Deşertăciunea râsului

„Viaţa noastră nu este o joacă sau un lucru de râs, ci oamenii sunt cei care o preschimbă în joacă sau lucru de râs” (Sfântul Ioan din Kronşdadt)

Cu toţii ne nimerim prin autogări, pieţe, gări, unde sunt prezenţi şi mulţi liceeni şi elevi de şcoală primară. Pe foarte mulţi îi vezi râzând zgomotos. Alţii rânjesc obraznic. Şi te întrebi îngrijorat: unde e buna-cuviinţă de altădată a tinerilor şi a copiilor?! Cum e şcoala azi, aşa va fi Ţara mâine, spune Spiru Haret într-o carte de maniere morale. Dacă nu greşesc, mi se pare că Spiru Haret a fost Ministrul Învăţământului - nu al „Educaţiei”, cum e titulatura instituţiei în prezent. Am ajuns de tot râsul, spuneau părinţii noştri! De râsul lumii! Adică am coborât în superficialitate, comoditate, lene, spus mai pe scurt am ieşit de pe coordonatele divinităţii şi ale moralei, şi suntem purtaţi ca frunzele smulse de vânt prin văzduh, fără nicio voinţă. Contemporanii lui Eminescu, mărturisesc că nu l-au văzut pe Poet râzând. Era grav, melancolic, trist, o tristeţe vecină cu plânsul. L-au văzut foarte rar zâmbind şi aproape deloc râzând. De ce râd fără rost tinerii şi copii postmoderni?! Pentru că sunt lipsiţi de cultură, credinţă şi morală şi, mai cu seamă, de ideal moral şi creştin. Iar pentru a se salva, ei cred că pot cuceri prin râs, violenţă şi exacerbarea plăcerilor. Acesta e rodul „educaţiei” de azi a părinţilor, a dascălilor, a preoţilor şi a comunităţii în general. Această facilă analiză a noastră trebuie să dezvăluie paradoxul, şi anume că nu tinerii şi elevii poartă vreo vină. Nu, ar fi o eroare şi o aroganţă fără seamăn, dacă am susţine această falsă teză. Noi suntem vino
vaţi. Părinţii, cei care le-am dat viaţă. Eu sunt vinovat pentru toate, spune Dostoievski într-una din scrierile sale. Dar un cuvânt complet despre deşertăciunea infernală a râsului l-am aflat la Ava Isaia Pustnicul. Merită să parcurgem un foarte scurt fragment, fiindcă zideşte duhovniceşte sufletul: „Să nu râzi de cineva, de-l vezi greşind. Să nu osândeşti omul pătimaş asemenea ţie când lunecă, nici să nu-l dispreţuieşti bătându-ţi joc de el şi spunând fără judecată cele ce nu se cuvin. Căci, dacă tu, care ai cunoaştere şi eşti priceput, râzi de cel simplu şi-l osândeşti, vei fi şi tu vorbit de rău şi osândit nu numai de cei înţelepţi şi cărturari, ci şi de cei simpli şi de femei şi de copii şi ceea ce va semăna omul, aceea va secera” (Galateni 6, 7). Spunea iarăşi Ava Isaia: „Începutul pieirii monahului sunt râsul şi lipsa fricii. Când te vezi pe tine stăpânit de râs, cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, râsul nu zideşte, ci topeşte şi virtuţiile zidite. Râsul întristează Duhul, nu e de folos sufletului, corupe trupul, întunecă mintea, înnegurează înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, sclerozează (usucă, înăspreşte) şi împietreşte inima, face rugăciunea neprimită. Râsul alungă virtuţiile, introduce păcatele. Monahul pricinuitor de râs (glumeţ), e urât de Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de dreptate, lipsit de viaţă veşnică, îmbrăcat în ruşine. Monahul pricinuitor de râs e cursă a diavolului, vatră a morţii. Râsul alungă frica de Dumnezeu şi îl sălăşluieşte pe diavolul. Râsul e duşmanul lui Dumnezeu şi prietenul demonilor. Râsul e duşmanul înfrânării
şi prietenul demonilor şi al desfrânării, ruşine şi osândă a celui câştigat de el. Râsul risipeşte sufletul şi aduce cădere trupului. Râsul dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupta dintre oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzania. El îşi pregăteşte chinurile veşnice şi e trimis la pieire. Râsul e suliţa diavolului şi murdărie pentru cei care-l practică. Râsul e tulburare a Bisericii şi pricinuitor al ruşinii. Râsul e duşmanul dreptăţii şi prietenul luptei între oameni. Râsul e creatorul minciunii şi batjocura adevărului” (Ava Isaia Pustnicul, F.R., 11, Douăzeci şi nouă de cuvinte, p. 253-254). Cuvintele sunt adresate cu precădere monahilor, dar noi ştim cu certitudine că Domnul Iisus a lăsat Evanghelia Sa pentru toţi oamenii care îşi îndreaptă voinţa pentru mântuirea sufletului. Se simte în aer decadenţă, imoralitate şi apostazie. Şi nu e de ieri de azi. Atmosfera e prezentă şi în universul poetic al lui Bacovia. Înţelepţii vorbesc despre ieşirea umanităţii de pe osia Creaţiei lui Dumnezeu. Ce e de făcut? În primul rând, să cerem oprirea blasfemierii sărbătorilor creştine şi naţionale. Auzi cu emfază la radio, de minivacanţă de Paşte, minivacanţă de Rusalii, de Naşterea Domnului. Şi ce fac creştinii la munte şi la mare, în acele zile libere? Cu rare excepţii toţi se distrează, se relaxează, se destind. Cum? Prin cultivarea plăcerilor simţurilor. Deci fac cele opuse pe care ni le cere Domnul Iisus Hristos. Şi râd într-una, în minivacanţă… „Vreau să evadez!”, îi auzi pe mulţi! Dar Iisus Hristos nu a fost văzut decât de patru ori zâmbind şi niciodată râzând. Dar de câte ori a fost văzut
plângând pentru starea oamenilor? „Să nu pierdem vremea; să ne folosim de ea aşa cum trebuie: nu o vom mai primi încă o dată; pierderea ei nu poate fi acoperită de nimic. Surghiuniţi din Rai! Nu pentru distracţii, nu pentru serbări, nu pentru jocuri ne aflăm pe pământ, ci pentru a omorî prin credinţă, pocăinţă şi cruce, moartea care ne-a omorât şi pentru a câştiga din nou raiul pe care l-am pierdut.” Aşa ne sfătuieşte Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea Cuvânt despre moarte. Să revenim la normalitate, la cum a fost înainte de molimă, ne cer conducătorii pe care i-am ales! Deci nu s-a înţeles nimic din suferinţa care a adus această maladie? Şi nu e de mirare, fiindcă cei care conduc lumea în mare majoritate habar nu au de învăţătura creştină. De ce unui copil care începe să înveţe din clasa întâi până termină liceul nu i se spune nimic despre Domnul nostru Iisus Hristos? Întoarcerea la normalitate, fără întoarcerea la Hristos, e echivalentă cu aserţiunea Evangheliei, altfel e ca un penitent care a renunţat la luptă şi s-a întors la cele dinainte, ca un câine la vărsătura sa. Camil Petrescu, în drama Suflete tari, remarcă slăbiciunea românilor în a purta cu sobrietate un dialog. Adică nu suportă tensiunea mistică a vorbirii care nu poate avea alt scop decât preocuparea existenţială a oricărui suflet de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei. Mai curând două babe care se întorc de la Sfânte Liturghie angajează o discuţie mai elevată decât a multor intelectuali care s-au grăbit să stingă flacăra credinţei din sufletul lor. Şi cei care refuză cunoaşterea lui Dumenzeu sunt ciuma societăţii, spune Platon.

Categorie: