Despre pădurarii iubitori şi apărători ai „aurului verde” (III) - Acest pădurar-poet, ing. jr. Toth A . Arpad

Casa Memorială „Romulus Cioflec”, la un eveniment cultural- literar, desfăşurat tradiţional în cadrul Zilelor „Andrei Şaguna”, intitulat de organizatorii manifestării, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Despărţământul ASTRA Covasna- Harghita, „La umbra nucului bătrân”. Un program bogat de lansări şi prezentări de carte şi reviste literare, în majoritate creaţie poetică, precum şi măiestria recitărilor demonstrată de poeţii Nicolae Băciuţ, Ionel Simota şi mai tânărul Vasile Antonie Tămaş Delavâlcele, m-au făcut să cred că sunt la un minifestival poetic. Trecuseră aproape două ore şi trebuia să ajung la o altă întâlnire. Pe majoritatea participanţilor îi cunoşteam, mulţi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, cu zeci de cărţi scrise, nume de rezonanţă în literatura braşoveană şi transilvană, care, cu talentul artistic, caracteristic breslei, au creat o atmosferă de mare frumuseţe şi sensibilitate poetică. Mă mai reţinea şi faptul că prietenii mei, poeţii braşoveni George Echim şi Alexandru Vlad, jurişti de meserie, veniseră de la Braşov pentru a lansa cel de-al doilea număr al revistei literare „Claviaturi”. Eram interesat să aflu evoluţia şi modul în care a fost primită de mass-media braşoveană, cu atât mai mult cu cât publicaţia noastră, „Condeiul ardelean”, îi făcuse o cronică favorabilă, semnalând pozitiv reapariţia primului număr, din aprilie 2013, după o absenţă de 70 de ani de pe piaţa literară braşoveană. La un moment dat, ceva din farmecul momentului parcă s-a rupt. A ieşit din firesc. Anthonia Amatti, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a vorbit foarte scurt de un poet local, al cărui nume nu-l reţinusem, de poezia sa în limba română, pe care l-a invitat, la fel de scurt, pe scena amfiteatrului arăcean pentru a-şi prezenta cartea. Acesta, aflat în apropierea scenei, a făcut câţiva paşi, şi-a spus numele, Toth Arpad (foto), a arătat coperţile cărţii, după care s-a retras pe treptele amfiteatrului fără să recite niciun vers. Totul durase nici două minute. El îşi prezentase cartea (vizual şi nu verbal). Era un volum de poezie şi proză cinegetică titrat „Pel(r)egrinând printre ani, pe sub mantia timpului”, apărut la Editura Euro- Print, din Oneşti, în iunie 2013. Cel care mi-a dat cartea cu pricina a fost Ionică Lăcătuşu, care mi-a făcut şi cunoştinţă cu poetul în noul local balnear de la Vâlcele. Mi-am manifestat dorinţa de a scrie despre o asemenea rara avis în „Condeiul ardelean”, în sensul rarităţii unui asemenea creator contemporan, de etnie maghiară, care compune poezie în limba română. Am schimbat adrese, informaţii şi mi-a mai trimis o mai veche carte de poezie, intitulată „Iubind Pădurea şi Divinul”. Dar să dezvăluim identitatea poetului. S-a născut la 12 iunie 1962, în municipiul Săcele, judeţul Braşov, unde urmează, la Şcoala Generală Nr. 4, primele şase clase, după care se mută la bunicii din partea mamei, la Păpăuţi, judeţul Covasna, unde urmează clasele VII-VIII. Continuă clasele a IX-a şi a X-a la Liceul Nr. 1 din Târgu-Secuiesc, specializarea Silvicultură şi Exploatări Forestiere, după care dă examene de diferenţă la Liceul Silvic din Gurghiu, judeţul Mureş, unde absolvă clasele XIXII. De menţionat că în perioada studiilor se evidenţiază prin participarea la Concursul „Tinere condeie” - clasa a V-a; premiul întâi - clasele VII-VIII şi IX-X şi participarea la faza judeţeană a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română; premiul III în clasa a XI-a şi participarea la faza naţională a Concursului pe Meserii de la Câmpulung Moldovenesc. După absolvirea Liceului Silvic, a intrat în producţie la Ocolul Silvic Comandău, la care lucrează şi în prezent, ocupând funcţiile de muncitor practicant, pădurar, tehnician silvic, inginer colegiu şi specialist resurse umane. În perioada scursă de la angajare până în prezent, a absolvit: în 1999, Facultatea de Drept din Cluj-Napoca - filiala Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi a obţinut licenţa, în anul 2008, la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Oradea; în 2005, Colegiul Universitar Forestier, Economic şi de Informatică din cadrul Universităţii „Transilvania” din Braşov, obţinând titlu de inginer colegiu, cinegetică, după care şi-a continuat studiile în specialitate în cadrul Facultăţii de Protecţia Mediului din Oradea, unde şi-a luat licenţa în Silvicultură în anul 2008. Începând cu anul 2007, devine preşedinte de composesorat, iar din 2010, lector formator la SC Alexral Consult SRL din Bacău, unde predă la clasele de pădurari, tehnicieni silvici, drujbişti, motorişti la motoagregate, maşini şi utilaje în silvicultură. Din anul 1984, locuieşte în satul Chiuruş, apaţinător de oraşul Covasna, satul natal al tatălui său, dar şi al marelui lingvist tibetolog Korosi Csoma Sandor, cu care este rudă de gradul 10. Din anul 1988, este căsătorit cu Rozalia, optând, în anul 2012, pentru înfierea „unui îngeraş blond, cu părul creţ, de 2 ani şi 11 luni, fiică a verişoarei primare a soţiei, care se numeşte Beata- Beatrix”. Are „înclinaţii profunde către spiritualitate, având convingerea fermă că Divinul este prezent în fiecare celulă sau părticică din Univers... Nu ştiu în ce măsură am reuşit să devin «flautul care cântă iubirea divină», dar m-am străduit din răsputeri să respect legile divine, chiar dacă de multe ori nu am reuşit acest lucru, fiind peste puterile mele limitate de om”. Primele versuri i-au fost publicate în revista „Ecran Magazin”, în anul 1999. Personal, îşi consideră debutul literar în anul 2004, în revista „Pădurea şi viaţa”, cu poezia „Cu pădurea paşi în doi”. În anul 2008, îi apare volumul de „Poezii” la Tipografia „Milyrom” din Reghin, judeţul Mureş, publicat, sub pseudonimul literar Artangel, atât în limba română cât şi în limba maghiară; în 2010, publică, sub numele Toth Arpad Artangel, volumul de versuri „Iubirea”, la Editura Charta, din Sfântu- Gheorghe, judeţul Covasna; în 2011, la aceeaşi editură, volumele „Întâlnirile omului cu ursul” şi „Întâlnirile omului cu ursul - în dulcele grai vânătoresc”; în 2012, sub numele Toth Al. Arpad, volumul „Iubind Pădurea şi Divinul”, la Editura Eurocarpatica din Sfântu- Gheorghe, iar în acest an, sub numele Toth A. Arpad, volumul „Pel(r)egrinând printre ani, pe sub mantia timpului”. O cronică avizată asupra creaţiei sale, din cele mai recente volume publicate, a realizat-o poeta Anthonia Amatti, din care redăm, în primul aliniat ce urmează, scurta prefaţă la volumul „Iubind Pădurea şi Divinul”, titrată „Document de iubire”, şi apoi trei fragmente din prefaţa recentului volum „Pel(r)egrinând printre ani, pe sub mantia timpului”, intitulată „Întoarcerea la firescul naturii”: „Domnul Toth Arpad e un apostol al pădurii. Codrul nu e un element de decor, nici în viaţa nici în poezia lui. Ci e habitatul cotidian, unde orice om poate trăi, medita, învăţa legile divine. Vieţuitoarele şi copacii îi sunt buni vecini şi foarte adesea prieteni şi dascăli spirituali. De la rădăcinile lor Artangel (pseudonimul literar al domnului Toth) îşi trage seva, mai mult epică decât lirică. Versurile narează viaţa cinstită şi curată a unui pădurar, dăruit cu sentimente nobile (faţă de natură, familie şi mai ales faţă de Creator), unui îndrăgostit de frumos şi bine care transmite mesajul limpede al credinţei. Îi face cinste cuvântul scris în limba ţării în care s-a născut şi a studiat (mult şi cu folos). Limba în care se exprimă fluent, adesea cu umor, profund axat în realitatea pe care o cunoaşte perfect. Nu e un epigon, ci un militant ecologist convingător, trăind fără emfază perceptele Bibliei şi ale creaţiei, cu evlavia închinătorului la valorile morale ale adevăratei religii.” … „Ocrotitorul ghid şi cunoscător experimentat ne convinge, cu mult talent, că trăind modest, responsabil şi atent la ambient putem trăi fericiţi. Aţi întâlnit de multe ori în lecturile voastre un astfel de îndemn clar şi luminos? Eu nu. În loc să respirăm, să înţelegem sensul creaţiei, rătăcim printr-o lume poluată, ignorată de Toth Arpad. Privim Luna cu pace în suflet, ascultăm poveşti forestiere, mâncăm bulz şi călătorim cu mocăniţa. Şi nu abstract, ci la Comandău, cu silvicultori, pădurari, paznici, părtaşi împreună la un cotidian, ce uneori e periculos, trudnic, dar mereu cuprins intrinsec în Sinele poetului. Sufletul lui poate anima arborii, fiarele (iepuri, vulpi, lupi, cerbi), însuşindu-şi specificul fiecăruia, adăpostindu-se din mers. Căci toate sunt de la Dumnezeu şi pentru El. Arpi îşi absoarbe forţa dintr-o credinţă neclintită în CREATOR şi în perfecţiunea creaţiei SALE.” „Romantic adesea („Sus pe cer luceşte-o stea”), educat în spiritul devotamentului sfânt pentru străbuni, pentru familie, pentru aproapele, poetul ne face o surpriă: scrie proză. Povestiri adevărate despre relaţia omului cu ursul, despre minunatul OM care a fost bunicul lui, despre copilărie, despre decepţii şi bucurii.” „Pe alocuri fraza unui etnic maghiar, care scrie despre frumuseţea lumii în limba română (în care a făcut studiile) devine sclipitoare, împodobită cu imagini cu adevărat poetice.” Ce se mai poate spune? Că, totuşi, după mai bine de 23 de ani de democraţie, prost înţeleasă şi strâmb aplicată de „găştile politice”, se mai găsesc şi trăiesc adevăraţi oameni printre noi, cu simţul dreptăţii şi iubirii seamănului de aproape. Şi nu numai, ci şi a plantelor şi animalelor pădurii, a naturii ca ecosistem în ansamblul său, în pofida profiturilor de moment pe care le-ar putea realiza. Oameni care militează pentru iubire între oameni, între oameni şi natură, ca singurele soluţii pentru binele nostru, al copiilor noştri şi al generaţiilor viitoare. Oameni care şi-au dat seama de prăpastia în care se afundă România şi caută să avertizeze, să găsească anumite căi de îndreptare şi ieşire din dezastrul, mai ales moral, în care se află societatea românească. Îi găsim peste tot. De la oamenii Universităţilor, din marile centre urbane (vezi conferinţa regionalizării de la Târgu- Mureş, din luna mai 2013), la oamenii de rând care devin tot mai conştienţi de pericolele care ameninţă însăşi bazele fiinţei naţionale. Îi considerăm pe toţi aceştia „oameni ai pădurii”. Iată cum aţi putut citi în această vară- toamnă, în „Condeiul ardelean”, despre un pădurar român, Ioan Cotici, şi un alt tehnician silvic, maghiar, Toth Arpad, şi despre doi universitari silvici, doctori în ştiinţe, Ilie Muşat şi Ion Micu, care ne dau lecţii de comportament european, de iubire a aproapelui, de necesitatea protejării naturii pentru binele nostru şi al întregii omeniri, ceea ce guvernele „mai egale între egali” din Uniunea Europeană, sunt departe de a ne fi drept exemple. Mobilizarea unor asemenea iubitori ai pădurii pentru a se opune, pe căi democratice, de a opri aplicarea politicilor în care ne târăsc inconştienţa politicienilor români şi interesele străine ale unor instituţii internaţionale, mondiale sau europene, reprezintă unul dintre puţinii factori care ne mai poate salva.

Categorie: