tokes. România şi-a luat măsuri serioase de apărare, Budapesta ne-a numit naţionalişti.
În acest context, Ceauşescu a adoptat hotărârea de „rotirea cadrelor”. Măsura s-a dorit să prevină crearea unor baze de putere prosovietice care ar fi putut înlătura conducerea şi realinia politica României la preferinţele Moscovei. Cu toate că a complicat posibilităţile sovieticilor de recrutare, consecinţele nedorite ale „rotirii cadrelor” s-au dovedit devastatoare pentru interesele României în acea perioadă. Una dintre cele mai nedorite aspecte ale „rotirii cadrelor” a fost aceea că a plasat soarta majorităţii cadrelor la dispoziţia secţiei de cadre de partid şi de stat a Comitetului Central, aflată sub conducerea „marelui academician şi om de ştiinţă” Elena Ceauşescu. Această măsură i-a permis să dicteze schimbări de personal în partid şi în guvern. Drept rezultat, numai cadrele în care ea avea încredere personal, indiferent de competenţă, de pregătire şi aptitudini, erau numite în funcţii, favorizând eforturile de recrutare sovietice, care încercau serios să răspândească insatisfacţia populaţiei faţă de politica lui Ceauşescu. Fundamentul de putere al Elenei Ceauşescu era format în majoritate din femei, foste cominterniste, precum şi agente sovietice şi maghiare din vechea gardă, ceea ce era pe placul Moscovei.
Această măsură, pe lângă faptul că permitea accesul liber la recrutarea diplomaţilor români, a personalului auxiliar şi a ziariştilor aflaţi la post în ţările Blocului Sovietic, a făcut posibilă apariţia unui grup format din Mihai Caraman, Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Ion Stănescu şi Constantin Iosif, „cei cinci nu prea magnifici”, şi a fost posibilă deturnarea politicii externe şi de securitate româneşti. Politica României a fost distorsionată şi prezentată de organele de informaţii externe ca ostilă faţă de Occident, în loc de amicală. Aceste cinci personaje au deturnat colaborarea România-NATO în domeniul securităţii, care începuse în 1968, şi au reuşit să saboteze promiţătoarea evoluţie a cooperării cu Bonnul, Londra şi, mai ales, cu Washingtonul. La scurt timp după 1989, Caraman a fost rapid reabilitat şi numit şef al spionajului extern de către Petre Roman, la propunerea lui Silviu Brucan. Numai după schimbarea lui Caraman au început demersurile pentru primirea României în NATO.
România a avut un rol hotărâtor în pierderea Egiptului de către Moscova. În 1970, Ceauşescu a discutat cu prim-ministrul israelian Golda Meir posibilitatea unei înţelegeri israeliano-egiptene şi a obţinut asigurarea sprijinului ei pentru o soluţie politică, în timp ce Sadat a insistat ca România să se implice ea însăşi în acest proces. În 1972, Ceauşescu îi dădea lui Golda Meir ceea ce ea a descris ca fiind „cea mai bună veste pe care am auzit-o în ultimii ani”. Sadat era „gata a se întâlni cu israelienii”. La scurt timp, Sadat şi-a eliminat consilierii sovietici, dând Moscovei prima lovitură majoră din Orientul Mijlociu, apoi a renunţat la echipamentul sovietic folosit în războiul din octombrie 1973, înlocuit cu cel din SUA. Moscova a încercat clar să submineze eforturile constructive de pace ale României în Orientul Mijlociu. De-a lungul Războiului Rece, Moscova nu a mai fost capabilă „să-şi recupereze poziţia în lumea arabă după pierderea Egiptului”.
Kremlinul a persistat în tentativele sale de a-i obliga pe români să înceteze, a încercat să discrediteze România în faţa Israelului, a Egiptului şi a celorlalte state arabe. Astfel, în 1971 a trimis o echipă de trei palestinieni să atace Ambasada Israelului şi să-l asasineze pe ambasador. Acţiunea teroristă a eşuat, iar în octombrie 1972, Golda Meir a fost ţinta unei tentative de asasinat la Templul Coral din Bucureşti, din partea unei echipe de terorişti. Contraspionajul românesc a descoperit tentativa şi i-a arestat pe cei patru asasini.
Prima întâlnire a lui Ceauşescu cu liderul palestinian Yasser Arafat a avut loc sub auspicii egiptene, la Cairo, în aprilie 1972. Pentru contracararea eforturilor româneşti, Kremlinul a declanşat războiul economic, ce avea scop dublu: să prevină stabilirea unor contacte care ar facilita politici independente ale Bucureştilor în regiune şi să-i blocheze accesul la materiile prime şi la produsele care ar fi permis independenţa României de Moscova (mai ales în planul resurselor energetice). Între timp, Ceauşescu a avut întâlniri cu Sadat şi cu liderii iordanian, algerian, libian, tunisian, sirian, irakian, întâlniri care sfidau Moscova.
