De ce uităm marii duhovnici ai României Ortodoxe?

Părintele Duhovnic Nicodim Măndiţă are peste zece mii de ucenici şi se odihneşte în cimitirul Sfântul Ioan Bogoslovul (Teologul) de la Mănăstirea Agapia.
A scris multe cărţi sfinte şi ziditoare de suflet; o bibliotecă aproape. A fost un mare iubitor de poezie. Era foarte ataşat de universul poetic tradiţionalist al lui Vasile Militaru. (O scurtă paranteză: Încă nu îl cinstim pe poetul Vasile Militaru. Am uitat că a trecut la Domnul în compania ascezei singurătăţii, în infirmeria unei închisori ateiste, în condiţii care, dacă le citim, ne buşeşte plânsul fără voia noastră; nu a făcut nicio concesie ideologiei ucigaşe comuniste.)
Revenim la Preacuviosul Ieromonah Nicodim Măndiţă şi mărturisim cu toată tăria că a fost şi rămâne pentru foarte mulţi un gigant tainic al iubirii de carte. Era convins că prin citirea unei cărţi sfinte se aduce la Dumnezeu un suflet de om. Poate fi asemănat în această privinţă cu Sfântul Nicodim Aghioritul.
Când a fost dibuit şi prins de către Securitate, că răspândea, prin ucenicii săi, carte în întreaga Românie Ortodoxă, a fost condamnat, dacă nu greşesc, la şapte ani de temniţă. Ucenicii, atât îl iubeau, încât au sărit ca unul şi s-au oferit (ei înşişi!) să ispăşească nedreapta condamnare a Părintelui Nicodim.
Şi acum - după vreo 50 de ani de la moarte -, maicile de la Mănăstire îi ţin mereu aprinsă candela care seamănă cu un sfeşnic ce luminează Muntele Agapiei (Iubirii). Îmi amintesc că am ajuns într-o dimineaţă geroasă care îngheţase cimitirul, dar din poartă am văzut lumina candelei de la mormântul său, şi deodată o aură tainică s-a revărsat peste întregul sat mănăstiresc.
În fiecare an vin la mormântul părintelui o mulţime de ucenici, la o întâlnire care, prin concreteţe şi veneraţie, arată că părintele a trecut la Domnul cu sufletul, dar prezenţa ipostasului său pământesc şi aura duhovnicească este prezentă discretă peste întreaga adunare de oameni.
„Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie,
ne tămâiezi cu marea ta tăcere…
Mormântul tău e numai înviere,
prin tine luminăm de veşnicie.”
(Radu Gyr, „Mormântul căpitanului”)
Prin parohiile din localităţile unde a slujit părintele Măndiţă dispăreau… sectarii şi bodegile!
Personal, am impresia că părintele a intrat într-o uitare nedreaptă, şi este dureroasă această lipsă de iubire a noastră, a tuturor.
Ştiu că îmi veţi spune: Zece mii de ucenici îl poartă cu iubire în sufletul lor - nu este de ajuns?!
Adevărat este! Dar ziceam că ar fi bine să-i mulţumim şi noi mai cu tragere de inimă. Fiindcă nu avem prea mulţi clerici aşa de vrednici ca dânsul. Pentru că, părintele a mărturisit în vreme de prigoană, fiind unul din stâlpii care a susţinut Ortodoxia într-o vreme cumplită pentru România. Să îi urmăm râvna, că avem şi acum prigoană camuflată, când Ortodoxia se vrea amestecată în falsa şi otrăvita unire a religiilor - ce portă numele de ecumenism.
Părintele ştia cu certitudine că nu este ziditor a merge la Sfânta Biserică fără a citi şi Sfânta Scriptură. De aceea după spovedanie dădea canon să se citească o Evanghelie sau Patericul de trei ori. M-a impresionat această pricepere duhovnicească. Urmărea prin aceasta iscusinţă să scoată sufletul respectiv din formalism şi superficialitate. Apoi îndemna credincioşii să ofere milostenie cărţi sfinte - arătându-le care este folosul.
De aceea gândesc faptul că citirea şi contemplarea cărţilor sfinte are menirea de a nu pierde nici noi, care nu l-am cunoscut, legătura cu sufletele alese ale Neamului.

Categorie: