DE CE POSTIM? DE CE SĂ IERTĂM? CARE NE E VOCAŢIA?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, prin aceste cuvinte aş dori să pun la inima fiecăruia câteva seminţe duhovniceşti spre a ne întări în această perioadă de post în care vom intra începând din data de 3 martie şi până în 20 aprilie, timp de rugăciune şi pregătire pentru marele praznic al Învierii Mântuitorului. Însă, de unde voi începe? Poate că de la destin şi de la vocaţie, fiindcă de multe ori se spune că omul îşi caută destinul lui adevărat, şi Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva, iubiţilor, decât ceea ce caută Adam, şi îl păcăleşte şarpele, implicit pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, ca „dacă vei mânca din acela, să ştii că o să ţi se deschidă ochii şi vei deveni ca Dumnezeu, şi vei cunoaşte binele şi răul”. Şi a mâncat, zice Scriptura, şi „i s-au deschis ochii”. Şi ce „taine dumnezeieşti” a văzut Adam când i s-au deschis ochii? Ce lucruri negrăite? S-a văzut gol, şi s-a ruşinat de el însuşi şi de soţia lui, Eva, şi ea de Adam.
Atunci li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi... Asta este dumnezeire, iubiţilor? Asta este ce voieşte omul? Dar să ştim cu toţii din păcate (din păcatele noastre), ce anume este rezultatul păcatului - dezamăgire. Dez-amăgire - interesant cuvânt, nu?, şi de luat în serios! Când suntem dezamăgiţi, să ne uităm unde eram amăgiţi, şi atunci durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiţi. Deci o putinţă de a ne lumina.
Destinul adevărat al omului este ceea ce toată tradiţia filocalică, tradiţia bisericească de la Apostoli - ba chiar şi de la Adam! -, numeşte îndumnezeire. Dacă Dumnezeu a făcut pe om „chip şi asemănare”, apoi nu a glumit. Şi uitaţi-vă ce avea de zis Sfântul Zosima în viaţa Mariei Egipteanca, când s-a uimit în ce fel şi prin ce metode Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire - şi ce mântuire! Zosima, dacă vă uitaţi atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu şi a urmat toate nevoinţele de închipuit, şi a inventat şi el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Şi îngerul vine să-i spună: „Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârşit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârşit-o până acum!”. Deci, Zosima era un om desăvârşit, iar călătoria ca să atingă înălţimea Mariei Egipteanca era mai lungă. Şi a rămas uimit Zosima. Vedeţi ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.
Deci, destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem? Să ne uităm, astfel, la sfinţii aceştia care sunt nişte morţi: avem pe pământ moaştele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem „moaşte”, le cinstim, şi pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morţii. În general, ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasmă, pute - iertaţi-mi cuvântul, dar asta-i realitatea! Moartea este urâcioasă; de la moaşte izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecăm de boli. De la aceste „oseminte moarte” izvorăsc puteri care învie pe alţii din moartea lor, şi-i aduc înapoi la viaţă ca să-şi continue calea pocăinţei până să se desăvârşească şi ei. Deci, când zice Hristos că „Cei care cred Mie, cele ce fac Eu şi ei vor face” - uitaţi-vă, ca şi după moarte!
Toate acestea nu sunt superstiţii, nu sunt mituri, aşa cum o vrea de multe ori modernitatea, a cărei sterilitate în gândire s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericeşti. Cum a prorocit Mântuitorul: „Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credinţă pe pământ?”. Rugaţi-vă, fraţi şi surori: „Da, să găseşti, Doamne, şi în mine să găseşti credinţa!”.
Deci acesta este destinul, după aşa-zisa „moarte” a omului. Vedem că ceea ce face Dumnezeu, dacă cerem cu credinţă de la El ceva şi ni se împlineşte rugăciunea, putem cere şi Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca să zicem aşa, Sfântul Nicolae, sau Sfinţii Apostoli, orişicare dintre ei, îţi poate face ce face şi Dumnezeu. Şi în viaţa asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte aceşti sfinţi se comportă ca Dumnezeu. De ce?
Îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, ca omul să se îndumnezeiască şi să se mântuiască, slăvindu-l pe Cel ce L-a creat. Altfel spus, „Cel ce nu crede aşa, în afară de multe tulburări şi încurcături în viaţa aceasta, riscă şi pierzania veşnică”. Deci, luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, Ortodoxia, „cel ce crede aşa”, în afară de reuşita duhovnicească în viaţa aceasta, după aşa-zisa „moarte” devine şi mai mult ca Dumnezeu.
Să observăm acum ce este vocaţia? Tradus în româneşte, vocaţiei putem să-i zicem chemare. Vocaţie este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră, din latină, vox-vocis, vocatie. Este chemare, chemarea către om: „Adame, unde eşti?”, cu sensul că: „Hai, vino, primeşte de la Mine acum duhul mântuirii”, cum ar zice Dumnezeu, „şi în duh de pocăinţă reia-ţi drumul până la îndumnezeirea pe care o pofteşti”.
Cu alte cuvinte, vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-şi împlini „destinul”: pe pământ, în măsură pământească, iar după aşa-zisa „moarte” - veşnicia, destinul în veşnicie, deci în fericită împărăţie împreună cu Dumnezeu, în vecii vecilor.
Aşadar, în contextul acesta, ce este postul? Şi ce este iertarea? Să încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: „Să iubeşti pe Dumnezeu”. Aceasta-i prima poruncă. Şi fără să I se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: „Şi iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună. Ele se află în două Cărţi separate. În Cartea Ieşirii, în cele zece porunci, prima poruncă, într-adevăr, este: „Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, şi să iubeşti pe Dumnezeul tău”, aşa cum a zis şi Mântuitorul. A doua poruncă este în Levitic, unde spune într-un cu totul alt context: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Sau, să ne folosim şi de zicala românească: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Dar Hristos le-a pus pe acelaşi plan, ca prima şi a doua poruncă.
Iubiţilor, ce se întâmplă în această iubire? Hristos ne zice: „Cel ce păzeşte cuvântul Meu este cel care Mă iubeşte”. Deci, dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că într-o măsură a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu.
Cred că nu este om pe pământ care să nu ştie cât de dureroasă este o iubire trădată, o iubire rănită. În măsura în care ai iubit pe cineva şi acel cineva ţi-a fost nevrednic iubirii tale, ştii cât de dureros este.
Aşadar, calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătirea unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: „Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Astăzi! Deci, iubirea este de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită frumuseţe, a cărei încălcare este o deosebită durere.
Lui Dumnezeu îi pare rău că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, şi toţi care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.”
Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară şi a luat asupra-Şi „canonul” de pocăinţă, canonul păcătos, adică crucea şi ruşinea. Uitaţi-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos ca Dascăl care a propovăduit dragostea s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci ruşinea zădărniciei unei vieţi întregi de nevoinţă. Toate ruşinile şi toate neputinţele şi le-a însuşit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinţei omeneşti, ca să poarte asupra-Şi neputinţa mea, păcatul meu, urâciunea mea, răutatea mea, ca şi cum El era păcătos, neputincios, urât, rău şi supus morţii. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad - dar atunci, iadule, să vezi ce te aşteaptă!
Ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul de Învăţătură rostit în ziua de Paşti: „Iadul trup a primit, şi de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare pe care le avem în Triod: „De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?”. Asta este puterea lui Dumnezeu.
În acest context al iubirii, iubire rănită de încălcare, dacă cineva moare încălcând dragostea, ce se întâmplă cu el? Cel care iubeşte nu rabdă ca omul să moară. Ce înseamnă toate cele pe care le întreprinde Dumnezeu în întruparea Lui? Ce altceva, decât iertarea?
Dragostea iartă celui păcătos. Şi acum vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Iertarea este dată înainte să o cerem. „Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: „Dumnezeu este iertare”. Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, noi trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atunci vom vedea cum iertarea face parte integranta din iubire. Aşa trebuie să devenim şi noi.
Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieţii biologice, este parte dintr-o nevoinţă omenească prin care micşorăm puţin părtăşia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuţinându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult frâu-liber duhului să-şi exprime ale sale.
Dacă vreţi, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvneşte împotriva duhului şi duhul râvneşte împotriva trupului”. Şi poate toţi, sau mulţi dintre noi, cunoaştem şi asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mişcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtăşie cu ale pământului, parcă se risipeşte ceva mai preţios.
Această conştientizare poate să meargă foarte departe, până la acele nevoinţe cum le cântă Troparele pentru sfinţi cuvioşi, „nevoinţe mai presus de fire”. Dar, deocamdată, nevoinţele sunt pe măsura puterii noastre fireşti, deşi postul nu este post în sensul adevărat al cuvântului - cum a postit Moise, cum a postit Ilie, cum a postit Mântuitorul, patruzeci de zile nemâncând nimic. Şi au postit şi Părinţii bisericii din calendar, ca să-i zicem aşa, de când cu Antonie cel Mare, ba poate şi înainte. Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.
Este, putem zice, un regim, o dietă. Vedeţi că postul, ca orice înfrânare, ţine de dragoste. Dragostea cere o nevoinţă. Şi dragostea celor ale lumii acesteia cere nevoinţă. Câte fete tinere astăzi nu ţin regim ca să-şi păstreze silueta? În măsura şi în legile dragostei de care eşti cuprins, sunt şi măsura şi legile înfrânării sau nevoinţei cu care să te nevoieşti?
Noi râvnim către cele ale vieţii veşnice, dar trecem prin nevoinţe asemănătoare; ne nevoim nu ca să ne păstrăm silueta, nu pentru aceleaşi motive ca tinerele care vor să îşi câştige pe cineva în viaţa aceasta, un soţ, ci în primul rând, fiindcă un trup prea greoi nu prea se dă rugăciunii. Şi chiar pentru motive de sănătate am putea să ţinem acest post, fiindcă sănătatea este folositoare pentru viaţa noastră duhovnicească. Şi-n al doilea rând, dar cu mai multă importanţă, pentru a lăsa mai mult frâu-liber duhului să se manifeste.
Îmi permit aici să zic aşa: A nu se înţelege că postul şi iertarea sunt destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie. Postul este o nevoinţă, un mijloc ca toate nevoinţele, iertarea este acea manifestare a iubirii, iar vocaţia omului este dragostea, care este şi destinul omului, în măsura şi în sensul în care, cum zice Apostolul, „Dumnezeu este dragoste”. Şi-această dragoste este legea vieţii şi legea veşniciei. Pe această cale, vă doresc din tot sufletul post uşor şi binecuvântat. Amin.