Prima întâlnire dintre Anwar El Sadat şi Menahem Begin a fost posibilă datorită rolului cheie jucat de Ceauşescu. Ulterior, Ariel Sharon avea să confirme că Sadat i-a explicat că „ceea ce îl făcuse să se decidă să vină la Ierusalim” a fost insistenţa lui Ceauşescu.
Jimmy Carter a recunoscut deschis rolul României şi beneficiile pe care le adusese SUA de-a lungul câtorva administraţii. În timpul vizitei oficiale de stat din aprilie 1978, cea de-a treia din 1970, preşedintele Jimmy Carter a subliniat că „Ceauşescu fusese esenţial în stabilirea vizitei istorice a preşedintelui Sadat al Egiptului în capitala Israelului” şi că ambele ţări „găsiseră, prin România, o cale de comunicare şi întelegere”. Evgheni Primakov (viitor şef al KGB şi SVR (Serviciul de Informaţii Externe rus post-comunist) a fost numit responsabil pentru orchestrarea comunicatului comun, iar Kremlinul şi-a ieşit din fire când, prin bunele oficii ale României, Sadat s-a dus brusc la Ierusalim pentru a începe convorbirile directe cu liderii israelieni. În memoriile sale, Primakov a exclus orice menţionare a României în ciuda declaraţiilor publice ale SUA, Egiptului şi Israelului, cu o singură excepţie: denaturarea clară că „atunci când Pactul de la Varşovia încă exista”, în timpul prăbuşirii Blocului Sovietic, în 1989, „într-un exces de isterie, Nicolae Ceauşescu a poruncit ca trupele sovietice să fie trimise în România”. Tot serviciile de informaţii sovietice îl portretizau pe Ceauşescu ca pe un megaloman brutal şi un xenofob antisovietic.
Moscova a plasat România alături de SUA, NATO, China şi Germania de Vest ca fiind regimuri nedrepte, chiar criminale. Aşa se explică de ce Grechco şi alţi lideri de la Moscova sprijineau idea unei intervenţii militare în România. România continua să reprezinte „cea mai dificilă problemă a sovieticilor”.
Nicolae Ceauşescu a colaborat cu Nixon, Ford şi Carter şi în procesul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), având meritul de a aduce SUA la masa tratativelor, în ciuda opoziţiei Blocului Sovietic. Moscova a prezentat România ca fiind împotriva procesului CSCE, ceea ce a fost o minciună. Poziţia României a fost atât de diferită de cea a Uniunii Sovietice şi a partenerilor loiali, încât ea nu a fost inclusă ca parte în Tratatul de la Varşovia în timpul negocierilor.
În perioada 1974-1978, Ceauşescu a pus bazele parteneriatului strategic România-SUA. Conform acordului militar România-SUA, Washingtonul ne-a vândut avioane comerciale Boeing 707-320 C, care au fost dotate ulterior cu un sofisticat echipament de comunicaţie şi care aveau să formeze flotila oficială a conducerii României. În 1975, Ion Coman s-a întâlnit cu partenerii americani pentru achiziţionarea de armament, inclusiv de avioane cu reacţie F-5. Armata Română a solicitat 12 tipuri de armament, dar Washingtonul se temea că ar putea provoca un răspuns sovietic catastrofal.
Washingtonul aprecia faptul că, până în 1978, România se dovedise un prieten de nădejde în cadrul eforturilor americane de mediere în Laos, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord, China şi un colaborator eficient în Procesul de la Helsinki şi în Orientul Mijlociu, care au coincis cu interesele americane.
Administraţia Carter, convinsă că România era singura din Tratatul de la Varşovia care poseda capacitatea şi dorinţa de a părăsi Blocul Sovietic, a decis să-i ofere posibilitatea să facă acest lucru pentru un viitor economic şi politic total diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, la întâlnirea la care au participat numai preşedintele Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinschi, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi translatorul român Sergiu Celac. Carter s-a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la aproximativ 147 miliarde de dolari.
Elena Ceauşescu a reacţionat violent la propunere, clamând că americanii „vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari”. Cei doi au petrecut toată noaptea la Hotelul Blair Hause, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină niciunul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română, dar fără să realizeze că atunci puteau schimba în bine soarta şi destinul României.
Se schimbaseră multe în ultimii ani faţă de vremurile în care Ceauşescu lua deciziile vitale din politica de securitate. Atunci, în aprilie 1978, cel mai apropiat şi influent consilier al lui era nevasta, care nu avea nimic din abilitatea lui înnăscută şi foarte puţin din orientarea lui naţională, din experienţa sa în problemele securităţii naţionale, a relaţiilor internaţionale sau din viziunea sa. Faptul că discuţia a fost aşa de lungă şi aprinsă sugerează că Nicolae Ceauşescu s-a poziţionat în favoarea ofertei americane, împotriva Elenei Ceauşescu, şi că ajunseseră la o răscruce. A doua zi, Nicolae Ceauşescu a declinat oferta, iar Elena Ceauşescu a ieşit învingătoare; deja era mai puternică decat soţul ei. În decursul anilor au existat momente când Elena Ceauşescu s-a arătat dispusă să-i succeadă la conducere soţului ei.
