Cum a fost ucis Eminescu

Profesorul Nae Georgescu a reuşit să cuprindă într-un nou volum rezultatele unei investigaţii jurnalistice „instigate” de un grup de tineri ziarişti civici - „Boala şi moartea lui Eminescu” încearcă să prezinte viaţa secretă a jurnalistului şi gânditorului Mihai Eminescu şi porneşte de la ultimele ceasuri ale lui Eminescu povestite de un martor ocular rămas necunoscut până acum. Documentul, din care reiese că Eminescu a fost ucis în timp ce cânta „Deşteaptă-te, Române!”, a fost descoperit de profesorul Georgescu în arhivele presei vremii şi îl prezentăm integral mai jos. Cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, filosoful Constantin Barbu a lansat la Biblioteca Academiei, la momentul aniversar 15 ianuarie, primul volum, de peste 800 de pagini, al unei investigaţii analitice complete realizate de Academia şi Fundaţiile Mihai Eminescu: „Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”.
În Argumentul lucrării, Constantin Barbu, despre care Noica scria că este „excepţional de înzestrat pentru lucrări de erudiţie şi istorie literară”, afirmă că marele corpus al Codului Invers urmează să se compună din 7 volume. „Se vor publica
memoriile Regelui Carol I, fragmente din jurnalul său, din Însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei. Se vor publica însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa. În fiecare volum vor fi acte secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene”, scrie Barbu. Unul dintre acestea, găsit de istoricul George Damian în Arhivele Naţionale - în care se arată cum era urmărit Eminescu de către agenţii austro-ungari pentru idealurile sale naţionale - îl publicăm şi noi astăzi. Constantin Barbu, care a obţinut şi un „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii secrete „Carpaţii” Mihai Eminescu, semnat de imparatul Franz Josef, considera că „Aceasta <>, în care au participat împăraţi, regi, amici, dame, informatori, trădători, plagiatori, homosexuali, agenţi multipli etc., devine descifratoare pentru istoria României şi, un strop, pentru istoria Europei. Descifrările şi dezvăluirile ne vor ajuta să înţelegem de ce şi atunci, şi astăzi a fost aşa şi nu altfel”.
În acest context, care îl releva pe Eminescu geopoliticianul şi naţionalistul implicat inclusiv conspirativ pentru proiectul Daciei Moderne - România Mare, nu este de mirare că duşmanii lui Eminescu sunt şi duşmanii României. (Victor Roncea)
Omorât în timp ce cânta „Deşteaptă-te, Române!”
Cum a murit Eminescu - ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular -, o inedită relatare legată de moartea lui Eminescu este adusă la lumină într-un volum, pentru prima oară, de profesorul Nicolae Georgescu, în cartea apărută
la Editura Criterion - „Boala şi moartea lui Eminescu”.
Din Argumentul eminoscologului Nae Georgescu: „Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă”. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că pe de o parte arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical, iar pe de alta indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac, a acestui enigmatic Petrea Poenaru. Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă”. Redăm mai jos, integral şi conform cu originalul, relatarea de presă apărută în „Universul”, Bucureşti, 28 iunie 1926, p. 3, reluată în „Cuvântul Ardealului”, Cluj, 1 iulie 1926, şi în „Primavara”, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.

A murit în braţele frizerului Regelui

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni: «Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra întreba: „Da' unde e Dumitrache?”. Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu D. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele.
Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după-amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”.
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române!, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a cazut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc... Ăsta m-a omorât!”. L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!».
Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită, fireşte, numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.
Din ultimele cuvinte scrise: „Până ce mor, Pleacă-te îngere”,
Nae Georgescu explică: „Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viaţa” şi „Stelele'n cer” - „Stelele'n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier. // După un semn / Clătind catargele, / Tremură largile / Vase de lemn: // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singuratăţi. // Orice noroc / şi'ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc. // Până ce mor, / Pleacă-te îngere / La tristă-mi plângere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. (V.R.)

Naţionaliştii români urmăriţi de spionii austro-ungari

Într-o Notă informativă din 7 iunie 1882, redactată de Ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernst von Mayr, către ministrul Casei Imperiale şi ministrul de Externe din Viena se raportă că „Societatea Carpaţii” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, înaintea căreia a avut loc o consfătuire secretă.
Spionii imperiului austro-ungar aveau cel mai probabil un agent infiltrat în „Societatea Carpaţii”, capabil să transmită informaţii precise despre activităţile organizaţiei, de vreme ce ambasadorul afirma că deţine informaţii „dintr-o sursă sigură”.
Şedinţa secretă a „Societăţii Carpaţii” a convenit asupra continuării luptei împotriva Monarhiei austro-ungare, recomandându-se membrilor cea mai mare discreţie. La această şedinţă, Mihai Eminescu a propus ca studenţilor transilvăneni de la Bucureşti să li se încredinţeze sarcina de a duce o propagandă activă în timpul vacanţelor în favoarea Unirii cu România - proiectul „Daciei Mari”. Prezentăm integral această Notă Informativă aflată în Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f. 189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159.
Bucureşti, 7 iunie 1882
Înalt prea cinstite Conte,
„Societatea Carpaţilor” a ţinut pe 4 iunie o şedinţă publică, precedată de o consfătuire secretă.
Referitor la aceasta am primit de la o sursă de încredere următoarele date: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică.
S-a căzut de acord asupra continuării luptei împotriva Monarhiei Austro-Ungare, totuşi nu în spiritul unei „Românii iridenta”.
Membrilor li s-a recomandat cea mai mare prevedere.
Eminescu, redactorul-şef al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de aici pentru învăţătură, să li se încredinteze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari.
Redactorul adjunct Săcăreanu de la „România Liberă” a dat citire mai multor scrisori trimise lui din Transilvania care arătau că românii de acolo îi aşteaptă pe fraţii lor cu braţele deschise.
O scrisoare trimisă de Bădescu, inspector şcolar din Neamţ, către un jurnalist pe nume Miron spune că situaţia din jurul Năsăudului este favorabilă.
Primiţi Excelenţă expresia profundului meu respect.
Bucureşti, 7 iunie 1882
Baron von Mayr
Despre o consfătuire secretă a „Societăţii Carpaţilor”
(notă în baza paginii 1: Excelenţei Sale Domnului Conte Kalnoky; Biroul de Informaţii). (George Damian)
Filosoful Barbu, discipolul lui Noica
Constantin Barbu s-a născut în 1954, fiind absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea din Craiova. Bursier al Guvernului francez, a publicat primul articol în revista „Ramuri”, în 1975. În 1985, a publicat prima sa carte intitulată „Rostirea esenţială. Eseu despre reamintirea fiinţei”, o carte de metafizică apreciată de părintele Dumitru Stăniloae, Edgar Papu, Adrian Marino, Mihai Sora, Marin Sorescu s.a.. Remarcat de Constanin Noica, este considerat „filosoful tinerii generaţii”.
Editează, cel dintâi, „Manuscrisele lui Mihai Eminescu”, în facsimil, un „Corpus eminescianum” şi „Opera transliterară”, proiect imaginat, la Păltiniş, împreună cu Noica. A primit, la Bruxelles, un premiu internaţional pentru eseul „L'UniVers et le Vers”. A publicat, de asemenea, numeroase cărţi de poeme (Iluzia regală, Limba distrusă, Carte despre singurătate), precum şi numeroase volume de eseuri (Autoversiunea inextibilă, Căderea în Cosmos).
Nae Georgescu, omul Scrisului ca o taină
Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor la Universitatea Hyperion, decan al Facultăţii de Filologie, unde susţine cursul pentru masterat „Editologia eminesciană - o ştiinţă interdisciplinară”. Reputatul eminescolog a scris 15 cărţi privind opera şi personalitatea lui Eminescu şi a publicat studii şi despre Veronica Micle, Caragiale, Sadoveanu, Panait Istrati, Mircea Eliade. Este doctor în Filologie cu teza „Eminescu şi editorii săi. Nucleul maiorescian până la Perpessicius” (1997). A fost bibliotecar la Biblioteca Academiei Române, redactor la revistele „Luceafărul”, „Academica”, „Naţiunea”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
(Articol preluat de pe site-ul mihai-eminescu.ro)