Oferta lui Carter a fost repetată în iunie 1978, cu ocazia vizitei în Marea Britanie. Vizitele în SUA şi Marea Britanie au fost deosebit de populare în România. Pentru mulţi, ele au simbolizat un pas spre dezideratul, vechi de secole, de integrare în Occident şi, deci, spre al unei mai mari securităţi şi prosperităţi. Niciun conducător român nu mai fusese atât de renumit, iar României nu i se mai oferise vreodată asemenea ofertă de nerefuzat, din partea râvniţilor parteneri occidentali. Păcat că s-a ratat o asemenea ofertă, ivită o dată în viaţa lui Nicolae Ceauşescu, dar atunci, în 1978, Elena Ceauşescu era mai puternică decât soţul ei.
Nu a durat mult ca vestea despre oferta lui Carter să ajungă la Moscova şi nici nu a fost o surpriză că a ajuns acolo, deoarece adjunctul DIE, Pacepa, cu toate că fusese exclus de la discuţia lui Ceauşescu cu preşedintele Carter şi cu consilierul său, Zbigniew Brzezinschi, a fost membru al delegaţiei române atât la Washington, cât şi la Londra, şi a primit un raport extins al tuturor discuţiilor din partea translatorului român Sergiu Celac. Pacepa a recunoscut, ulterior, că „petrecuse 27 de ani” ca agent sovietic, primind „ordine de la KBG” pe întreaga durată a carierei lui în organele de securitate ale României. Trebuie remarcat şi faptul că atunci, în aprilie şi iunie 1978, Nicolae Ceauşescu, prin deciziile luate, a hotărât atât soarta şi destinul României, cât şi pe a sa şi a soţiei sale, deoarece nu după mult timp au sfârşit în gloanţele militarilor de la Târgovişte, într-o zi de Crăciun, a anului 1989, fără a mai apuca să primească mulţumirile pe care le merita pentru eforturile sale depuse pentru destindere şi pace pe plan mondial. A plătit cu viaţa faptul că a pus mai presus cauza comunismului decât interesul naţional şi a ascultat de soţia sa. Nicolae Ceauşescu rămâne în istorie ca cel mai mare şi mai puternic duşman al Blocului Sovietic. Ruşii se pot lăuda că l-au lichidat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1965 şi, de asemenea, că au dat o mână de ajutor şi la lichidarea lui Nicolae Ceauşescu în 1989.
Această lucrare monumentală, care aduce multe clarificări în ce priveşte istoria contemporană a României, este o bijuterie de carte, în care adevărul istoric este esenţa ideilor, a principiilor expuse, a viziunii autorului. Merită din plin toate mulţumirile noastre, îl felicităm călduros pe istoricul şi scriitorul Larry L. Watts. Cu acestă ocazie, sugerez tuturor celor în drept, de a-l răsplăti pe autor cu cele mai înalte distincţii, ordine, medalii, diplome, titluri şi premii, deoarece le merită. Desigur, aş fi dorit ca toate acestea să i le spun personal autorului cărţii, dar nu se poate. Am scris acest articol tocmai pentru a-i face publicitate cărţii şi pentru ca mulţi care citesc aceste rânduri să citească şi cartea, care trebuie să fie nelipsită din bibliotecile noastre.
De asemenea, îi sugerez autorului ca în viitor, să facă o documentare identică, precum a făcut pentru a scrie această carte, şi în privinţa personalităţii mareşalului Ion Antonescu . Despre Ion Antonescu, în ultimii 23 de ani au apărut multe cărţi. La loc de frunte sunt cele ale academicianului Gheorghe Buzatu. Dar niciuna nu a reuşit să impună autorităţilor române, aşa cum această carte va intra în conştiinţa românilor, să afle adevărul istoric despre Ion Antonescu. Cu alte cuvinte, să scoată în evidenţă ce a făcut bine, precum şi greşelile şi erorile făcute. Un autor american, devenit celebru prin scrierile sale, deci neutru, are posibilitatea, printr-o carte foarte bine documentată, să ducă la începerea procesului de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu. Viaţa şi cariera lui Antonescu sunt asemănătoare cu a mareşalului Mannerheim, care este un erou al Finlandei. Nu trebuie să ne speriem deloc pentru aflarea adevărului istoric, acesta trebuie să fie scos la lumină. Toate acestea să le facem cu demnitate, să fim mândri de istoria neamului românesc şi să ne cinstim cum se cuvine eroii.

Categorie: